Sosonii rosii

Venea Craciunul, tata era ocupat cu treburile lui, fratele meu mai mare, Hill, era pe-afara la joaca, in casa se facuse curatenia de sarbatori, parchetul sclipea si mirosea a ceara si a brad... Dupa-amiaza era tarzie, in odai era cald, fusesera aprinse toate luminile... Mama si cu mine ne pregateam sa mergem "in oras"...


O privisem indelung pe mama cum se imbracase frumos, intr-un taior de stofa groasa, cenusie, cum isi periase cu grija paltonul negru, lung, pana spre glezne... Se si parfumase discret, pe dupa urechi, cum ma invatase si pe mine ca trebuie sa faca doamnele, pentru ca mireasma de "Shalimar" sa fie ca un abur discret, care te invaluie ca o mangaiere. Mie, sticla aceea de "apa de colonie" mi se parea uriasa. Era de cristal transparent, cu niste "dichisuri" parca "aburite" in relief, care figurau o silueta fina, de femeie subtire... Sticla avea dopul mare, negru si lucios ca un carabus, era usor de destupat, incat, cu mainile mele cam mici, reuseam, totusi, sa "fur" cateva picaturi - atunci cand nici mama, nici tata, nici Hill nu erau de fata. Numai ca nu urmam sfatul mamei mele, ci-mi garniseam din belsug cu parfum bretonul castaniu si coditele scurte, ca niste mici somoioage... Mama ma pregatise cu un ceas mai devreme pentru acest drum mult asteptat. Drumul asta insemna ca mergem la cumparaturi pe Lipscani si la "Galeries Lafayette" cu un anume scop. Eram imbracata intr-o rochita din lana verde, crosetata de mama. Rochia era dichisita cu un guleras alb, "bebe", si cu un cordon mic, alb, asortat. Paltonasul de anul trecut era din stofa groasa, rosie, lung pana in glezne (la care aveam asortata o caciulita - tot rosie, tricotata din lana groasa, si care se sfarsea cu un ciucure mare, rosu, mare cat o minge de ping-pong). Ma astepta - asezat pe pat - sa-l imbrac din clipa in clipa, ca si manusile cu un deget, tot de lana si tot rosii, dar si cu dungi fine, albe (ca si ciorapeii lungi de care eram tare mandra!). Manusile erau legate una de alta cu un snur subtire, lung, rosu, tot de lana, anume ca sa le pot purta atarnate pe dupa gulerul de catifea al paltonasului - nu cumva sa le pierd...
Singura suparare a mamei si a mea erau sosonii de anul trecut. Fusesera tare frumosi, din cauciuc moale, erau rosii, captusiti cu molton alb, pufos. Aveau butoni rotunzi pe laturi, care cand ii inchideai faceau "tac" intr-un mod foarte placut... Numai ca incepusera sa ma cam stranga, si mai luau si apa! Plesnisera pe la talpi de atata dat cu sania, de atata avantat si rostogolit pe derdelusurile din gradinile vecine (noi nu aveam gradina, ci doar o curte lunga si ingusta, care exista si azi, ca si casa noastra, slava Domnului!)... Asa ca iubita mea mama hotarase, spre incantarea mea, sa pornim, in acea dupa-amiaza de dinaintea Craciunului, la cumparat sosoni...
Cand am iesit pe poarta casei, intunericul se lasase de-a binelea, desi abia trecuse de ora patru... Felinarele ardeau, imprastiind pe trotuare pete dese, aurii, de parca din copaci nevazuti ori chiar din Cer, ar fi picat in zapada alba, curata, sclipitoare, zeci si sute de portocale uriase...
Mamei mele ii placea sa mearga pe jos. Imbracata in paltonul ei negru, cu guler din vulpe albastra, cu toca si manson "asortat", incaltata cu cizme de cauciuc negru, lucios, cu tocuri inalte, potrivite cu tocurile pantofilor ei din piele neagra, pe care-i purta pe dedesubt, mie mi se parea ca e nespus de frumoasa! Eram tare mandra de ea, si-mi ziceam ca seamana cu artistele din filmele pe care le vedeam impreuna prin cinematografele de lux ale Bucurestilor din acel timp indepartat... Si in care, spre marea bucurie a copiilor, erau programate, in "complectarea" unor filme americane ori frantuzesti, ori nemtesti ori italienesti, filmulete de desen animat cu Betty Boop, cu Popeye-marinarul, cu Mickey Mouse, cu Donald Duck. Ori rulau filme cu Shirley Temple, cu care mama mea tare si-a mai dorit sa seman - dar nu-i reusea deloc!
Strazile pe care am pornit in dupa-amiaza aceea din preajma Craciunului au ramas - de-atunci - aproape la fel. Daca as sta de vorba cu unele dintre casele mult iubite de mine - si care au ramas si ele neatacate de timp sau de buldozere -, sunt sigura ca si-ar aminti de mama mea si de mine, pornite "in oras", tinandu-ne de mana, vara-iarna, chicotind usurel ori soptindu-ne mici secrete, care ne faceau sa pufnim, din cand in cand, in ras... Tot mergand noi pe jos prin zapada curata si maturata cu grija spre rigole, am ajuns, tinandu-ne de mana, pe Lipscani... Mama imi fagaduise sa intram mai intai la Libraria "Hachette" - sora mai mica a celebrei librarii, cu acelasi nume, din Paris - ca sa-mi cumpere o noua editie din "Alba ca Zapada" - cu desene din filmullui Disney. Asta pentru ca, tot rasfoind-o, tot asezand-o pe sub perna, inainte de culcare, cea pe care o primisem cu un an in urma de Sfantul Nicolae era - intre timp - ferfenita...
Plecand noi de la "Hachette" (cladirea exista si azi pe Lipscani, in apropierea "centrului bancar", si gazduieste si azi, la parter, tot o librarie, numai ca sta sa se prabuseasca), am grabit amandoua pasul, desi mie imi era greu sa inaintez prin zapada. Tineam strans cartea la subsuoara, de teama sa nu sifonez hartia ca de matase cu care era invelita, ori sa turtesc funda uriasa, din panglica trandafirie, cu care fusese dichisit "pachetul". Eram moarta dupa Alba ca Zapada, mi-as fi dorit sa seman cu ea - si nicidecum cu Shirley Temple! -, plangeam de cate ori mama imi citea pasajul cand "Alba" se ineca din pricina marului otravit. Si-i iubeam nespus pe "cei sapte pitici", pentru ca erau orfani, munceau mult si erau tare uratei...
In cele din urma, am ajuns pe Calea Victoriei! In fata noastra, maret si alb ca un vapor, magazinul meu preferat: "Galeries Lafayette"! Era luminat cu mii de becuri sclipitoare, vestind apropierea sarbatorilor de iarna. Si, deodata, chiar acolo, la intrarea in magazin, printre stalpii grosi care sprijineau cladirea (ea exista si azi, intacta, si adaposteste magazinul "Victoria"), ne-am pomenit cu o "coada" colorata si vorbitoare. Coada era formata din mame elegante, de mana cu copii mici si foarte infofoliti, asteptand sa ajunga in dreptul unei vitrine scaparator luminate (cea care se invecina cu imobilul care adapostea si adaposteste si azi... Politia Capitalei). Adica, acolo unde se afla - minune! - insusi Mos Craciun! Mare cat un bunic adevarat, stand pe un tron ce parea de aur, Mos Craciun era imbracat asa cum se cuvine: avea mntie din postavior rosu, tivita cu blanita alba, cizme rosii, din piele lucioasa, purta o gluga mare, tot rosie si tot tivita cu blanita alba, de sub care se vedeau doar mustatile rasucite in sus, mari cat aripile de vrabie, si o barba alba, nici mare, nici mica... Uluite, ne-am asezat si noi la aceasta "coada" miraculoasa, si abia cand am ajuns la vreo doi pasi de vitrina lui Mos Craciun, am bagat de seama ca batranelul vorbea la telefon... Da, da, el statea cu capul aplecat si tinea in mana un receptor minuscul, rosu, de care era legat un fir lung, tot rosu. Firul strabatea, probabil, peretele gros al magazinului, de vreme ce era legat de un aparat mic, un telefon in miniatura, agatat acolo, afara, si pus la dispozitie prichindeilor. Astfel incat, tinut de mana de mama lui, copilasul zicea, de pilda, in receptorul-jucarie: "Draga Mos Craciune, sa stii ca eu am fost tare cuminte, asa ca te-as ruga frumos sa-mi aduci un ursulet pe care sa-l cheme... Michi"... Iar Mosul dadea din cap si-i raspundea la telefon doar atat: "Da, da"... Si-apoi urma alt copil, si alta rugaminte.
Nu mai stiu ce i-am cerut eu atunci cand, pierita de emotie, mi-a venit randul sa-l aud in receptorul minuscul, spunandu-mi cu vocea lui de robotel: "Alo, alo, Mos Craciun la telefon"... Stiu ca de acel Ajun, si eu, si fratele meu, Hill, ne-am pomenit cu o multime de daruri pitite la poalele bradului in cutii luxoase, ambalate in hartie cerata, plina de stelute sclipitoare, pe care sta scris: "Galeries Lafayette"...
Si mai stiu ca acel receptor minuscul, rosu, se afla acum nevazut, pitit in inima mea. De cate ori imi este tare greu sa mai sper in minuni, el incepe sa ticaie, si-atunci Mos Craciun, atins de Dumnezeu, ma aude si ma face sa cred iar ca Binele exista in lume. Si ca se afla acolo, la locul lui, nesfaramat, intocmai ca papusile de portelan trandafiriu ale copilariei mele.