Mitraliera din lanul de cucuruz
Cand l-am cautat pe Vasile Filip, un batranel in varsta de 82 de ani dintr-un sat prahovean, nu stiam aproape nimic despre el si despre povestea la care viata il facuse partas. Ceea ce te uimea era sprinteneala lui, complet nepotrivita cu varsta. Parca era o sfarleaza, asa de iute si apasat calca pamantul, venind spre poarta la care bateam. Cand a aflat ce ne aduce la el a inceput sa povesteasca pe loc, fara sa se lase rugat, asa cum se intampla cu majoritatea taranilor atunci cand sunt iscoditi de-un strain. Degajat si firesc, vorbea de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea. "Aveam vreo 19 ani atunci, la sfarsitul razboiului. Urma ca peste doua saptamani, ca taman implinisem varsta, sa plec pe front. Da n-aveam minte deloc. Fusese lupta mare la noi, in marginea comunei. Linia frontului ajunsese aici, si nemtii, care se retrageau, incercau sa tina piept rusilor. Domle, si ramasese pe camp multime de arme. Puscoace de tot felu... Pe mine ma interesa un pistol mitraliera. Aveam si eu boala sa am o arma. Si m-am dus acolo, pe camp, sa caut. Si am gasit! Intr-un lan mare de cucuruz. E, acuma, daca aveam pistol, am plecat cu niste prieteni de-ai mei sa ne jucam de-a razboiul, ca nu ne ajunsese ala adevarat. Am pus un bostan pe un butuc si m-am apucat cu aia sa tragem in el. Am puscat mult, ca aveam toti buzunarele pline cu gloante. Mama, si cand trageam noi mai tare, a venit seful de post: "Ma, nenorocitilor", ne-a zis, "ce faceti voi aici? Razboiul s-a terminat si voi continuati sa trageti? Puscaria va mananca, ma zgubiliticilor!". Si ne manca, dar unchiul meu era atunci primar. L-a rugat mama sa intervina, sa nu ne bage la ocna. Si el a intervenit. S-a dus la seful de post si i-a zis: "Hai, ma frate, ca sunt tineri, le mancam viitorul cu puscaria. Mai bine pune-i sa ingroape hoiturile alea din marginea comunei, ca nu le ingroapa nimeni". Erau niste cadavre de nemti. Fusesera omorati de rusi, cu cateva zile inainte, 60 de soldati. Erau prizonierii rusilor, si astia, ca sa scape de ei, i-au omorat. Si zaceau mortii acolo, pe camp, de cateva zile, si nimeni nu voia sa-i ingroape. Asa ca a cazut magareata pe noi."
Mortii din marginea drumului
L-am rugat pe batran sa mearga cu noi, sa ne arate unde e locul in care i-a ingropat pe prizonierii germani. "Ia, uite, domle", a zis el incantat. "A venit ziarul la mine, sa ma bage in seama. Hai ca merg, cum sa nu merg." Am plecat spre locul cu pricina. "Zic s-o luam pe scurtatura", ne-a spus omul, "ca ajungem mai repede." Din pacate, scurtatura, un drum de camp destelenit, s-a dovedit a fi o alegere proasta, caci ne-am impotmolit cu masina de era sa ramanem ingropati in noroaie. "Sa nu ma blestemati", zice suparat mos Vasile. "Da n-am stiut, taiculita, ca e ditai noroiul pe camp!" Pe drum, l-am rugat sa ne mai povesteasca despre intamplarea din tinerete. "Am venit, cum v-am spus, cu prietenii aceia ai mei sa ingropam mortii. Era pamantul reavan si am sapat destul de usor, doua gropi mari. De dimineata, pana pe la patru dupa amiaza... Cand am fost gata, am inceput sa ingropam mormanul ala de oameni insirati pe marginea drumului. I-am pus ca pe
Invierea din morti
Bajbaim cu masina pe marginea soselei, fara sa gasim locul cu pricina. Vasile Filip nu-si mai aminteste unde e: "N-am mai fost de mult pe aici. Era o fantana veche, pe marginea drumului. Ar trebui sa mai fie macar ghizdurile. Si ma gandesc ca poate mai e vreo ramasita din casa femeii. Uite, domle, parca mi-am pierdut mintile! Sa nu mai stiu eu unde e locul... Si cat am bantuit eu pe campurile astea, atunci, la 19 ani. Pai stiti ce-am mai facut? Am gasit un tun si am vrut sa cotropim satul vecin. Am tras cu tunul, dar nu a cazut ghiuleaua cum trebuie, ca nu stiusem sa o fixam. Si acuma sa nu mai imi amintesc locul... De altfel, am tras si noi o sperietura mare atunci. Cand ne pregateam sa-i bagam pe ultimii nemti in groapa, doi dintre ei s-au ridicat din tarana, asa impuscati cum erau, si s-au indreptat spre porumbul din apropiere. Unul mergea mai repejor, altul se tara. Noi ne uitam inmarmuriti. Pe urma au intrat in porumb. Atunci s-a auzit o motocicleta venind pe sosea. Ranitii se grabeau sa se piarda printre stiuleti. Stateam si noi cu sufletul la gura. Motocicleta s-a apropiat. Erau rusi. Ii vazusera pe nemti. Din viteza au pus mitralierele pe ei si i-au terminat pe loc. Saracii, nu murisera cand fusesera executati, dar murisera acum, cand parea ca Dumnezeu le mai daduse o sansa. Pe ei i-am ingropat separat, acolo unde fusesera secerati. Parca ieri a fost. N-o sa uit ziua aia pana oi intra in mormant."
Repatrierea
Anul trecut, un localnic din Paulesti, o alta comuna din Prahova, a descoperit o groapa comuna, in timp ce sapa fundatia pentru a-si construi o casa. Osemintele soldatilor germani, caci tot germani erau mortii, au fost sfintite si apoi transferate la un cimitir din Iasi. De pomina, in acel caz, a ramas faptul ca nemtii, veniti direct din Germania, au ajuns cu mult inaintea procurorilor prahoveni, care n-aveau decat cativa kilometri de parcurs de la Ploiesti pana la Paulesti.
Nina Marcu
Fotografii de Petre Cojocariu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
