Mitraliera din lanul de cucuruz
Cand l-am cautat pe Vasile Filip, un batranel in varsta de 82 de ani dintr-un sat prahovean, nu stiam aproape nimic despre el si despre povestea la care viata il facuse partas. Ceea ce te uimea era sprinteneala lui, complet nepotrivita cu varsta. Parca era o sfarleaza, asa de iute si apasat calca pamantul, venind spre poarta la care bateam. Cand a aflat ce ne aduce la el a inceput sa povesteasca pe loc, fara sa se lase rugat, asa cum se intampla cu majoritatea taranilor atunci cand sunt iscoditi de-un strain. Degajat si firesc, vorbea de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea. "Aveam vreo 19 ani atunci, la sfarsitul razboiului. Urma ca peste doua saptamani, ca taman implinisem varsta, sa plec pe front. Da n-aveam minte deloc. Fusese lupta mare la noi, in marginea comunei. Linia frontului ajunsese aici, si nemtii, care se retrageau, incercau sa tina piept rusilor. Domle, si ramasese pe camp multime de arme. Puscoace de tot felu... Pe mine ma interesa un pistol mitraliera. Aveam si eu boala sa am o arma. Si m-am dus acolo, pe camp, sa caut. Si am gasit! Intr-un lan mare de cucuruz. E, acuma, daca aveam pistol, am plecat cu niste prieteni de-ai mei sa ne jucam de-a razboiul, ca nu ne ajunsese ala adevarat. Am pus un bostan pe un butuc si m-am apucat cu aia sa tragem in el. Am puscat mult, ca aveam toti buzunarele pline cu gloante. Mama, si cand trageam noi mai tare, a venit seful de post: "Ma, nenorocitilor", ne-a zis, "ce faceti voi aici? Razboiul s-a terminat si voi continuati sa trageti? Puscaria va mananca, ma zgubiliticilor!". Si ne manca, dar unchiul meu era atunci primar. L-a rugat mama sa intervina, sa nu ne bage la ocna. Si el a intervenit. S-a dus la seful de post si i-a zis: "Hai, ma frate, ca sunt tineri, le mancam viitorul cu puscaria. Mai bine pune-i sa ingroape hoiturile alea din marginea comunei, ca nu le ingroapa nimeni". Erau niste cadavre de nemti. Fusesera omorati de rusi, cu cateva zile inainte, 60 de soldati. Erau prizonierii rusilor, si astia, ca sa scape de ei, i-au omorat. Si zaceau mortii acolo, pe camp, de cateva zile, si nimeni nu voia sa-i ingroape. Asa ca a cazut magareata pe noi."
Mortii din marginea drumului
L-am rugat pe batran sa mearga cu noi, sa ne arate unde e locul in care i-a ingropat pe prizonierii germani. "Ia, uite, domle", a zis el incantat. "A venit ziarul la mine, sa ma bage in seama. Hai ca merg, cum sa nu merg." Am plecat spre locul cu pricina. "Zic s-o luam pe scurtatura", ne-a spus omul, "ca ajungem mai repede." Din pacate, scurtatura, un drum de camp destelenit, s-a dovedit a fi o alegere proasta, caci ne-am impotmolit cu masina de era sa ramanem ingropati in noroaie. "Sa nu ma blestemati", zice suparat mos Vasile. "Da n-am stiut, taiculita, ca e ditai noroiul pe camp!" Pe drum, l-am rugat sa ne mai povesteasca despre intamplarea din tinerete. "Am venit, cum v-am spus, cu prietenii aceia ai mei sa ingropam mortii. Era pamantul reavan si am sapat destul de usor, doua gropi mari. De dimineata, pana pe la patru dupa amiaza... Cand am fost gata, am inceput sa ingropam mormanul ala de oameni insirati pe marginea drumului. I-am pus ca pe lemne in groapa, si pe lung si pe lat, ca sa incapa. Intr-o groapa am bagat 28 si intr-una 32. Doamne, ce era acolo... Incepusera sa putrezeasca, se rupeau halci din ei... Asa erau timpurile acelea din vreme de razboi. Cine sa se intereseze sa ingroape niste straini? Da sa stiti ca tare ne-a mai speriat intamplarea. Langa locul cu mortii, in punctul numit Giurica, avea atunci casa o familie de oameni avuti. Femeia, stapana casei, si-a facut mila de noi si a venit, desi nu avea voie, sa ne aduca niste rosii, o bucata de branza si o mamaliga mare, sa ne alinam foamea. De acolo i s-a tras amaratei. A murit de frica, dupa ce a vazut mortii aia in drum. Saraca, ii vazuse si cand fusesera impuscati. Mi-a fost mare mila de ea, ca a murit prea devreme. Au murit, de altfel, si prietenii mei de atunci. Aia cu care ingropasem nemtii. Numai eu mai traiesc. Si numai Dumnezeu stie cand hotaraste sa ma treaca si pe mine in imparatia Lui."
Invierea din morti
Bajbaim cu masina pe marginea soselei, fara sa gasim locul cu pricina. Vasile Filip nu-si mai aminteste unde e: "N-am mai fost de mult pe aici. Era o fantana veche, pe marginea drumului. Ar trebui sa mai fie macar ghizdurile. Si ma gandesc ca poate mai e vreo ramasita din casa femeii. Uite, domle, parca mi-am pierdut mintile! Sa nu mai stiu eu unde e locul... Si cat am bantuit eu pe campurile astea, atunci, la 19 ani. Pai stiti ce-am mai facut? Am gasit un tun si am vrut sa cotropim satul vecin. Am tras cu tunul, dar nu a cazut ghiuleaua cum trebuie, ca nu stiusem sa o fixam. Si acuma sa nu mai imi amintesc locul... De altfel, am tras si noi o sperietura mare atunci. Cand ne pregateam sa-i bagam pe ultimii nemti in groapa, doi dintre ei s-au ridicat din tarana, asa impuscati cum erau, si s-au indreptat spre porumbul din apropiere. Unul mergea mai repejor, altul se tara. Noi ne uitam inmarmuriti. Pe urma au intrat in porumb. Atunci s-a auzit o motocicleta venind pe sosea. Ranitii se grabeau sa se piarda printre stiuleti. Stateam si noi cu sufletul la gura. Motocicleta s-a apropiat. Erau rusi. Ii vazusera pe nemti. Din viteza au pus mitralierele pe ei si i-au terminat pe loc. Saracii, nu murisera cand fusesera executati, dar murisera acum, cand parea ca Dumnezeu le mai daduse o sansa. Pe ei i-am ingropat separat, acolo unde fusesera secerati. Parca ieri a fost. N-o sa uit ziua aia pana oi intra in mormant."
Ne-am dus si ne-am intors pe sosea de cateva ori. Am trecut, fara sa stim, pe langa gropile comune. Mos Vasile nu s-a dumirit. Apoi am cerut intariri, primarul a venit personal, impreuna cu un alt localnic, care stia unde este locul, si ni l-au aratat. Ne-am mirat ca nu-l descoperisem de prima data. Caci peste tot era aratura, numai acolo, pe locul unde fusesera ingropati cei 60 de nemti, nu. De-o parte era soseaua, de celelalte laturi, terenul arat. Iar portiunea in cauza era nelucrata, in nici un fel. Gazdele ne-au explicat ca, data fiind povestea locului, nu au facut niciodata sapaturi acolo. Nici n-au plantat nimic. "Toata lumea a fugit de locul asta. Nici macar cand s-a dat pamantul satenilor si n-a ajuns la toti, nimeni nu a vrut sa ia teren aici. Toti fug de locul acesta. Toti se tem. Unii spun ca noaptea se aud vaiete nefiresti. Ca cineva parca plange. Poate sunt toate acele suflete chinuite, ale caror trupuri zac ingropate aici. Fara lumanare, fara rugaciune la cap. Cate o femeie din sat, mai miloasa, mai tamaiaza pe aici ori mai aprinde vreo lumanare, dar rar si cu teama. Am vrea sa luam legatura cu o asociatie din Germania, care se ocupa de repatrierea cetatenilor germani, dar deocamdata nu stim de unde sa pornim. Se vor face, probabil, teste Adn, daca nu se mai pastreaza placute de inmatriculare sau altceva care sa dovedeasca cine sunt cele 60 de persoane. Poate si azi mai e cineva care nu stie unde ii sunt ingropati mortii. Poate ar vrea, firesc, sa planga la capataiul lor. Stim ca au mai fost cazuri de astfel de repatrieri post-mortem, ca nemtii sunt prompti in astfel de cazuri. De aceea, avem toata increderea ca se va rezolva. Ii putem duce, ca si pe dumneavoastra, la locul cu pricina. Si, poate ca teama satului de locul acesta va disparea."
Repatrierea
Cum era firesc, am luat legatura cu Ambasada Germaniei la Bucuresti. Am fost directionati catre "Volksbund fur Kriegsgraberfursorge", o asociatie care se ocupa de ingrijirea mormintelor soldatilor germani si de repatrierea osemintelor din gropile comune de pe teritoriul Romaniei. Ni s-a spus ca se va trece cat de curand la deshumarea ramasitelor ostasilor inhumati in groapa comuna din Prahova.
Epilog
Anul trecut, un localnic din Paulesti, o alta comuna din Prahova, a descoperit o groapa comuna, in timp ce sapa fundatia pentru a-si construi o casa. Osemintele soldatilor germani, caci tot germani erau mortii, au fost sfintite si apoi transferate la un cimitir din Iasi. De pomina, in acel caz, a ramas faptul ca nemtii, veniti direct din Germania, au ajuns cu mult inaintea procurorilor prahoveni, care n-aveau decat cativa kilometri de parcurs de la Ploiesti pana la Paulesti.
Nina Marcu
Fotografii de Petre Cojocariu