Muntele cu zmei

Se spune ca ultima cetate dacica infranta de catre romani a fost Craiva. Un pisc alb de piatra, de pe care regele Decebal a incercat in zadar sa fuga. Capul si mana dreapta i-au fost taiate si duse la Roma, drept dovezi ale infrangerii Daciei.

Captura imperiala

O multime uriasa se stransese in fata podiumului de unde avea sa vorbeasca imparatul. Traian urma sa dea o veste mare pentru imperiu. Nimeni nu stia despre ce este vorba exact. O rumoare usoara plutea peste omenetul pestrit. In masa indistincta distingeai cand si cand chipul aspru al vreunui soldat, fata rotofeie a vreunui negustor sau privirea ingrijorata a unui demnitar. Cand mai-marele Romei aparu, in sfarsit, infasurat in faimoasa toga de purpura, multimea mugi ca un singur animal urias. Cel mai puternic popor il aclama pe cel mai puternic barbat al lumii. Un singur gest al imparatului, si linistea pornita ca un val de la primele randuri se asternu pana la marginea indepartata si ferfenitita a multimii. Tacerea desavarsita a uriasei adunari de romani era la fel de impresionanta ca strigatul ei. In timp ce toti ochii priveau hipnotizati catre Traian, imparatul se indrepta fara graba spre marginea din dreapta a scenei, unde nimeni nu remarcase pana atunci doua butoiase de lemn. Se opri in dreptul lor si pe chipul lui nu puteai distinge nimic: era aidoma statuilor de marmura ce aveau sa strabata timpul, pentru a se opri in vitrinele muzeelor. Buzele - o linie dreapta, obrazul intins, barbia rotunda, nemiscata. Nici o cuta intre sprancenele frumos arcuite, nici o palpitatie a narilor. Punand un genunchi in pamant, se apleca si isi afunda mainile pana la cot in cele doua vase de lemn. Cateva clipe ramase asa, ca intr-o ruga, cu fruntea aplecata, fara ca nimeni sa-i vada chipul. Apoi incepu sa se ridice incet: peste multime, peste tacerea ei uriasa, peste Roma, peste intregul imperiu. O pasta groasa si aurie i se scurgea pe bratele ridicate prelinsa de pe cele doua obiecte pe care le inalta catre cer. Miere? Miere si sange. Dare lungi, rosietice, se incolaceau pe bratele imparatului si in tacerea inghetata a poporului, sub cerul imperiului roman, rasuna marea veste: Traian infatisa Romei incremenite capul si mana dreapta ale lui Decebal, regele Dacilor.
Ovatii salbatice pornira dinspre multime. Tipetele de multumire ale vaduvelor de razboi, urletele razboinice ale soldatilor, strigatele de bucurie ale saracilor si laudele entuziaste ale marilor negutatori. Au urmat 123 de zile de petrecere in Imperiul Roman. In toate orasele importante a fost ridicat cate un monument sau un edificiu public. Zece mii de gladiatori si 60 de mii de fiare au fost ucise in spectacolul gigantic al celebrarii acestei victorii. Fiecare roman a primit cate 650 de denari din partea imparatului si s-a inaltat Forul lui Traian. Cucerirea dacilor a adus Imperiului Roman 160 de tone de aur si de doua ori atata argint.
"Sunteti sigur de aceste date?", il intreb pe Mihai Castaianu, arheolog specialist la Muzeul din Deva. "Da. Sunt lucruri aduse la lumina de arheologie si despre care vorbesc mai multe izvoare istorice. Se pare ca, dupa ultimele descoperiri in domeniu, batalia decisiva dintre daci si romani nu a fost in Muntii Orastiei, asa cum se stia pana acum, ci undeva in Muntii Trascaului, la cativa kilometri de Alba-Iulia. Mai exact, la Piatra Craivii. De-acolo, se spune dupa unele teorii mai noi, a fugit Decebal inainte de a se sinucide. Acela a fost ultimul punct de rezistenta dacica", explica arheologul, in timp ce masina noastra de teren hurducaie pe un drum desfundat, indreptandu-se chiar spre Piatra Craivii, ultima cetate dacica.

Muntele cu zmei

Am trecut deja de Alba-Iulia si de ceva timp strabatem un labirint de sate cu ulite inguste. In fata noastra se desfasoara Muntii Trascaului, cu paduri ce le ghicesti dese si salbatice. Din loc in loc, desprinse parca anume, tasnesc din trupul muntelui varfuri de stanca. Intregul lant muntos principal este dublat de aceste varfuri, ca de niste turnuri de paza. E usor sa banuiesti care dintre ele este Piatra Craivii. Este varful cel mai solid si, in acelasi timp, izbucnind solitar, cel mai furios. Brusc, iti inalti privirea peste o mie de metri. Jumatatea de jos este acoperita cu padure, apoi verdele intens se risipeste treptat, lasand sa straluceasca in soare ascutimea de piatra. Desi peisajul nu este monoton, Piatra Craivii e o aparitie. Ii privesti stancile abrupte de pe coaste si deja esti descurajat sa urci. E greu de imaginat ca cineva s-a hotarat nu doar sa il urce, ci sa faca in varf o cetate. Si mai nebunesc de-atat este sa crezi ca ai putea cuceri vreodata o astfel de cetate. Dar ceea ce pentru mine pare in ziua de azi aproape imposibil, pentru inaintasii de-acum doua mii de ani parea sa fie un joc de copii.
La hotarul muntelui, pe partea dreapta a drumului, o tablie ruginita ne anunta ca am intrat in satul Craiva. Casele sunt mari si aratoase, bine intretinute, cu bancute in fata si vita-de-vie in jurul ferestrelor. Fiind duminica, satenii sunt iesiti pe ulite. Femeile stau deoparte, in grupuri unde se vorbeste incetisor si necontenit. Barbatii sunt impartiti pe echipe, in fata portilor, jucand carti. Suciu Florean are, ca toti ceilalti, camasa alba si palarie trasa un pic pe ochi. Ramane cu un sapte de trefla in mana si ma priveste lung: "Vreti sa stiti unde o stat Decebal? Pai, iaca, nu-l vezi cat ii de mare? Pe muntele asta, in varf, o locuit. Se zice ca o si murit aici, o venit profesori si or studiat locu. Se pare ca ii loc bun de stat ca si zmei or fost aici. Bunica mea i-o apucat. Coborau din munte la horele din sat. Erau barbati frumosi, asa, ca toti oamenii, numa la picioare ii recunosteai, ca aveau picioare de cal. Veneau la hora si nu faceau nimic rau, stateau si ei pe margine si se uitau cum joaca lumea. Acuma s-or dus zmeii ceia, dar tot o ramas ceva: zanele din munte. Numa ca ele nu ies decat in noaptea de Inviere. Da atunci cand se deschide muntele si ies, ii o bucurie la ele, ca danseaza pe tapsan si canta de se-aude pana in sat la noi." Ceilalti batrani ingaduie din cap si ofteaza nostalgic. Nea Stanciu tine sa aduca o completare: "Si uriasi au fost pe muntele asta. Or gasit profesorii oasele lor. Ei or cautat ceva pivnite vechi. Au gasit si nu prea. Io am tot zis sa ii duc la un ulm, unde suna pamantu a gol, cand sai pe el... Asa ca, vedeti, multi or stat aici, locu-i altfel. N-o fi a mirare sa fi fost si Decebal. Unii spun chiar ca ar fi inmormantat in munte."
Ii las pe batrani sa joace mai departe carti, cu palariile trase un pic pe ochi si cu bastoanele atarnate de spatarul scaunului. Pana la iesirea din sat, mai aflu cateva lucruri. Un barbat cu ilica de lana rosie imi vorbeste despre existenta "pietrei moi", un bloc de piatra in munte. Desi pare o roca obisnuita la prima atingere, piatra e speciala si ia forma celui ce se aseaza pe ea, intocmai ca o plastilina. Batranii care si-au petrecut copilaria sus, pe creasta, cu caprele, spun ca acolo se afla, intr-adevar, o cetate. Dar cum au fost urcate blocurile de piatra de cateva tone, nimeni nu stie, cu toate ca printre oamenii locului sunt si pietrari buni. Au recunoscut piatra de constructie ca fiind dintr-o cariera aflata la peste o suta de kilometri, dar cum au adus-o pana aici si cum au urcat-o ramane un mister. Muntele Piatra Craivii imi arata puterea sa inainte ca eu sa fac macar un pas pe spinarea lui de dihanie gigantica. Dar eu mi-am propus sa ii aflu secretele de la temelie pana in varf, iar el ma cucereste deja cu povesti miraculoase si miros de pin.

Ultima cetate dacica

Faptul ca Piatra Craivii a fost ultima cetate dacica, ultimul punct de rezistenta al dacilor in fata romanilor, nu pare a fi o legenda. Ultimele descoperiri arheologice au rasturnat teorii ce pareau neclintite de zeci de ani. Viata si timpul par a fi lucrat impreuna, pentru a spune, dupa doua mii de ani, o poveste enigmatica.
Infrant la Sarmizegetusa dupa o rezistenta indelungata, Decebal s-a retras la Piatra Craivii. Aici era una dintre cele mai puternice fortarete dacice, construita intr-un stil unic, de mesteri greci, veniti special pentru asta la regele Decebal. Constructia speciala a cetatii, pozitia aproape inaccesibila in varful unui munte abrupt, de stanca, faceau din Piatra Craivii un adapost de necucerit. Insa romanii aveau deja o lunga experienta in razboaiele dacice. Stiau ce au de facut si orgoliul lor nu se putea multumi decat cu o victorie absoluta si capturarea regelui. Au asediat fortareata luni intregi. Au incendiat-o si au taiat toate sursele de apa si hrana. Pana cand dacii au cedat. Decebal, regele lor, s-a hotarat sa fuga din calea soldatilor romani. Dar cat de logica este fuga unui rege care nu cedeaza pana la ultima fortareata, care are curajul sa infrunte, din intunecimea si salbaticia muntilor, armata imperiala a Romei? Cat de las poate fi un rege care mai bine se sinucide, decat sa fie capturat si umilit de dusmanii sai? Mult mai logica pare a fi o alta explicatie. Decebal nu incerca sa faca altceva decat sa opreasca inaintarea romanilor catre... Rosia Montana. Pe harta se vede ca Piatra Craivii este exact la intrarea pe culoarul ce duce la muntii de aur ai Daciei. Oare nu asta voiau romanii? Aurul dacic? Chiar si fuga lui Decebal de la Craiva pare a fi catre Rosia Montana. In urmarirea lui a plecat un oarecare exploratores, Tiberius Claudius Maximus. Atunci cand l-a gasit si capturarea parea inevitabila, Decebal s-a sinucis. Acelasi Tiberius i-a taiat capul si mana dreapta si le-a trimis imparatului. Pentru a ajunge bine conservate, ele au fost scufundate in miere. Tot ce se stie despre prinderea lui Decebal a ajuns pana in zilele noastre prin basoreliefurile Columnei lui Traian si prin cateva insemnari antice. Intr-un mic sat din Grecia, pe nume Grammeni, s-a descoperit o stela funerara. Adica o piatra de capatai cu inscrisuri. Deasupra inscriptiilor era un basorelief: un soldat, cu doua sulite intr-o singura mana si in cealalta cu un scut, goneste calare catre un om ce sta intins pe pamant, in mana cu o sabie curbata, purtand pe cap o caciula turtita. Pe monumentul funerar se afla chiar scena capturarii lui Decebal, iar calaretul nu era altul decat Tiberius Claudius Maximus. Inmormantat in Grecia, pe stela sa funerara a fost trecuta cea mai mare infaptuire a sa: prinderea regelui dac.

Satul fantoma

In urcusul spre ultima fortareata a lui Decebal, dupa ce treci de satul Craiva si urci un pic poalele muntelui, vezi in departare turla unei biserici stralucind in padurea de fagi si pini. Mi-am zis la inceput ca e o manastire, construita anume in singuratatea muntelui, pentru a imprumuta ceva din asceza lui. Ajuns la ea, descopar cateva case acoperite de iedera, trepte napadite de iarba si o liniste de loc pustiu. Pe masura ce ma apropii de case, imi dau seama ca nu au decat zidul din fata. Restul peretilor nu mai exista. Altele au doar bolti de pivnita si fundatia din care se ridica, dezolant, cateva cioturi de zid. Unele au gardul si poarta bine pastrate, in curte este o bancuta de vara, o fantana un pic mai incolo, cimentul ce duce la pridvorul cu trepte, ba chiar si prispa. Insa casa pare sa fie invizibila. Toate locurile si casele sunt asa. Pe ulita principala s-au pastrat aproape toate portile. Dincolo de ele, in locul caselor sunt insa numai ruine mai mari sau mai mici: o temelie mai inalta, un singur zid, o usa cu un pridvor inalt. De parca tot satul e jumatate real si jumatate imaginar. De departe, lucrurile par intregi, insa imediat ce te apropii de ele, devin un rest, o ruina. M-am intors la biserica de care eram sigur ca era intreaga. O urmarisem cu privirea in tot urcusul pana aici. Intr-adevar, privita din fata, clopotnita e intreaga, la locul ei, iar usa de la intrare e incuiata. E suficient sa faci doar un pas intr-o parte sau alta, si se vad crengi batrane si uriase iesind pe ferestrele bisericii. Biserica e intreaga, la locul ei, dar nu mai are acoperis. Inauntru, natura a pus stapanire pe altar si pe sfintii de pe pereti. Intregul interior al bisericii este o gradina cu pomi crescuti din podea, cu iedere ce se tarasc peste tot, pana la peretii pe care urca, acoperindu-i. Altarul e umplut de coroana verde a trei copaci, catapeteasma e de frunze. Mergi prin biserica cu iarba pana la genunchi si icoanele sunt doi ciresi intarziati in floare. Singurii sfinti care se mai disting sunt arhanghelii de la intrare, ca doi martori ce se incapataneaza sa vada sfarsitul, pentru a putea marturisi mai tarziu. Pornesc de-a lungul satului pustiu. La ultima casa ma latra un caine. Cineva iese la poarta. Singurii locuitori ai vechiului sat Craiva sunt un batran, sotia lui si un caine. "Ne-am trezit ca s-o rupt casile si oamenii or plecat. Noi n-am apucat sa aflam si nu stiu cum o fost ca ne-am trezit singuri. Iaca, si batranu meu, tre sa-i pui sa mance, ca-i foame. Iaca asa om mai trai cat o vre Dumnezeu. Am zis ca dupa iarna, om pleca si noi, ca nu mai poti sede de salbaticiuni. Mistretii umbla pe ulita, lupii iti intra in curte", spune batrana. Mosul vine si el, cu un caine in brate: "No, ii frumos satu nostru, si daca urci mai spre munte, e o padure de fag inalta, ca numai in varf de tot se vede lumina o tara. Era si bogat satu, da acu ii cum il vedeti." Casa lor e cea mai intreaga, dar si asa abia se mai tine. Chiar ei, mici si topiti de ani, par a rezista cu greu in satul ca o granita de netrecut intre munte si lumea de jos, ca si cum Piatra Craivii ar vrea sa isi apere secretele cu orice pret.

Pe acoperisul lumii

Odata trecuti de ultima casa din Craiva, arheologul Mihai Castaianu devine specialistul in ceea ce nu se vede. Adevarat "cititor in pamant", imi dezvaluie locurile ascunse ale muntelui, care sunt, totusi, atat de "la vedere". Dupa ce in cateva minute a aprins un foc strasnic, ma invata sa fac frigaruie de slana si sa o picur ritualic pe felia de paine. In timp ce eu sunt uimit de simplitatea si eficienta gesturilor primare, arheologul face cativa pasi de o parte si de alta a drumului. "Hai sa-ti arat ceva", imi spune. "Uite, pe partea asta a drumului sunt sapaturi. Aici au fost braconieri, cautatori de comori. Au sapat ceva! Asta e treaba de cateva zile si de oameni cu detectoare de metal, pentru ca mai jos e o bucata de fier: asta i-a indus in eroare. Sunt sapaturi si pe partea cealalta, dar alea nu sunt de braconieri." Ma uit fara sa pot face o distinctie. "Astea sunt urme de mistret, pentru ca, uite, pe copacul ala sunt dare de noroi, dupa cum s-a scarpinat", imi mai spune Castaianu.
Terminam de mancat si pornim mai departe, spre coltul de argint al muntelui. Pe povarnisuri imi mai arata alte semne, niste taieturi in pamant. Nu mi se pare nimic suspect. Insa la una din ele se opreste si, apucand cu degetele de marginea maronie a lutului, ridica o bucata cu tot cu iarba, ca si cum ar fi fost un capac. "Asta inseamna hoti de patrimoniu profesionisti. Au detectoare de metale si, inainte de a sapa, fac un capac de iarba. Dupa ce sapa, pun iarba la loc si ea se prinde. In felul asta, nimeni nu poate sa isi dea seama unde s-au facut sapaturi si cand. Sunt mult mai dificil de prins, si le ghicesti traseele mai greu."
Miroase a pamant reavan si a iarba proaspata. Padurea aproape s-a terminat si, incet-incet, dispare si pamantul. Ramane doar stanca luminoasa, mirosind a ars, in care se disting melcii pietrificati cu mii de ani in urma. Aproape de varf, zidul e abrupt, aproape de neurcat. Daca privesti atent, se disting in piatra un soi de trepte. Nu sunt evidente, dar ele exista. Un picior aici, unul dincolo, si ajungem la prima terasa mai mare. Se vede ca a fost nivelata, iar de jur imprejur, in marginea dinspre prapastie, au fost aranjate cu grija, ca un parapet, stanci uriase de cateva tone fiecare. Cand iti ridici privirea, ti se taie rasuflarea. Nu numai ca vezi tot ce e in jurul muntelui ca in palma, dar vezi pana dincolo de Alba-Iulia, ca si cum ai avea la picioare o harta supradimensionata. E o senzatie de zeu ce priveste din Olimp, casele mici cat o furnica si oamenii - niste puncte negre. Privirea imi ajunge atat de departe, incat parca vad rotunjimea pamantului pe orizont. Castaianu imi arata mijlocul terasei: "Stiu de la domnul profesor Ciugudean ca aici a fost descoperit un sanctuar. Ceea ce este interesant este ca au sapat sub el si au descoperit oseminte mult mai vechi decat epoca dacilor. Practic, dacii s-au instalat aici pe o asezare mai veche si cand au reamenajat-o au gasit osemintele stramosilor. Nu le-au aruncat. Le-au strans si le-au reingropat chiar sub sanctuar. O asemenea constiinta si un cult al inaintasilor atat de puternic erau foarte rare in acele vremuri."
Mai privesc o data linia curbata a orizontului si imi dau seama ca din acelasi loc au privit, in urma cu doua si trei mii de ani, alti oameni, si vor privi si peste doua mii, probabil cu aceeasi fascinatie.
Urcam ultima parte, varful cel mai abrupt. Castaian imi arata "locuri". Sanctuare descoperite de arheologi. In total unsprezece terase si trei sanctuare. Pe masura ce intinde mana spre un astfel de loc, din mintea mea, ele apar cu-adevarat. Mirosuri de ierburi dulci si opaite aprinse inconjoara varful muntelui. Preotii imbracati in haine albe, lungi, privesc linia orizontului. In varf se disting inca peretii din piatra ai vechii fortarete. Suntem sus de tot, parca pe acoperisul lumii. Pe partea opusa urcusului nostru, muntele are zidul drept. Daca, intr-adevar, Decebal a fugit de-aici, numai partea abrupta a stancii o putea folosi, pe franghie, ca apoi sa fuga in stanga, spre Rosia Montana. La baza muntelui, pe partea prapastiei, se intinde un platou unde era dava propriu-zisa. Asa apar casele, fermele, centrele de olarit, acolo unde au fost descoperite de arheologi. Spatiul liber ramane cel dinspre padure, unde se jucau in voie copiii, alergand dupa fluturi. Aud rasul lor si incantatiile preotilor, zanganitul de arme al romanilor, apropiindu-se pe creste. De-aici si-a privit probabil Decebal pentru ultima oara regatul. De-aici a inceput poate sa se nasca limba si poporul roman.

(Fotografiile autorului)