Liliana Tomescu "A fost un drum lung, anevoios si plin de incercari"

Este una din marile actrite ale teatrului si filmului romanesc, distinsa, recent, cu premiul Uniter. Prin anii 60-70, prezenta ei exploziva lasa dare de aur pe scena, transformandu-si spectatorii in supusi. Mai indragostita insa de libertate decat de succes, Liliana a plecat intr-o buna zi sa o caute departe, in Suedia, unde traieste fericita si impacata, alaturi de sotul ei.

"A fost un drum lung, anevoios si plin de incercari"


- Prin anii 60-70, numele dvs. stralucea pe firmamentul teatrului romanesc. Apreciata de critici si adorata de public, parea sa nu va lipseasca nimic pentru a fi fericita. Cu toate astea, ati plecat din tara, lasand in urma regrete amare...
- Silvia, te-as ruga sa amanam deocamdata subiectul acesta. Sa vorbim ceva mai tarziu despre motivul care m-a facut sa parasesc definitiv Romania, sa-mi schimb destinul atat de brusc. As prefera sa folosim ragazul pe care-l avem pentru a evoca amintirile bune, zonele insorite ale vietii mele, incepand chiar cu anii mei de ucenicie in teatru, o perioada benefica, pe care am trait-o alaturi de mari profesori si mari colegi. Uite, de pilda, unul dintre dascalii mei de exceptie, despre care se vorbeste astazi atat de putin, a fost acel exceptional actor - mai degraba uitat acum - care a fost Mihai Popescu. A fost desavarsit. Ca structura, ca educatie, ca disciplina germanica... Dincolo de marele lui talent de actor, stia sa comunice cu noi, studentii, in mod miraculos. Mi-a fost profesor la Actorie timp de patru ani. Dintre colegi, il pomenesc la loc de frunte pe Constantin Codrescu, fiindca, slava Domnului, el se mai afla printre noi. Ceilalti au cam disparut. Sunt in turneu, in alte galaxii. Cat despre colegii de teatru, ma bucura sa-ti spun ca am jucat foarte mult cu George Constantin. Foarte mare actor! Cu George aveam o comunicare ne-mai-po-me-ni-ta! La fiecare spectacol ne intelegeam din priviri! Era un fel de duel intre noi. Care ajunge mai sus cu performanta, cu interpretarea rolului pe care-l atacam in acea seara! Dintre toate spectacolele in care am jucat cu el, cel mai cunoscut si poate cel mai longeviv a fost "Pygmalion" - piesa nemuritoare a lui Bernard Shaw. Dupa fiecare spectacol, dupa ce se domoleau tunetele de aplauze din sala, ramasi dincolo de cortina, noi ne faceam cate o adanca plecaciune in semn de omagiu pentru performanta celuilalt!
- De unde ati mostenit talentul dvs. vulcanic? Vibra scena cand apareati...
- Nu din familie. Tatal meu, Virgil Tomescu, a fost medic. Specialitatea lui era radiologia, dar pe langa faptul ca era un extraordinar specialist, el avea un neasemuit talent de a vorbi cu bolnavii. O extraordinara vocatie pentru comunicarea cu oamenii. Deja din sala de asteptare, bolnavii se simteau mult mai linistiti, stiind ca vin la el. Avea si un glas profund, linistitor, nu se grabea cu bolnavii. Si inca ceva: in toata viata lui, tata nu si-a luat nici o zi de concediu... Mi s-a intamplat de multe ori sa-l intreb: "Tata, dar tu chiar nu ai nevoie de un pic de vacanta? Nu simti nevoia sa te odihnesti cat de cat?". Iar el imi raspundea invariabil: "Si daca eu plec, ce-o sa se intample cu bolnavii?". Da, cred ca de la el am mostenit placerea aceasta nemaipomenita a comunicarii, care in teatru a devenit dialogul cu publicul.
- Iar mama?
- Mama este o femeie extraordinara. O cheama Valentina si e cu mine in Suedia. Are 100 de ani si 6 luni...
- Iata, am cazut de pe fotoliu la auzul acestor vorbe! Bravo! Va urez sa-i urmati exemplul!
- Bine ar fi, mai ales ca este un om extrem de generos... Cand ne-am despartit, acum, la plecarea noastra spre Romania, mi-a spus doar atat: "Te rog sa fii fericita!". Mama a fost pictorita, o pictorita scolita, a absolvit facultatea de Belle Arte, cum se numea pe atunci. Printre profesorii ei s-a numarat si Jiquidi. Intr-o zi, marele pictor i-a spus: "Sa stii, Valentina, ca cel mai frumos tablou al tau este Liliana!". Desi a facut multe tablouri, mama mea n-a avut niciodata vreo expozitie. Iar picturile le-a daruit rand pe rand.
- Si teatrul? Cum v-ati descoperit vocatia?
- Nu... deodata. N-am fost un copil care recita poezii. Dimpotriva. In scoala, eram buna la matematica, castigam concursuri pe tara. Ce-i drept, mergeam des la teatru cu ai mei. Si la cinema. Mergeam si singura, schimband cate ceva din uniforma obligatorie, ca sa nu fiu recunoscuta ca eleva. Scoala "Sf. Maria" era de maici, severa. Mergeam la balcon, la galerie, la "cucurigu". Nu, nici vorba de actorie pe-atunci. As fi putut deveni mai repede inginer de poduri, as fi putut construi case. Numai ca, intr-o zi, trecand eu prin Piata Amzei, in fata unei cladiri foarte frumoase care exista si azi, am vazut o coada mare, formata din tineri si tinere. Am intrebat despre ce e vorba si am aflat ca acolo e Conservatorul de arta dramatica si ca se da examen de intrare la Teatru. Am mai aflat ca trebuie sa te prezinti cu o poezie si cu nu mai stiu ce. "Ce-ar fi sa-ncerc si eu?", mi-am zis. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am stat frumos la coada aia interminabila, am intrat si am spus nu mai stiu ce poezie si inca ceva, habar nu mai am ce... Toate astea in fata unei comisii din care faceau parte minuni ale teatrului romanesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maximilian. Rezultatele se dadeau peste vreo doua-trei zile. M-am dus, m-am cautat pe liste si am vazut ca am cazut. Ei bine, asta m-a suparat foarte rau! Si mi-am zis: "Cum adica? Eu sa fac ceva si sa nu-mi reuseasca?". Si-atunci, "leoaica" de mine, nascuta intr-o zi de duminica (la orele 12 ziua) am sters toate celelalte posibilitati care-mi stateau in fata si m-am incapatanat pe reusita in teatru. Noroc ca ai mei n-au fost prea contrariati. Ce-i drept, tata mi-a spus: "Incearca, dar eu nu cred ca vei reusi". Ca sa reusesc, m-am facut "auditor", adica timp de aproape un an scolar am frecventat toate clasele cu studentii care reusisera sa intre in anul I. Spre norocul meu, la jumatatea anului, adica in luna februarie, s-a mai dat un examen de intrare. M-am prezentat inca o data imbracata in scolarita si cu coditele de rigoare. Aveam ciorapi treisferturi, albi, fusta gri, plisata, asortata cu bluzita alba. Iti dai seama cat eram de ridicola. Plus ca ma prezentasem cu niste poezii de un tragism nebun. In vremea aceea, se prezentau la examen la Conservator tinere femei foarte frumoase si foarte elegante, putin vampe, pudrate, rujate, parfumate. Veneau si ele cu poezii de Esenin, cu ceva grav... suferinte mari, ce mai! Ei bine, si in februarie am cazut! Numai ca iar m-am ambitionat!
"Acumulasem" mult intre timp, nu mai visam decat teatru, asa ca, fara sa mai intreb pe nimeni - nimic, am facut o cerere la Minister, cum ca sa ma primeasca, totusi, si pe mine, in eventualitatea unor suplimentari de locuri, si anume in anul in care meritam, dupa cat invatasem. Stupoare! Cererea s-a aprobat! Asa ca, am dat din nou examen si... am intrat direct in anul Iii...
- Iar din anul trei direct in rangul de mare actrita, pe care l-ati dobandit cu un talent de exceptie. Exista vreun rol, anume, cu care sa va fi identificat in mod special?
- M-am simtit bine in toate rolurile! Si in Luna dezmostenitilor, si in Ciocarlia lui Jean Anouilh. Cand iubesti teatrul cu pasiune, cand esti pe scena si joci ce-ti place, uiti cu desavarsire de lumea de-afara! Nu-ti mai pasa nici de cenzura, nici ca s-au oprit gazele si ca pe scena e viscol, iar in sala si acasa, caloriferele sunt inghetate. M-am simtit bine cu toti partenerii mei! Aveam o senzatie de comunicare cu ei si cu sala, cu publicul, nemaipomenita! Poate ca ma insel, dar acum, odata cu venirea mea acasa, ca sa iau acest premiu de excelenta din partea Uniter, un premiu care ma onoreaza, fireste, am avut senzatia ca bucuria unei astfel de comunicari a cam palit. De parca atentia unora si a altora ar fugi in alta parte...
- Si cu filmul cum a fost?
- N-a fost tocmai rau. Am facut filme cu Gopo - S-a furat o bomba, Harap Alb, Pasi spre luna. In general, mi se propuneau numai comedii. Spre norocul meu, apucasem sa iau si lectii de dans, lectii in particular. Am avut un profesor extraordinar, pe Trixy Checas. Era un geniu, un mare dansator, de la care am invatat de toate, de la clasic pana la modern. In paralel, am luat si lectii de muzica, de pictura... Am avut dintotdeauna convingerea ca un actor trebuie sa stie cat mai multe lucruri, pentru a intra cat mai bine in pielea cat mai multor personaje. Am invatat si limbi straine. Asa am ajuns sa fac si traduceri din franceza, din engleza, din germana... Eu am tradus si Luna dezmostenitilor, si Ciocarlia. Am tradus si o piesa de Claudel - Schimbul. Sa stii ca e o mare victorie sa joci intr-o piesa tradusa de tine. Sa spui replici in care crezi. Sa simti ca ai pastrat sensul original si ritmul frazei. Gasirea fiecarui cuvant potrivit reprezinta cate o mica, minuscula, victorie pentru cel care traduce.
- Si uite-asa ne intoarcem, incet-incet, la plecarea in Suedia. O tara in care se vorbeste o limba cumplit de grea... De ce tocmai in Suedia? Cum de v-a venit ideea cu tara asta atat de indepartata?
- Povestea e lunga. Am plecat cu sotul meu, actorul Lucian Muscurel, cu gandul sa stam prin Europa vreo luna. Am plecat cu masina noastra. A fost o minune ca ne-a dat drumul la amandoi. O minune construita pe o smecherie. Eu aveam viza de iesire pe o luna, el pe o saptamana. Am tot prelungit la vize. Si, la un moment dat, ne-am hotarat sa ne intoarcem acasa, in Romania. Eram in haine de vara. Cu cat ne apropiam de tara, eu simteam un fel de greutate. O greutate fara o sursa definita. Oricum - nu fizica. Si m-am trezit ca-i spun lui Lucian ca eu nu mai vreau sa ma intorc. Scurt! El a facut ochii mari si a zis: "Si ce vrei? Franta? Italia?". "Nu, vreau departe... Departe." Si am ales Suedia. Mi s-a parut ca e la capatul lumii tara asta. Daca vrei sa ajungi in Suedia, trebuie sa schimbi doua vapoare. Unul intre continent si Danemarca, si unul intre Danemarca si Suedia. Uite ca abia acum, spre sfarsitul dialogului nostru, pot sa-ti povestesc despre motivul grav care m-a facut sa nu mai vreau sa ma intorc in tara. Despre acea greutate imensa care am simtit ca ma apasa ca o piatra de mormant, pe masura ce ne apropiam de Romania. Asadar, vreau sa stii ca de fiecare data cand plecam din tara, tatal meu ramanea drept ostatic. Facuse puscarie vreo trei ani, pentru "simplul" motiv ca nu a denuntat pe cineva care voia sa treaca ilegal granita. A facut puscarie cu lanturi la picioare! La Aiud. I-au ramas in carne urmele lanturilor. Cat timp a fost el arestat, si-apoi inchis, eu eram deja in teatru. Pe mine nu m-au inchis, dar eram dusa dupa spectacol la interogatorii care durau toata noaptea. Si-a doua zi dimineata trebuia sa ma prezint din nou la repetitii. Tin minte cum colegii mei se ingrijeau sa am la mine, intr-o traistuta, un fular si niste manusi, ca daca nu ma intorc de la interogatoriu, sa am la mine ceva care sa-mi tina de cald. Asta a durat mult, peste trei ani. Lanturile i le-au pus pentru ca tata mi-a scris un biletel in care ma sfatuia: "Fii cuminte, nu te ingrijora, urmeaza-ti calea...". Descoperise un paznic milos care mi-a dat biletelul cand mersesem, la tata, la vorbitor. S-a aflat acest secret, si-atunci i s-au pus lanturi la picioare ca unui criminal. Sa stii ca am purtat cu mine acel biletel, ca pe o icoana, pe oriunde am umblat. Iar in acel ultim drum, am plecat din tara cu o mare durere in suflet: tatal meu murise cu putin timp inainte. Nu mai putea fi ostatic, nu mai putea fi pedepsit pentru fuga mea... Si cum nici un drum de o luna, printre cele mai frumoase locuri din Europa, nu mi-ar fi putut alina, cat de cat, durerea de a-l fi pierdut, cum in tara patisem atatea, iar cerul deasupra Romaniei se-ntuneca tot mai tare, m-am trezit ca-i spun lui Lucian: "Gata! Nu vreau sa ma mai intorc acolo!".
- Si in Suedia cum a fost? Aveati prieteni, rude sau v-ati dus in necunoscut?
- In total necunoscut si... cu haine de vara. Si pe noi, si in valize. A fost un drum lung, anevoios si plin de incercari. Si cand spun asta, nu ma refer la drumul propriu-zis, ci la cel pe care a trebuit sa-l parcurgem de la prima zi a sosirii noastre pe taram suedez - morti de frig si speriati de ce ne asteapta - pana in aceste zile, cand ne simtim si acolo ca acasa. Am fost foarte ajutati de serviciile sociale care in Suedia functioneaza impecabil. Ne-am oprit mai intai la Malmo, apoi la Goteborg. Nu se stia nimic despre noi. Nici despre mine, nici despre Lucian. Stiau - de la noi, fireste! - ca venim din Romania comunista, ca am "fugit". Ne-au dat casa, ne-au dat un fel de ajutor social, adica bani, ne-au dat de muncit. N-am trait nici o clipa de umilinta! La inceput, am tot vorbit englezeste, si-apoi, cu timpul, am invatat si limba suedeza, ce-i drept, nespus de grea! Pana si lectiile noastre de limba suedeza ne-au fost platite de la stat! Dupa un timp, dupa ce am terminat scoala, Lucian a pus in scena mai multe piese la Goteborg (am avut noroc, pentru ca de lucrat am lucrat tot in teatru). Si in prezent lucreaza tot ca regizor. Si ca actor de film. Este si profesor de actorie. Iar eu sunt profesoara de Arta actorului. Nu, de jucat nu joc. De altfel, trebuie sa stii ca la acest capitol, actorie, eu am renuntat chiar din clipa in care am hotarat sa parasesc definitiv Romania. Copiii, elevii nostri suedezi, ne iubesc, ne scriu chiar si de prin calatoriile lor. Nu, prieteni suedezi nu avem. Si nici romani. De ce? Din prudenta. Nu stii niciodata cu cine ai de-a face. In schimb, suntem fericiti ca mama mea, Valentina, este cu noi. Ma intrebi cum e cand ne intoarcem in Romania. Cum sa fie? Foarte, foarte placut, bineinteles. Venirea din aceasta primavara a fost cu atat mai agreabila, cu cat am primit si acest premiu Uniter. Sincera sa fiu, dupa parerea mea, el a venit cam tarziu. Premiile noastre importante reprezinta, la drept vorbind, revederea cu prietenii din Romania. Din nefericire, multi dintre colegii mei nu mai sunt... In vacante calatorim. Calatorim fericiti. Fericiti ca am scapat de griji, de spaima de comunisti, de cosmaruri de genul: "Cum va fi ziua de maine? Cum o sa ne mai descurcam?". Iata, ne descurcam muncind enorm, dar simtind ca suntem liberi...
- Unde-s doi puterea creste, se spune. Poate ca unitatea cuplului pe care-l formati este si el o temelie a reusitei.
- Fara doar si poate! Dumnezeu ne-a ajutat pe amandoi sa ramanem impreuna in tot acest foarte lung timp. El ne-a dat aceasta dragoste unul pentru altul. Am avut mare noroc cu Lucian, acest barbat extraordinar, generos, gata oricand sa sara in ajutorul oricui. Ne-am cunoscut la Teatrul "Nottara". Eu eram acolo, jucam intruna, iar el venise sa dea un examen ca sa fie angajat. A spus niste versuri. Eu eram in consiliul artistic, in juriu, nu mai stiu... Oricum, a spus un "Dupa melci" cum eu n-am auzit niciodata sa-l fi rostit cineva. A spus si "Rica, fante de obor". L-a auzit si George Constantin, l-a felicitat si l-a luat in brate, spunandu-i, cu vocea lui ca de tunet: "Bravo, ma!". Lucian a fost si este norocul meu. Iar eu poate ca sunt - cine stie? - norocul lui.

Foto Iulian Ignat (4)