Duhurile padurii
Pentru vechii hutuli de pe Obcinele bucovinene, apa este un dar ceresc si se cuvine sa fie cinstita si respectata, caci ea adapa radacinile padurilor si trupurile vietuitoarelor lasate pe pamant de mila Domnului. Cine murdareste izvoarele si paraiele savarseste mare pacat impotriva vietii si va duce cu sine toata viata pedeapsa grea, mirandu-se de ce toate necazurile numai pe el il cauta. Apa este de trebuinta nu numai celor vazute, ci si nevazutelor, iar duhurile care stapanesc tacerile neumblate ale codrilor au suparare cumplita atunci cand omul nesocoteste randuielile nescrise ale firii. De puterea acelor duhuri tot crestinul sa se teama, caci nu este gluma si nici poveste. Cu multa vreme in urma, cand oamenii erau mai putini, iar padurile mai intinse si mai neumblate, duhurile cutreierau in voie codrii, sa ingrijeasca de lume si de vietatile din salbaticie. Iar cand erau insetate, se adapau la izvoarele curate, gasite la tot pasul in rarunchi de padure. De cand s-au inmultit oamenii si s-au imputinat arborii, fapturile acelea stau numai sub pamant si asteapta apa de ploaie, cu care sa-si potoleasca setea. Foarte rar, si numai in noptile fara luna, mai ies din ascunzatorile lor. Daca se intampla sa le atinga vreo raza de lumina, raman inlemnite, pironite locului pentru vecie. Mai cu seama, de cum incepe postul Pastelui, se intampla asemenea minuni, caci atunci creaturile ademenite de primavara isi scot capetele din pamant sa traga pe nari aerul curat, inmiresmat de rasina. Multe spirite cutreiera prin paduri, iar oamenii ar trebui sa fie mai intelepti si sa nu le mai strice tihna si barloagele. Poate sa vada oricine cum se naruie muntii, cu tot cu case, si cum muta puhoaiele gospodarii intregi la vale, acolo unde s-au distrus padurile. Plang bietii oameni si isi blestema nenorocirea, dar nu le vine sa creada ca necazul tot de la faptele lor se trage si cauta alti vinovati in jur. Mai inainte, parintii isi invatau pruncii sa pretuiasca painea, ca este daruita de Dumnezeu, si sa respecte apa, ca este sfanta. Azi, multi rad zicand ca toate astea nu sunt decat simple scorneli babesti. Lumea se modernizeaza, oamenii alearga fara odihna sa scoata bani din orice. Nimeni nu pare sa bage de seama ca omenirea se indeparteaza de radacinile ei, ca isi uita traditiile castigate din intelepciunea inaintasilor, iar asta este un pacat la fel de mare ca cel al necredintei in Dumnezeu.
Cautatorul de izvoare
Dumitru Tomiuc ma cerceteaza din cand in cand cu o privire care parca ar vrea sa sape fantana in sufletul meu, sa descopere ce fel ii este izvorul. Tamplele i-au incaruntit binisor. In tinda scunda, Eudochia, nevasta lui, pregateste masa de pranz. Masa hutulilor este mica, sa para neincapatoare cand sunt puse bucatele. Odaita de oaspeti in care am fost primit nu e bogata, dar este foarte curata. Pe plita de langa usa stau una langa alta, ca niste surori, doua oale de lut, pentru lapte. Incerc sa innod firul discutiei. De unde vine numele de Eudochia? Desigur, este un nume vechi ca si neamul, pe care l-au purtat multe din strabunicile familiei. Chiar si pe o sora a lui Decebal o chema Dochia. Iar numele asta, cu siguranta vine de la strabuna Dacie. Eudochia vorbeste cu mandrie despre numele ei, care aminteste de un neam nesupus si liber. Pentru hutul, libertatea este mai presus de orice. El poate trai fara bogatie, fara confort, fara vecini, dar nu poate indura viata fara libertate. De multe ori isi cauta loc de casa in locuri cat mai retrase, isi cladeste gospodaria cat mai sus, pe deal, cat mai aproape de cer si cat mai deasupra lumii, caci acolo simte din plin libertatea. Ca sa traiasca in buna randuiala, hutulului ii sunt indeajuns cele zece porunci lasate de Dumnezeu si scrise in cartea sfanta. Ba chiar si acelea s-a intamplat sa fie prea multe in vremurile mai vechi, cand strabunii erau cei mai vestiti vanatori si hoti de vite din valea Moldovitei si pana in cea a Ceremusului. Au trecut vremurile, s-au asezat oamenii. Viata este adanca si nesfarsita, iar oamenii cu destinele lor sunt ca pietrele care zidesc o fantana.
Dumitru Tomiuc sapa fantani. Nu-si mai aminteste cate a sapat pana acum, la aproape 50 de ani. Nici prima nu-si mai aminteste unde a facut-o. Cea mai adanca in care a coborat si pe care a curatat-o a avut 33 de metri. De jos, din strafundul pamantului, cerul se vede ca un banut de lumina. Toata viata lui a muncit gandind la acel banut ca la o izbavire. Este tare primejdioasa munca asta. Oricand se poate intampla sa se naruie un perete si sa te prinda pentru vecie sub povara lui. S-a intamplat odata, cand de jos, din fundul unei fantani, a vazut ca se intuneca lumina. Intr-o farama de secunda a inteles ca se pravalea malul peste el. S-a apucat cu mainile de cazanul pe care tocmai il trageau in sus cei de afara. Asa a scapat, altfel l-ar fi ingropat de viu. Dumitru povesteste cu glas potolit, de parca ceea ce imi spune e un fapt marunt, lipsit de importanta. Meseria a invatat-o ca ucenic de la batranul Vereha, zis Horih, din Rasca. I-a spus multe taine batranul despre sapatul fantanilor. Cel care cuteaza sa strapunga taina pamantului cercetandu-l de apa trebuie sa aiba sufletul curat si usor. Nu este ingaduit sa incepi sapatul unei fantani in zi de marti si de sambata, ca treaba nu merge si apa nu se va da prinsa. Grozava putere are apa, dar oamenii nu-i dau cuvenita atentie decat atunci cand ii loveste. Asa cum se strecoara printre pietre si prin pamant, este aducatoare si purtatoare de viata. Nici o vietate nu poate trai fara apa. Numai pentru atata lucru i se cuvine respect din partea omului. Dar cate alte taine mai are! Ea singura este menita sa spele obrazul cerului, al pamantului si al omului. Si pentru asta, trebuie pretuita. Cand e gata fantana, se pun in ea putin var, o mana de sare si apa sfintita.
Citesc in ochii lui Dumitru o umbra de indoiala si il rog sa-mi impartaseasca ceea ce gandeste. Sovaie putin, apoi imi zice ca a sapat la Secries o fantana mai adanca de patru metri. S-a caznit cu ea cinci zile, caci ce sapa ziua se naruia noaptea. A adus agheasma de la preot si numai dupa aceea a putut inainta cu lucrul. Uneori, i s-a intamplat sa ajunga in locuri in care nu mai putea respira. Alta data a dat peste o punga de apa limpede ca lumina ochilor, dar care mirosea grozav de urat. A mai sapat putin si apa aceea a disparut. Intr-un rand, a dat peste izvoare care ieseau in suvoi din peretii fantanii, dar a doua zi, cand a venit sa o zideasca, fantana era uscata. De la un fantanar batran din Straja, a aflat ca daca nu dai de izvor in fundul fantanii, este de ajuns sa arunci in ea argint viu si apa va veni. Asa se zice ca vrajeau mai demult unii, si daca venea un puhoi, ii aruncau argint viu in cale, iar viitura se abatea. Demult, hutulii vrajeau. Mari si multe vraji se spune ca stiau sa faca. Acum, despre ele se vorbeste doar in povesti.
Vrajitorii din Valea Putilei
Traditia hutula este plina de credinte legate de vrajitorie. Cei mai puternici vrajitori erau cei din valea Putilei. Doamne, dar cate puteau face si desface batranii din vremurile trecute! Nici prin minte nu i-ar trece cuiva ce puteri magice aveau hutulii. Mai intai sovalelnic, apoi tot mai convingator, Tomiuc imi povesteste despre blestemele si descantecele hutulilor. Multe dintre intamplari le stie de la tatal sau, cojocar de meserie, care in noptile lungi de iarna, lucrand bundite si cojoace, le impartasea copiilor adunati pe marginea patului. Multe le-a uitat, caci viata e ca o fantana, care pe cat e mai adanca, pe atat devine mai intunecoasa.
Se zice ca un hutul cu cei trei feciori ai sai a fost chemat de un ucrainean bogat sa-i ridice o casa noua. Mari si foarte iscusiti mesteri sunt hutulii, cand e vorba sa lucreze lemnul. Omul s-a prins sa-i ridice casa bogatanului, dar l-a rugat sa-i primeasca drept ginere pe unul dintre feciori, de care se vede treaba ca se cam indragostise una dintre cele doua fete ale gazdei. La inceput, bogatul s-a aratat binevoitor, dar cand casa i-a fost gata, le-a ras hutulilor in nas. Cum era el sa-si dea fata dupa un sarantoc? Cel care i-a inaltat casa l-a intrebat de trei ori daca e sigur ca isi ia promisiunea inapoi. Cand a inteles ca ucraineanul este hotarat sa nu-si tina cuvantul, nu a mai zis nimic, ci s-a urcat pe varful casei celei noi, a scos din chimir un cui si l-a batut in acoperis. Dupa aceea, s-a pierdut in lume, cu feciorii lui. Cat priveste casa cea noua, ea a ramas pentru totdeauna pustie si a putrezit fara sa poata fi locuita vreodata, de parca un mare blestem s-a abatut asupra ei. De asta, cuvantul omului trebuie sa fie curat si limpede cum este apa din izvor, ca sa-i umple sufletul cu binecuvantare.
Fantana din livada Dumitru si-a sapat-o singur. Ar fi vrut sa o faca mai adanca, dar la patru metri a dat peste stanca si nu a mai avut cum sa sape. Tot dealul este doar o stanca imensa, acoperita de un strat de pamant. Uneori, in pamant se gasesc pietre mari, ca niste buturugi. De fapt, chiar au fost candva buturugi, pe care timpul si apa le-au transformat in piatra. Nimeni nu stie de ce muntele asta atrage trasnetele pe timp de vara. O vecina de-a lui Dumitru a fost prinsa de o furtuna pe drumeagul ce se strecoara prin padure. I-a albit parul pe cap de spaimele pe care le-a tras din cauza trasnetelor ce au scaparat in jurul ei in acea zi. Se despicau molizii seculari ca niste surcele, paliti de scanteile uriase cazute din cer. Nici nu s-a mai ferit de ploaie, ci a mers pe mijlocul potecii, ca macar sa o gaseasca usor oamenii, daca ar fi fost lovita de mania norilor.
Cand il intreb pe Dumitru daca nu-i este frica sa coboare in adancimea ingusta a fantanilor, ridica nepasator din umeri. Sigur ca ii este frica. Nu sunt multi cei care sa indrazneasca sa coboare intr-o fantana, iar cei care sa o sape sunt si mai putini. Dar cineva trebuie sa faca si treaba asta. Si apoi, viata nu este, si ea, o fantana periculoasa? Nu seamana cu puturile pe care le sapa Dumitru? O fantana adanca, de pe fundul careia privim cateodata cu jind, alteori cu disperare, catre peticul de lumina albastra al cerului.
Fotografiile autorului
Casian Balabasciuc
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
