O manastire isi asteapta sfintii- Cartisoara

Revenim asupra unui subiect despre care s-a mai scris in revista: manastirea de la Cartisoara. Inaltata in munti, prin ravna extraordinara a unor maici pictorite, biserica - o minune! - nu poate fi ispravita din lipsa de bani. Daca fiecare cititor credincios al revistei ar dona cat sa cumperi o paine, visul maicilor de la Cartisoara s-ar implini.

Era intr-o dimineata de iunie cand maicile de la Cartisoara au coborat de pe schelele inaltate in biserica. Nu mai aveau nici un ban, nici pentru un singur borcan de vopsea. Erau la capatul puterilor. Pictasera noaptea intreaga, a patruzecea noapte la rand, migalind cu ochii inrositi de praf, de nesomn si incordare, fiecare bucatica de zid. In zori, din varful turlei, stareta Siluana le-a dat de stire ca pot sa coboare. Sleite de puteri, au iesit din biserica, una cate una. Paseau in lumina orbitoare a verii saptesprezece maici aproape copile, astupandu-si ochii cu palmele. Nu mai aveau cu ce sa picteze. Nici vopseluri, nici var, nici calti...

***

Din 2001 pana azi, dupa cinci ani de munca necontenita, maicile de la Cartisoara au zugravit doar turla si bolta altarului. Atat. Restul bisericii are peretii albi. Au lucrat cu grija nemaivazuta, "pe ud", cu doua randuri de fresca, dupa invatatura din erminiile sravechilor zugravi bizantini. "Pictura e atat de frumoasa, fiindca e facuta cu jertfa. Termenul nostru de garantie este vesnicia", zice stareta Siluana, stand inaintea altarului, impodobit cu brauri uriase de sfinti si ingeri stralucitori. Apoi tace. O faptura firava, in rasa neagra, tinand capul plecat si framantandu-si mereu palmele, oarecum rusinata, de parca ar mangaia niste matanii nevazute. Din cand in cand, ovalul alb al chipului se ridica spre mine, privindu-ma cu o nesfarsita duiosie, aproape cu suferinta. Abia-si mai aminteste de noptile de iarna geroase, cand maicile stateau pe schele, invelite in plapumi jilave, legate cu sfori, tinand anevoie penelul in mainile varate in niste manusi barbatesti, rugandu-L pe Dumnezeu sa le mai dea inca putina vlaga. "Nu-ti mai simteai trupul, dar parca nici nu-ti mai dadeai seama ca nu simti. Parca Dumnezeu iti lua mana cu pensonul si ti-o purta pe perete, incat la urma te si mirai de tine: "Oare eu am facut icoana asta? Eu? Sau cine?"... Cand crezi ca faci ceva de la tine, nu iese nimic. Nimic! De aceea le plac tuturor icoanele acestea. Fiindca biserica asta e pictata cu lacrimi. Cu lacrimile maicilor noastre..." Si isi mai aminteste stareta Siluana, de Pantocratorul din varful turlei, la care a lucrat suspendata cu capul in jos, cu vesmintele pe care aparusera firisoare de gheata, strigandu-I soptit Domnului, clipa de clipa: "Mi-e frica, Doamne!... Nu stiu cum sa fac... Arata-mi, Doamne...". Sau de maica Andreea, cea mai buna pictorita a asezamantului, care acoperea cu trupul ei, proaspata icoana a Sfantului Luca, pentru ca fresca sa nu inghete. Sa dainuiasca peste sute de ani. Intinsa pe perete, cu bratele larg desfacute, tinea pictura la san, nemiscata. O calugarita crucificata pe opera ei. Asa a fost. Asa s-a pictat.

Forta pamantului

Cartisoara este o manastire a jertfei. Parca anume a fost ticluita acolo, ca s-o vezi de oriunde, in tara fagaraseana a Oltului. Si sa iei aminte... O turla alba, tasnind spre cer din inima salbatica a padurilor, chiar la radacina peretelui colosal al Muntilor Fagaras. Un zid de creste salbatice crescut pana-n tariile cerului, patria zapezilor eterne...
Sub manastirea asta sunt moaste de sfinti. Biserica e zidita peste alta biserica, veche, din vremea lui Mircea cel Batran, parjolita la 1761 de tunurile generalului von Bukow. Calugari indumnezeiti si-au gasit sfarsitul in acel macel sangeros. Dupa sute de ani, cand au venit la poalele muntelui, maicile au gasit o dumbrava pustie, o mlastina intinsa la mijloc, plina de serpi, pe-un pamant noroios, unde nu se putea zidi nimic. Un loc parasit si salbatic, in mijlocul caruia satenii urcasera o cruce. Au trait singure, in mijlocul codrului plin de jivine, hranindu-se din ce le dadea pamantul si padurea, ori din mila batranilor ce-si mai aminteau de stravechile nume ale locului: "La Manastire", "Piscul Calugarului", "Dealul Manastirii"... Calugaritele spun toate ca "au simtit chemarea acestui loc". Urmarea? Au asanat mlastina, au scos piatra din raul Balea, ele singure, au carat-o cu mainile goale, kilometri intregi. Au inceput sa inalte manastire. Ca prin minune, au venit aici calugarite din alte parti, scolite ani la rand prin cele mai de seama manastiri ale Greciei. Vazand ca nu mai au bani, s-au apucat sa picteze. Simteau ca aici trebuie sa fie locul lor. Si au pictat. Singure, la lumina lumanarilor, intr-o baraca darapanata, auzind mereu in jur urletele lupilor, aplecate asupra icoanelor pe care apoi le-au vandut. "Asa s-a inaltat manastirea asta, cu doua maini de maica si o pensula", zice stareta Siluana. "Practic, din vanzarea icoanelor am obtinut singurul nostru venit. Icoanele noastre pe lemn au ajuns sa fie cautate in toata tara si chiar in lume, tocmai pentru ca sunt atat de minutios lucrate, cum nu mai picteaza aproape nimeni prin manastirile romanesti. Sa n-o luati ca vreo lauda, asta e taina manastirii noastre. Asta a vrut sa faca Dumnezeu cu noi. Sunt atat de frumoase, fiindca au fost pictate de maici, cu toata dragostea noastra. Se simte ca-i un suflet de maica acolo, in fiecare aripa ingereasca si in fiecare aureola de sfant..."
Abia incepusera biserica. O temelie, o betoniera, baraca saracacioasa a maicilor... Cam atat era in poiana pe-atunci. Cand, intr-o zi, pe drumul de tara, plin de hartoape si praf, a aparut o masina cu numar strain: niste nemti care se abatusera, fara sa stie prea bine de ce, din drumul Transfagarasanului. Au coborat si s-au uitat imprejur. Deodata, unul dintre ei - un barbat blond, pe la 40 de ani - a inceput pur si simplu sa planga. Apoi un alt barbat si-a dus palma la frunte, ascunzand umezeala ochilor. Doi straini, oameni in toata firea, priveau poiana si pe obrajii lor curgeau fara voie lacrimi. N-aveau nimic ce sa vada, doar un firav inceput de santier. "Nu stiu ce am!", spuneau. "Niciodata in viata nu mi s-a mai intamplat asa ceva..." Au ingenuncheat inaintea temeliei bisericii si s-au rugat acolo, ca-n fata unei catedrale. "E multa suferinta aici, in locul acesta", le-au spus calugaritelor, inainte de plecare. "Dar e si mult Dumnezeu." Altadata, o familie de italieni le-a rugat pe maici sa-i lase sa innopteze cu rulota acolo, in poiana goala. Dupa o noapte, au mai stat una. Si inca una. Parca prinsesera radacini. "Se simte ceva aici", repetau mereu. "O forta, un spirit, nu stiu. Ceva ce la noi s-a pierdut..." "Toti acesti oameni", zice stareta Siluana, "au simtit. Au simtit jertfa inaintasilor si a maicilor noastre." Si mai zice ca absolut orice pelerin care a trecut o data pe aici s-a mai intors. Absolut toti s-au mai intors, macar o data. Abia asta i se pare o adevarata minune.

Maici de la 13 ani

Maici sfioase incep sa pluteasca pe langa trupul alb al bisericii. Zvelta, treflata, cu stresini suprapuse, pe care solzii de arama sclipesc incantator in soarele amiezii. A fost gandita in amanunt si proiectata dupa tipic brancovenesc, de catre insusi preotul asezamantului, Dimitrie Papacioc. Maicile de la Cartisoara sunt foarte tinere, aproape copile. Isi feresc ochii de noi, cei straini. Uneori se apropie una de alta si-si soptesc ceva la ureche, apoi se departeaza in tacere, aproape alergand, rusinate. Se intorc fiecare la ascultarile lor. Doar una dintre ele intra solemn in biserica. Subtire, frumoasa, cu ochii mari si caprui. E sora Valentina, de la pangarul cu carti si icoane, cea randuita sa le vorbeasca oamenilor, "ceea ce de-obicei nu se poate spune", ceea ce maicile cu vechime, in smerenia lor, nu pot exprima in cuvinte. Ea e venita-n manastire doar de patru ani si aproape nimeni nu stie precis ce a facut inainte. Unii spun c-ar fi fost intelectuala, absolventa de facultate. De altfel, multe maici de-aici au parasit lumea plecand "de la bine", nicidecum din cauza dezamagirilor vietii ori a lipsurilor materiale, asa cum se-ntampla, uneori, prin alte manastiri. Unele au plecat din functii de conducere pe care le aveau in spitale, fabrici sau chiar in justitie. Au simtit, deodata, chemarea. N-au mai avut incotro. Tot asa si Valentina. A venit intr-o zi la Cartisoara si n-a mai putut sa se intoarca acasa. Pur si simplu. I s-a schimbat viata. A venit si n-a mai plecat niciodata, ramanand intre maicile pe care le considera sfinte, niste adevarate mucenite. "Doamne, cat au suferit!", spune. "Ele nu vor sa zica totul, n-o sa spuna niciodata. Sa va uitati la ele! Cele mai multe-s intrate in manastire de la 13-15 ani. Sunt atat de curate, ele nici macar n-au notiunea de pacat. Nu stiu ce-nseamna, intocmai cum nu stii ce-nseamna un cuvant pe care nu l-ai auzit niciodata. N-au nici o legatura cu lumea din afara, unele nici nu-si mai amintesc de casa parinteasca, de camera copilariei. Spuneti-i, maica stareta, ce ne-ati spus si noua la chilie. Spuneti-i! Spuneti-i ce inseamna chemarea asta..."
Stareta Siluana tace. Un chip fara varsta, doi ochi negri, coborati in pamant. Si palmele acelea pe care se mai pastreaza inca urme de vopseluri. Voi afla ca a plecat din lume de la varsta de 13 ani. Ca a plecat pur si simplu de-acasa, spre Manastirea Dintr-un Lemn, hotarata sa moara maicuta. Mergea pe drum, fara sa se uite in jur, si se gandea intruna ca, gata, ea n-o sa se mai intoarca. Degeaba au venit s-o implore parintii, care o iubeau nespus. Incerca sa le spuna plangand ca "nu poate", ca "nu are aer", ca "se sufoca" oriunde altundeva. "Calugaria e cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat omului. Daca m-as naste inca de o mie de ori, tot calugarita m-as face...", zice intr-un tarziu stareta Siluana, cu glasul stins.

Trude nerostite

"Spuneti-i, maica stareta... Spuneti-i cum scoteati piatra, scufundate in apa cu gheata a raului si nu simteati frigul... Cum intrau serpii pana in paturile sfintiilor voastre... Dar cand ati turnat sute de tone de ciment, ca sa umpleti mlastina? Ziceti-i de parintele Dimitrie care, desi are doua facultati, trudeste si-acum cot la cot cu muncitorii... Spuneti-i de maica Eliseia, careia i-a slabit vederea de cat a migalit cu lupa la icoane... De maica Teodora, cand i-a iesit ursul in drum si ea l-a imblanzit c-o simpla rugaciune. De vremurile acelea de-nceput, cand caprioarele intrau in poiana bisericii si le mancau maicilor din palma fara nici o teama, simtind cumva ca le-ar fi surori... Spuneti-i, maica stareta..." Stareta insa nu spune nimic. Ingana doar cateva cuvinte, contempland sfintii cei mari, cu nimburi de aur, de deasupra catapetesmei: "Atunci, in vremurile acelea, dupa sase luni de izolare, mai frica ne era daca in poiana aparea un om, decat de ursi, de lupi sau mistreti. Mai frica de oameni, decat de bietele animale...".

Taina zugravitului

De pictura insa da, despre asta stareta vorbeste cu drag. Pictura e, intr-un fel, sacrificiul manastirii. O cale a ei catre Rai. Nimeni nu mai picteaza astfel in Romania. Ca-n Evul Mediu, pas cu pas, dupa stravechile si severele rigori bizantine. Greu, indelungat, dar mai ales scump. Maicile de la Cartisoara au ales sa nu faca nici un compromis. Absolut nimic de mantuiala. In aceasta privinta, stareta Siluana a izbutit sa le faca pe toate sa gandeasca la fel. Recunoaste fara modestie ca asta a fost, intr-adevar, o izbanda. Sa uite timpurile de cazna care-au trecut peste maicile iconare, pana au izbutit sa inalte biserica si apoi sa o zugraveasca. Un furnicar de maici intr-o biserica alba, imaculata, pregatita solemn, ca o mireasa, pentru prima atingere a pensulei. Erau peste tot... Unele cantau in strani, tinand mai departe, fara intrerupere, randuiala slujbelor. Altele erau sus, pe schele, rugandu-se in fata peretilor goi. Vesminte negre fluturand prin firidele tavanurilor albe ca laptele... Altele taiau varul. Altele amestecau caltii, in targi grosolane de lemn. Altele udau peretii. Asa a aratat biserica, ani si ani la rand. Uriasa zidire era uda, aproape pana la radacina caramizilor.Caltii de canepa, foarte greu de gasit si foarte scumpi, erau tocati marunt, pana deveneau ca o scama. Varul, de asemenea, foarte greu de gasit (maicile il cauta prin sate, pe la batranii tigani "varari" , care inca mai zamislesc var din bulgari stinsi in pamant, var cu vechime, nicidecum "var praf la saci", ca-n comert). Pornesc maicutele spre acele sate uitate de lume, prin care opresc uneori, verile, tiganii pribegi, stiutori ai vechiului mestesug. Se tocmesc cu ei, incearca varul "pe limba", caci daca pisca la limba nu-i bun de nimic, "ucide pigmentii". Uneori platesc sume incredibile pentru doar cateva kilograme de var nobil. Nimeni nu mai cauta, nimeni nu mai face asa ceva. Varul il topesc incet in apa, pana ajunge "de consistenta unei smantane", pe urma-l strecoara prin niste site, pana devine "asa precum un unt". In targile acelea greoaie de lemn, legate cu sfoara, peste var presara caltiul "firicele-firicele", in sapte straturi, nici unul mai mult sau mai putin. Sapte straturi. Apoi pornesc sa amestece. C-o sapa, a carei lama e plina de gauri. Zile la rand, necontenit, pana la epuizare. "Ne dureau mainile, ne durea spatele... Invarteam mereu, nu vedeam decat pasta cea alba, involburata, groasa, vascoasa, stiam prea bine ca nu avem voie sa ne oprim. Simteam ca ne prabusim acolo, dar nu ne opream..." Nu se puteau opri, caci altfel, fresca "facea cocoloase", nu mai era buna de nimic. Totul ar fi fost in zadar. Hainele calugaresti deveneau albe, scortoase. Pe zi ce trece, maicile se miscau tot mai incet, parca impietreau. Una din ele, foarte tanara, a lesinat chiar acolo, in mijlocul bisericii, din pricina epuizarii. Bagau fresca in butoaie mari, bine inchise la gura. O lasau cateva luni "la macerat". Urcau pe schele. Fiecare cu canciocul si mistrioara. Puneau primul rand de fresca. Fresca "neagra". Aspra, grea, bogata in nisip. O apasau cu mistrioara, incet-incet, centimetru cu centimetru, pana ce facea "priza" desavarsita cu intregul perete. Asteptau doua luni, pentru ca zidul sa "traga" fresca neagra. O incercau cu degetul, ciocanind bucatica cu bucatica. Daca macar o palma suna a gol, spargeau totul. Apoi veneau cu fresca "alba". Fara nisip, doar calti si var curat. O "scliviseau" tot cu mistrioara, adica o netezeau pana ramanea "fina-fina, intocmai ca o foaie de hartie". Si iarasi o lasau ceva vreme, dar numai atat cat sa nu se usuce deplin, sa fie-ndeajuns de uda ca sa absoarba precum o sugativa viitoarele culori. "Asta e adevarata fresca. Peretele devine parca viu. Vrea culoarea. Si mai vrea, si mai vrea! Trage! Daca nu pui penelul intocmai atunci cand trebuie, risti foarte mult. Mereu risti, mereu te framanti, mereu nu-ti ajunge timpul. Fresca asta e o mare taina, sa stiti. Maaare taina..."
Nimeni nu mai picteaza astfel in tara. Majoritatea bisericilor tocmesc vreo doi iconari care lucreaza dupa tehnica "al seco", pe uscat, c-un singur rand de fresca alba. Zugravesc zidurile "ca la serviciu", cu program zilnic si o repeziciune de invidiat, caci imediat dupa ce-au ispravit alearga spre o alta "comanda". In cateva luni biserica e gata. In aceste cateva luni, maicile manastirii Cartisoara abia desavarsesc cativa sfinti pe pereti. Dar ce sfinti! Ai zice ca tocmai au pogorat din rai, de dragul pictoritelor imbracate in sutane calugaresti.

Picturi nepretuite

Il vad trecand prin fata bisericii, in varful unui tractor rosiatic, pufaitor, ce trage anevoie o remorca plina cu piatra. Imbracat intr-o salopeta veche, cenusie, zdrentuita. Barbos, cu chipul asudat, ravasit si ochi azurii. Parintele Dimitrie e nepotul marelui Arsenie Papacioc. Fiul fratelui unuia din cei mai mari duhovnici pe care-i are si i-a avut vreodata Romania. E un calugar intelectual, care - aveam sa aflu cu greu - intrase in manastire dupa 30 de ani de trai in lume, dar intr-o curatenie deplina, fara sa cunoasca nici o ispita de femeie. Prima amintire a existentei sale o are dintr-omanastire. "La patru ani, cand am deschis ochii in viata, m-am trezit in manastire la Cheia", imi va spune parintele Dimitrie. "Asta-i primul lucru pe care mi-l amintesc. Atunci mi-am dat seama ca exist ca om. Cazusem intr-o balta acolo, in noroi si, cand am ridicat ochii, in fata mea statea parintele Arsenie. Mare, stralucitor, zambindu-mi bland..." Arsenie Papacioc fost duhovnicul si povatuitorul intregii sale vieti. Ca pastor al maicilor de la Cartisoara, n-a facut nici un pas fara a-i cere sfatul. Toate astea le voi afla mai tarziu, in atelierul de pictura din casa cu chilii, acolo unde parintele apare adesea, stand ore-ntregi impreuna cu maicile, in jurul unei icoane, analizand fiecare nuanta de culoare, fiecare umbra, fiece amanunt care-ar putea fi necanonic. Doar preotul hotaraste daca icoana e potrivita randuielilor tipiconale stravechi, doar el o sfinteste si astfel "ii da viata", face ca sfantul pictat sa devina "real", sa "vorbeasca cu tine". Acolo, in atelierul prelung si alb de la ultimul cat, aveam sa fiu partas la un alt miracol: sa vad pe viu cum se fac celebrele icoane pe lemn "in relief" ale manastirii Cartisoara. Numai si numai "din pensula", cu un preparat special si foarte scump, facut din radacini, maruntaie de animale si flori. Zeci de mii de picuri de culoare scursi din pensula cad unul peste altul, ca picaturile de ceara fierbinte, peste un lemn "ingrasat" cu noua straturi pregatitoare de panza. Pe "firul care merge al desenului", maicile astern picaturi. Lasa icoana sa se usuce. Apoi reincep, pe acelasi drum. De nenumarate ori. Pana ce apar straturile acelea inaltate in relief. Daca pui un varfulet de penson in plus, icoana "nu primeste" culoarea, se lateste si curge. Doar pentru o singura icoana imparateasca, care impodobeste catapeteasma bisericii, ele au lucrat aproape cinci ani. De multe ori picteaza cu lupa, adesea le cuprinde ameteala cand se ridica de la sevalet. Acolo aveam s-o cunosc si pe maica Andreea, calugarita aceea inalta, cu palme lungi, din care pigmentii nu mai ies, oricat s-ar spala, cu ochii albastri si largi, care i-au slabit atat de mult, incat nu mai pot privi departarile. Zece ani de zile incheiati a stat in Manastirea "Sfantul Spiridon" din insula Corfu, una din cele mai renumite scoli de pictura bisericeasca ale Greciei. A facut cursuri de pictura bizantina, a colaborat cu mari zugravi ortodocsi. Se zice despre ea ca picteaza cu posturi severe, cu rugaciunea inimii rostita necontenit in gand. Ca atunci cand se apuca de-o icoana, zice mai intai zile-n sir acatistul sfantului respectiv, implorand coborarea harului dumnezeiesc. Cu greu am reusit s-o fac sa spuna cateva cuvinte. "Nu se poate povesti cum ies aceste icoane. Ti-e frica - frica tare! - sa te apuci, caci stii ca nu esti vrednic sa-L pictezi pe Dumnezeu. Sunt zile multe in care nu poti face nimic. Nimic! Te gandesti numai la asta, dar esti neputincioasa, parca adormita, slaba. Ceri mereu cu vorbe venirea unei puteri asupra ta. Si deodata... te apuci sa pictezi! Si parca totul merge atat de repede, ca te si minunezi. Simti asa, o usurinta, o buna dispozitie, o luminare la minte, nu-ti vine sa crezi cat de repede iti umbla pensula pe icoana. Si chipurile ies minunate, asa cum le-ati vazut in biserica. Pictura de sfinti e ceva dincolo de mestesug, mai presus de fire. E ceva magic, e ceva divin!..." Imprejurul ei stau ucenicele, tinerele surori Melentia, Teodora, Anastasia... Zavorate-n tacere, aplecate asupra plansetelor, cu ochii la numai o palma de chipurile sfintilor, fara macar sa bage de seama ca suntem in spatele lor. Acum cativa ani, aceste maicute din creierul muntilor au castigat marele premiu al unuia din cele mai prestigioasefestivaluri americane de arta, organizat de Muzeul Smithsonian din Washington. Au aparut in Washington Post, imaginile icoanelor lor au facut inconjurul lumii. Dar tot atunci, in America, din boccelutele calugaritelor a fost furata o icoana estimata de specialisti la aproape 15.000 de euro. Insa pentru maicile manastirii Cartisoara, icoanele lor "nu au pret". Pur si simplu. Niciodata nu au cerut vreo suma anumita, niciodata nu s-au tocmit pentru vreun ban si n-au cautat sa le vanda prin cine stie ce fonduri plastice. Niciodata. Tocmai de aceea, vand rar. Tocmai din aceasta pricina, atunci cand maica Andreea si ucenicele termina de pictat o icoana din aceea "nepretuita", toate cele saptesprezece calugarite se strang imprejurul staretei, strigand alintate, ca niste copile: "Va rugam, maica stareta! Pe asta nu o dati! E atat de frumoasaaa!... Va rugam! Va rugam sa nu o dati la nimeni!..." Zic doar asa, o impotrivire formala, stiind prea bine ca vinderea e un noroc, ca altfel n-ar mai avea nici ce manca, ca n-ar mai avea cu ce sa mai plateasca muncitorii, sa continue zugravirea bisericii lor mult iubite. Zic doar asa... Si cu toate acestea, atunci cand se intampla ca o asemenea capodopera sa paraseasca manastirea, atunci cand o vad cumparata, asezata in portbagajul unei masini gata de plecare, in acea clipa, toate maicile fug, se inchid in chilie si plang.

Foto: Iulian Ignat

Pentru cateva milioane de lei, fiecare din dvs. puteti avea in biserica de la Cartisoara un sfant. Dar chiar si pentru cateva sute de lei, veti fi trecuti printre ctitorii manastirii, pomeniti vesnic in rugaciuni.
Relatii la tel.: 0744/85.45.62 (stareta Siluana)