Mama Maria si ingerii

- Acum o suta de ani, primavara -

Ferestruica ei da catre munti. O cruce din lemn o imparte in patru ochiuri, ca la casutele din povesti. Dincolo de ele, ninsoarea sta suspendata in aer, deasupra copacilor din livada, deasupra vailor invelite in zapada, deasupra crestelor Pietrei Craiului. In casuta e cald. Mama Maria sade pe-un scaunel, usor aplecata deasupra sobei in care focul trosneste cu miros de lemn auriu. E foarte batrana. Are aproape o suta de ani. Mainile i se odihnesc pe capatul unui bat lustruit, facut candva dintr-o creanga. Bem o fiertura din plante amare si ea pare putin speriata de intrebarile pe care i le pun. Crezuse ca vreau sa vorbim despre griji, despre moartea care uita sa vina, despre singuratate si boala sau despre feciorii ei cei grozavi, din care unul a ajuns colonel, iar altul... Cand colo, eu trag vartos din tigara si-o-ntreb ce vede ea pe fereastra, cum vine primavara pe coama dealului acestuia inalt si superb, cum taie crucea geamului muntele-n patru, si cerul, si amintirile ei de dinaintea razboiului, cand era fata si haladuia prin paduri. Si poate despre sotul ei, "ciobanoiul", care s-a dus, de la o vreme, in ceruri, la Dumnezeu...

Fereastra cu amintiri

Aplecata usor peste vatra, cu fata prinsa in rama neagra a naframei ca-ntr-un tablou, Mama Maria clipeste neincrezatoare si scormone cu batul in jarul din soba. Nimeni, niciodata, nu a vrut sa afle de la ea asemenea lucruri, n-a vorbit niciodata cu nimeni decat despre griji. Iar eu, eu... Brusc, pe fata Mamei Maria infloreste un zambet larg. "Mai baiatule", spune. "Baiete, pai atunci, stai putin!" si dispare in odaia cealalta, din care scapa o adiere de ger. Acolo nu face foc niciodata, e odaia de musafiri,stau doar vara feciorii in ea, cand mai vin cateodata pe-acasa. Apoi simt iarasi adierea de ger, si odata cu ea, Mama Maria se intoarce imbracata intr-un costum popular din Muscel. Costum stravechi, cu fota, cu brau din lana, infasurat peste mijloc de doua ori, cu camasa alba impodobita cu rauri. "Ei?", ma intreaba cu maretie, de la inaltimea celor o suta de ani. "Uite", zice, "uite, baiete, asa era vremurile despre care ma-ntrebi. Asa umblam imbracata in tinerete. Le mai port si-acuma, cateodata, cand ma scobor la biserica. Dar nu pe iarna, ca acuma. Numa cand mai creste de primavara si-mi rasare soarele-n geam." "Cum creste primavara, Mama Maria?", intreb. "De unde creste? Creste din pamant sau din cer?" Si iat-o acum pe Mama Maria, asezata in dreptul ferestrei, cu jumatate din fata luminata alburiu, de ninsoarea suspendata in aerul de afara, si cu jumatatea cealalta intoarsa catre o primavara din alte timpuri, in care ea merge desculta prin iarba abia tasnita dintre zapezi. Doamne, cand sa fi fost? "La noi, aicea, iarna se ridica tarziu. Sta agatata cu omatul de munte. In vremea asta, pe dedesubt, verzitura da colt. Nici nu stii cand rasare. Odata vezi ca s-a strapuns omatul de frunzuce firave si atunci stii ca a venit primavara. Asa era si-atunci. Eram un bot de copila. Nu-l stiusem inca pe omul meu, c-asta a fost pe urma, dupa razboi. Nici nu-mi aduc aminte cum era lumea atunci. Stiu numa ca ma uitam toata ziua la creasta, la Piatra Craiului. Mama batrana imi spune ca unde alburesc pietrele, stau ingerii, in cer. Mergeam desculta, cu ochii numai acolo. Ca de la noi, ori de unde te-ai duce, creasta Pietrii Craiului se zareste mereu."
Mama Maria priveste afara prin ochiurile pitice ale ferestrei, si crucea geamului taie muntele in patru. Cand e senin, zimtii Pietrei Craiului se inalta vertiginos din paduri, ca un zid vertical si stralucitor: Creasta Ingerilor. Parca o vad pe Maria copila, urmandu-si desculta vacutele, asa cum avea sa faca apoi toata viata, fascinata de creasta aceea, ca o tampla de rai. "Cum mirosea iarba, Mama Maria, cum erau copacii? Cum arata Creasta Ingerilor?", intreb. Ea ma priveste o clipa uimita, pentru a se lasa absorbita apoi de timpurile acelea pe care le credea ingropate, pentru totdeauna, in pamant. "Stii, dimineata, vantul batea in sus. Venea dinspre sat si se urca peste padure, in sus, la creasta. Si pe urma, in amurg, cand soarele asfintea peste munte, se lasa si vantul spre vai. Poate era adevarat ca acolo sus stateau ingerii, altfel cum ar fi putut vantul sa bata odata in sus si pe urma in jos? Mergeam in buza padurii. Brazii erau asa de mari, ca trebuiau patru copii ca sa facem o hora imprejur. Si pe urma, cand oboseam, ne puneam cu fata la pamant. Cum mirosea? A crud mirosea, mai baiete, a primavara. Ce n-as da sa mai simt mirosul ala odata. Uite-asa stateam, cu fata la pamant si cu degetele infipte in iarba, ca sa intre primavara in noi." Si Creasta Ingerilor? "Ei", zice Mama Maria, "din toate numai creasta a ramas cum a fost."

Camasa soarelui

Ceva mai tarziu, tot intr-o primavara ca aceea, Maria a fost scoasa la hora, imbracata ca acuma, in port, intr-o camasa alba ca soarele. Si pentru ca era prima data la hora in viata ei, a jucat asa de mult si de bine, pana cand i s-au aprins talpile ghetelor cumparate la Campulung. Cand s-a oprit, toti feciorii din sat se uitau doar la ea si dintre toti, mai ales Ciobanoiu. "Parca ma ardea din priviri cu fier rosu. Da nu-mi placea neam de el. Imi furase inima unul mai subtire si frumusel. Ciobanoiu nu era de la noi. Era de sus, de la munte. Parca-l vad si-acuma, inalt, negricios, cu caciula trasa peste sprancene, cu mana infipta-n curea. Nu m-a jucat, n-a vorbit cu mine nimic. Numai s-a uitat si atat." Batrana tace o clipa. Toate astea s-au petrecut, poate, cu 80 de ani in urma. In primavara aceea, a primei ei hore, in clipa in care Ciobanoiul a privit-o cu ochi de jar. Si? "S-a intors pe calcaie si dus a fost. Avea niste cizme de stralucea lumea-n ele. Da nu trece mult, si intr-o zi imi tine calea la pod. Zice catre mine, de parca ma cunostea de cand lumea: "Marie, eu am sa te iau". Si eu radeam, ca mi se parea cam posac si cam prea mosnegos. Si el iara s-a sucit pe calcaie si dus a fost. Si a mai trecut o bucata de vreme, si cand s-a intors iar la mine, tinea in mana o traista, si-n traista, invelita intr-o panza, o pana, alba-alba si mare, cum nu mai vazusem in viata mea. Zice: "Marie, am fost pentru tine in Piatra, m-am suit tocmai in Creasta Ingerilor, si uite ce ti-am adus". Cand am vazut pana aia, am stiut ca o sa merg dupa el. Nu mai auzisem niciodata de vreun barbat care sa se duca pe Creasta, ca sa aduca o pana de inger pentru draguta lui. Ca pana de inger era. Altceva ce sa fie? Asa de alba si de stralucitoare. Si-asa m-am dat dupa el, si dusa am fost. Ion il chema, da eu l-am botezat Ciobanoiu. Cand m-am maritat, aveam 16 ani."
Mama Maria ma priveste acum cu atentie. Vrea sa vada daca inteleg, daca pot sa-mi imaginez pana aceea de inger, daca o vad si eu, aievea, cu ochii mintii, lucind in camaruta ei inserata, in care focul arde cu miros auriu. Copila fiind, credea in ingeri si nu prea credea. Era asa, "ca o presimtire". Si pe urma el, Ciobanoiul din munti, i-a adus pana aceea nemaivazuta, si atunci a crezut. Totul era adevarat, vantul care urca si cobora, ingerii. Atunci au fost pentru ea timpurile cele mai fericite, care nu s-au mai intors niciodata. Dupa primavara aceea, parca n-a mai fost niciodata la fel. Anii treceau, venisera copiii, primul, al doilea, al treilea, se luase cu munca, cu casa, cu grijile gospodaresti. Mereu astepta primavara, mereu spunea: uite, acuma murmura verzitura pe sub omaturi, acuma creste soarele peste munte, acuma coboara vantul la vale, dar niciodata n-a mai stat cu nasul in iarba si cu degetele infipte in pamant. Si pe urma timpul s-a dus. Nici nu si-a dat seama cand a trecut viata. "De cand eram copila, am vrut sa ma urc si eu odata pe creasta, sa vad cum e. Ca prea am visat de multe ori Ingerii. Pe urma, m-am multumit cu pana din traista, si pe urma am fost prea batrana. Stau aici, la fereastra, si cateodata mi se nazare ca peste crestele muntelui albeste ceva. Un licar, ceva, o abureala, poate ca un inger in zbor."
La sfarsit, inainte sa plec, Mama Maria a iesit afara, in ninsoare, ca sa-i fac o poza. Ca si cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume, am intrebat-o, intr-o doara, ce s-a intamplat cu pana de inger. "A disparut. Nu mai este. A stat 40 de ani in camera buna, deasupra icoanei. Intr-o zi, ia-o de unde nu-i. Omu-meu s-a facut negru. Am cautat peste tot. El era de-acuma batran. A crezut ca-i semn rau. Ca vine moartea sau ceva cu necaz peste noi. N-a murit. A mai trait dupa asta inca 30 de ani." Si-atunci? "Ce stiu eu? Poate ca asa a fost sorocul, 40 de ani. Poate ca pe urma a venit ingerul de sus, de pe munte, si a luat-o inapoi."


(Fotografiile autorului)