Asadar, "Cucutenia"... Marea tara a oamenilor dinainte de istorie... Cucuteniul asta saracacios, cu case pitice, din lut, a fost odinioara centrul, capitala "batranei Europe", adica a celei mai valoroase si mai intinse culturi neolitice in timp si spatiu de pe vechiul continent.
Vestita civilizatie Ariusd-Cucuteni-Tripolie, un imperiu spiritual, ce se intindea in stravechime pe 350.000 de km2, din Transilvania de miazanoapte si pana in Ucraina, pe malurile Niprului, durand peste un mileniu (4600-3500 I.e.n.). Numai pe actualul pamant romanesc au fost gasite aproape 3000 de asezari ale acestei culturi antice, din care, insa, au fost cat de cat cercetate doar 50. Cine stie cate comori au ramas...
Cum s-a insurat Hubert Schmidt
cu fata mosierului din Harlau Te furnica sira spinarii cand te gandesti ca intreaga aceasta "patrie preistorica" s-a descoperit chiar aici, in satucul asta moldav, de care stie azi poate doar un roman dintr-o mie. Si s-a descoperit doar dintr-o simpla intamplare. Era in martie 1884 si inflorisera ciresii. Intr-o trasura, folcloristul iesean Theodor Burada merge agale spre Cotnari, voind sa viziteze o biserica banuita c-ar fi de pe vremea lui Stefan. Deodata, trecand prin Cucuteni, i se nazare ca noul drum, abia pietruit, scanteiaza. Coboara si ingenuncheaza, atingandu-l cu palma. Da, nu se inselase: in pavaj erau bagate bucati colorate de oale, amforete, de idoli din lut, "ce pareau a fi vechi". Un drum al comorilor taia satul. Ceva mai incolo, niste tarani descarcau piatra din carute: alte cioburi, alte minunatii. Se deschisese de curand o cariera pe dealul Cetatuia - si tot dealul parea burdusit cu ulcioare. Nenumarate. Salahorii izbeau cu cazmaua, fara mila. Ori luau acasa, sa le dea la copii. Speriat de vandalism, Burada alerteaza autoritatile, pana la ministrul Cultelor si Instructiunilor Publice, dar nimeni nu catadicseste sa inchida cariera de piatra ori sa inceapa sapaturi. Carciumarul si supraveghetorul carierei (un evreu, Haskal) pornesc sa vanda pe nimic vestigiile, unor anticari din Iasi. Apoi apar aici multimi de arheologi amatori - la moda in vreme -, teribil de patimasi, facand sapaturi pe cheltuiala proprie, fara nici un ajutor din partea Academiei ori statului si realizand uluitoare colectii personale care, dupa moartea lor, aveau sa fie
in mare parte instrainate ori distruse. Daca un oarecare profesor Butureanu n-ar fi citit, in 1889, o scurta comunicare la Congresul de Arheologie Preistorica de la Paris, probabil ca odoarele de la Cucuteni ar fi fost inca multa vreme uitate. Si atunci, a aparut Hubert Schmidt, "Neamtu", cum ii zic taranii de pe-aici, de vreun veac jumatate. Cel mai mare arheolog al Germaniei, si poate din toate timpurile. O somitate mondiala. Fusese deja cel ales sa faca sapaturi in cetatea Troiei, condusese importante expeditii arheologice in nordul Siriei si Turchestanului. Imediat dupa ce-a auzit de Cucuteni a "mirosit" ca in pamanturile astea trebuie sa zaca tezaure nebanuite. In numai doi ani, 1909 si 1910, a scos la iveala aici atatea comori, cate n-au reusit sa descopere cercetatorii romani in sapte decenii. Aproape a "epuizat" dealul Cetatuia. Iar cartea sa despre Cucuteni este si azi o "biblie" pentru lumea arheologica mondiala. Baza tuturor cunostintelor despre aceasta civilizatie neolitica el a pus-o. Primarul Tun l-a cunoscut pe un batran din sat, mos Nitoaia, care a trait 105 ani si a facut parte din echipele de sapatori ale lui Hubert Schmidt. Acest batran si-l amintea bine pe neamt. Cum a intrat el in sat, sprijinit in bulbul de argint al bastonului; micut, cu ochelari rotunzi, barbuta aspra, dreapta si mustata rasucita, privind mirat in toate partile. In 1909, savantul Hubert Schmidt a stat in gazda chiar la parintii lui mos Nitoaia, iar batranul tinea minte cum toata familia s-a retras in "sala" (pridvor inchis), dormind cu totii acolo, pe jos, lasandu-l pe neamt singur in odaia cea mare. Parca ii luase cineva mintile. In fiecare dimineata, pe ploi grozave, pe frig, pe negura, pe ceata, pornea prin noroaiele Cucuteniului si urca spre dealurile magice. Ramanea singur pana seara tarziu, scociorand colinele cu spaclul si periuta de care nu se despartea niciodata, scormonindu-le pas cu pas, fara odihna. Iar cand gasea ceva, ii apareau in ochi scantei neomenesti, "ca de drac". Noaptea se intorcea acasa, inchidea usa odaii si se cufunda cu capu-n carti. Asta facea.
Primarul Tun il vizita adesea pe mos Nitoaia, in casuta lui "albastra, c-o sala si-o odaie", asemeni celor din fericita preistorie. Il iscodea mereu despre Hubert Schmidt, era curios sa afle orice, de la el "a scos" un episod total nou pentru istoria arheologiei: la inceput, neamtului nu i s-a dat voie sa sape aici. A fost interpelat si in parlamentul de la Bucuresti, i s-a zis ca este pe pamant strain. Atunci s-a hotarat sa devina roman. I-a facut curte si a luat-o de nevasta pe fiica mosierului Gheorghiu din Harlau, care stapanea halucinantul deal al Cetatuiei. El, marele savant berlinez, s-a insurat cu o fata de-a locului si chiar a incercat s-o iubeasca, s-o protejeze, s-o faca fericita, luand-o cu dansul in Germania si nedespartindu-se de ea toata viata. A facut asta pentru un deal. Pentru dealul lui, pentru mult iubita lui Cetatuie, care-l bantuia si in vise. Incredibil, dar dupa plecarea lui Hubert Schmidt, dupa ce articolele si Tratatul sau uimisera intreaga comunitate academica a mapamondului, Cucuteniul a ramas uitat iarasi, vreme de peste jumatate de secol. Nimeni nu a mai facut nici o cercetare, s-a intamplat ca academicienii pur si simplu nu mai stiau unde se afla fosta statiune arheologica. Abia in 1961, au aparut aici profesorii Mircea Petrescu-Dambovita si Dinu Marin, cu studentii lor. Prietenii de-o viata ai primarului Tun. Cei mai buni prieteni din cati si-a inchipuit vreodata ca va avea. Azi, cei doi savanti au imbatranit. Stau prin birouri, catedre, la Iasi, nu mai au putere sa vina pe santier. Iar primarul a ramas singur. Nu stie ce sa spuna in fata autocarelor cu sute de nemti, sositi in adevarate pelerinaje, cu entuziasmul zvacnind in piept, pe urmele marelui lor savant Hubert Schmidt. Nu stie ce sa le arate. Vin insufletiti de o curiozitate nebuna, asemeni arheologilor de odinioara si pleaca intristati. Multi pasionati din lumea larga i-au spus, prin traducatori, ca dac-ar avea la ei asemenea valori, ar face cu ele milioane de dolari, le-ar acoperi cu aur. Nu de mult, ambasadorul Chinei a aparut la Cucuteni, cu un renumit cercetator oriental, obsedat fiind ca un desen de pe plansele muzeului seamana izbitor cu ceramica stravechii civilizatii chineze. Savantul era batran, cu hainele, pletele si barba albe, se sprijinea intr-o carja de bambus. S-a
uitat indelung la desenul acela, aproape un ceas. Apoi la celelalte vitrine si planse. Si-n cele din urma a zis "nu". Nu, civilizatia asta este mult mai veche. Poate chiar inaintea epocii dinastice din Sumer. "Si pentru asta", a mai spus, intorcandu-se spre primar, "pentru asta ar trebui sa fiti mandri!". La fel i-au declarat nemti, francezi, englezi, japonezi... Aproape i-au strigat in fata: "E pacat! Trebuie sa faceti ceva!". El ii asculta umil, vinovat, ca un copil, framantand batul alb in palmele lui muncite, de taran. El, primarul Tun din Cucuteni, nu condamna pe nimeni. Pentru toata indiferenta din tara asta, pentru crivatul care inghite istoria si cultura, in fata acestor straini, el singur se simte vinovat.
Foto: George Dumitriu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
