Croitorul de case

Costel Cursaru, un taran dintr-un sat de munte, face ziua ce viseaza noaptea: vesminte minunate din lemn pentru case. Sitarul din Fundatica e vestit "peste mari si tari".

Pestele biblic

In buzunarul de la spate i se vede un capat galben al metrului de tamplarie. La ureche are un creion rosu, patratos. Se urca pe scara si fixeaza in cuie, pe fatada casei, o scandura lunga, cu marginea cioplita in semicercuri. "Rauri", spune Nea Costel si-si petrece palma peste valurile taiate in lemn, ce par sa curga, intr-adevar, ca niste ape repezi de munte. Cu putina imaginatie, langa nea Costel Cursaru, mesterul de la poalele Leaotei, auzi chiar susurul izvoarelor, inabusit acum de zapezi. Asta a fost meseria lui, asta a fost viata lui: "Sa gatesc casele, sa le imbrac de sarbatoare, ca un om cand se muta in casa noua, ii mare sarbatoare, si sa locuiesti in casa ta e mare bucurie".
Pe dealurile dintre Rucar si Bran, toata lumea il cunoaste pe Costel Cursaru din Fundatica. De fapt, familia Cursarilor e stiuta de mai bine de o suta de ani, de pe vremea cand carele pline cu lemne soseau la stra-strabunicul lui, asteptand ca butucii sa fie transformati in sindrila. Oamenii dormeau chiar pe bustenii de brad, sub cerul plin de stele, si plecau acasa a doua zi cu sita proaspata, mirosind a rasina. Apoi o puneau la uscat si asteptau sa vina mesterul sa le-o bata pe case, bucata cu bucata, ca niste solzi.
"Cu caramida, cu boltari, aia e pe oriunde. Da asa cum facem pe-aici ii mai rar. E un lucru facut de mana. Ma cauta si acum oameni din Covasna, din Vaslui, din Harghita, din Arges, de peste tot. Le imbrac casele, le fac o haina frumoasa, dupa masura, si dupa cum vrea omu, simpla sau in culori. Eu cu meseria asta am trait de cand eram copil. Primul sitar din familie a fost strabunicu lu tata, si de la el au tinut-o toti barbatii din neam. De la 14 ani muncesc", spune Nea Costel.
E un ger de crapa pietrele, dar mesterul lucreaza la casa unui vecin, de parca ar fi primavara. Cu o palariuta mica pe varful capului si fara manusi, imbracat doar cu o ilica din lana, inveleste casa in dranita. In buzunare ii zornaie cuiele si el canta incetisor, in timp ce loveste in lemn cu ciocanul. Ai zice ca e un descantec, pe care il spune cat ii ziulica de lunga. Si lemnul ii raspunde cumva, ascultand dorinta mesterului, asezandu-se usor si trainic acolo unde-i pus, inmuind gerul cu miros dulce, de brad. Dranita peste dranita, pe sub ferestre, pe langa usi, casa e acoperita toata cu solzi de brad si incepe sa semene cu un peste urias. Un peste biblic, in care locuieste o familie, la fel ca Iona.
"A lasat Dumnezeu sa faca fiecare cate ceva pe pamant. Toate au rostul lor. Eu is cu rostul meu, padurea ii cu rostul ei. Eu lemnu il aleg din padure, direct. Merg prin padure si am asa, un simt, ca eu nu stiu sa il explic. Lemnu se incearca numa in picioare. Adica stai si iei pomu in brate, ca pe un om, ca si cum ai avea un om in fata si vrei sa te pui la lupta cu el. Si-l crapi, pe urma, sa vezi daca ii bun. Daca dintr-o lovitura ii crapat, acela ii lemn bun, altu nu trebuie luat. Apai si lemnu il mai alege pe om, ca padurea te simte si stie ce-ti poate sufletu."

Viata la ecograf

Masa e pusa la geam. Vinul e rosu in pahare si, peste umarul lui Nea Costel, dincolo de fereastra, e o iarna de basm. Nametii stralucesc ca presarati cu diamante, brazii uriasi sunt incarcati cu zapada, si in buza padurii banuiesti lupii manati de ger, pe langa stanile satenilor. E duminica, si Nea Costel nu lucreaza astazi. Femeile casei au fost de dimineata la biserica, si acum, imbracate in costume populare, stau pe lavita, bucuroase de musafiri. La rastimpuri, mai intetesc focul din soba.
"Da pe unde n-am fost, prin sate, prin comuni", spune Costel. "Cand ma duc prin tara, vad lucrari facute de mine, case imbracate si de care am uitat, ca am facut multe la viata mea. Cand le vad, imi dau lacrimele si nu am timp sa ma opresc, sa vorbesc cu oamenii, da ma simt asa, ca nu am fost un prost in viata mea. Merg pe drumuri si le vad si zic: "Ia uite, asta ii facuta de mine! Facuta de mainile astea ale mele. Si de cap, ca iti trebuie si nitel cap". Degeaba ai maini daca nu ai cap. Am sufletu impacat, ca degeaba n-am trecut pe pamantu asta si ceva ramane in urma mea. Cand se pune piatra de temelie, se face sfestanie, sa apere de toate necazurile si de toate relele, de vraji. Da io fac si porti. Porti mari si porti mici, cu coperisuri, asa. Modelele le am in cap. Numa din cap le fac. Seara ma culc cu ele in gand, cum sa fac oare, si dimineata ma trezesc cu ele in cap."

Arta sitei

Tot mestesugul lui Costel e indesat intr-o geanta ponosita din piele. In ea isi cara prin tara tot ce are nevoie: doua cutitoaie, un metru, creioanele, ferastraul si un pahar. Paharul il foloseste ca sa traseze modelele pe lemn, apoi taie cu ferastraul si cutitoaiele. Prima sita a facut-o la 14 ani. Vreo sase luni a exersat. Lua bucata de lemn, incerca s-o lucreze si, cum nu-i iesea, o arunca in foc, sa nu o gaseasca batranul. Cand dupa sase luni a reusit sa faca prima sita buna, i-a aratat-o tatalui sau. Asa a inceput o ucenicie de trei ani, la capatul careia a primit permisiunea de a lucra singur.
"Cand am fost tanar, faceam intr-un singur fel, da dupa aia m-am experimentat si am facut site tot mai aratoase. Imi pare bine ca am fost in stare sa fac. Da trebuie sa stii cum sa o asezi, ca trebuie facuta iarna si batuta vara, sa se usuce bine lemnu, ca daca nu, iti crapa sindrila pa casa. Daca lemnu e uscat bine, cum il pui, asa ramane. In ultimii ani, am avut ambitia sa fac case mai frumoase, mai cu aspect, cum se spune. Ca daca esti carpaci si nu faci lucru trainic, nu te ia nimeni. Daca esti bun, mai scoti si cate un model nou, are alta catare."
Cand lucreaza la case noi, Costel e fericit odata cu proprietarii. E o multumire sufleteasca pentru el sa vada oamenii veseli, bucurosi de casa noua. Cand trebuie sa refaca o casa veche, unde proprietarul a murit, e mai greu. Parca plang ferestrele, iar usile si podelele scartaie, de-ai zice ca toata casa se tanguie. Atunci Costel ii invata pe mostenitori, copii sau nepoti, ce au de facut. "Totu e pana esti in casa. Daca omu se duce, toate se ruineaza. Si daca moare omu, sase saptamani ii sta sufletu in casa si nu ai voie sa arunci o oala cu apa sau un pahar cu apa de la fereastra. Trebuie sa cobori din casa, pe pamant, si asa sa arunci, ca altfel ii arunci sufletu. Si in casa tre sa fie mereu o cana cu apa, o bucata de paine si o haina de-a lui. Asta ii respectu pentru cel ce a construit, si casa stie, si o mai alina si pe ea, ca altfel sufera ca un om."

Mosafiri in pensioane

Casa lui Costel e taraneasca, are camere mari cu podele de lemn si tavane inalte. Ar vrea sa o mai modernizeze un pic, sa poata primi de la Bucuresti "mosafiri in pensioane". Ma conduce intr-o alta camera, unde a instalat masina lui de facut sindrila. "Sa vada si la muzeu cum se lucreaza traditional", glumeste el. Masina e un scaun din lemn, cu cateva parghii si un arc. Costel se instaleaza si incepe sa modeleze, cu o rapiditate uimitoare, bucati de scandura, nu mai mari de doua palme. Cutitoaiele taie cu precizie si in cateva minute, o placuta de lemn a devenit o "sindrila cu floare". Familia priveste alaturi de mine in tacere, femeile imbracate in costumele lor populare cu fota, fosnind auriu. Unul dintre nepoti se uita cu ochi mari la ce face bunicul si cineva spune: "Numai de-ar sti sa invete."
Fiecare bucata de sindrila sau dranita e facuta in felul acesta, manual. Pentru o casa obisnuita, Costel Cursaru face nu mai putin de 15.000 de bucati! Singur, in atelierul sau.
"Daca sindrila ii gata, uscata bine, doi insi o punem intr-o luna de zile. Ca ii greu, bati bucata cu bucata", spune el, asezandu-si mai bine creionul rosu la ureche. "Asta inseamna sa faci casa taraneasca adevarata, si ii mai frumoasa si mai trainica decat astea, de le fac acum din beton."

*

Fundatica e un sat risipit in linistea muntilor, in marginea padurii. Intr-una din casele de aici, Costel Cursaru, cu singura sa avere adevarata, geanta din piele cu scule, face mai departe casetaranesti traditionale. Spera ca intr-o zi oamenii se vor intoarce la ce-a fost mai bun inainte, la traditiile si la datina stramosilor. Sotia si fetele sale se imbraca in fiecare duminica in costumele traditionale. Ele inca mai stiu sa faca stergare si tesaturi, asa cum faceau totdeauna in sate. Si ar face si acum, dar nu mai au cui sa vanda. Drumul pana la Brasov e lung, iar orasenii isi cumpara de imbracat de-a gata, din magazine scumpe, cu vitrine luminate. Numai Costel nu se da batut. Face ziua ce viseaza noaptea, hotarat sa duca mai departe traditia mostenita de la stramosi. Cu sita intr-o mana si cu ciocanul in alta, cu buzunarele pline de cuie, ingana un cantec, invelind casele in haine parfumate, din lemn de brad.

(Fotografiile autorului)