Medeea Marinescu

Distribuita intr-un rol principal dintr-un film frantuzesc, a innebunit tot Parisul cu talentul si prospetimea ei. Pianista, actrita de teatru si cinema, Medeea a intalnit fericirea

"In momentul acesta imi doresc foarte mult un copil"


"Cand simt ca cineva are un strop de valoare, francezii il adopta imediat"

- Intr-un numar recent al celebrei reviste "Paris Match", iti este dedicat un articol elogios, in care ti se spune "divina". Ce-ai facut de i-ai innebunit pe francezi?
- Francezii sunt nationalisti si eu cred ca e o atitudine din care si noi am avea de invatat. Isi protejeaza ca nimeni altii cultura si oamenii de cultura, dar daca simt ca cineva are un strop de valoare, il adopta imediat. In cazul meu, ceea ce i-a convins a fost rolul pe care il interpretez in filmul Je Vous Trouve Tres Beau, regizat de o femeie: Isabelle Mergault. Premiera a avut loc in Franta, pe 11 ianuarie, si s-a bucurat de mare succes. Sigur, exista si reversul medaliei: cand nu te agreeaza, aceiasi francezi te exclud elegant si zambind. Dar chiar si ca strain, atunci cand te plac, cum s-a intamplat in cazul meu, te adopta neconditionat si din toate punctele de vedere. Devii, dintr-o data, "exceptionala si sublima", cea mai grozava, cea mai... Sigur ca e flatant.
- Cum ai ajuns tu, o actrita romanca, sa joci intr-un film frantuzesc?
- Initial, filmul s-a numit La Fille de lEst (Fata din est) si regizoarea, Isabelle Mergault a cautat in Europa de Est, inclusiv in Romania, actrita din rolul titular si o parte din decorurile exterioare, care sa marcheze specificul local. Daca actrita aleasa ar fi fost unguroaica, ar fi folosit cadre cu strazile Budapestei. Pentru ca m-a ales pe mine, a filmat Casa Poporului din Bucuresti si stradutele din Lipscani, care au un anumit parfum de Bucuresti interbelic. Se vad insa foarte putin si sunt destul de ponosite. Asa cum, din pacate, arata si in realitate. Pentru aceste reperaje, regizoarea a venit in Romania, a vazut actrite intre 25 si 30 de ani, nu i-a placut nici una, a mai cerut sa mai vada, si atunci directorul de casting i-a aratat niste fotografii, printre care si una de-a mea. Lui Isabelle i s-a parut ca seman cu actrita franceza Miou-Miou si a vrut sa ma cunoasca. Numai ca eu eram la New York, unde de cativa ani imi petrec verile. Am acolo o iubire... Isabelle a fost anuntata ca nu sunt disponibila, ea a insistat, si am ajuns la intelegerea sa dau eu o fuga pana la Paris. Am luat avionul fara nici un fel de emotii. Pentru mine a fost, mai curand, o mica vacanta. Nu eram deloc vorbitoare de limba franceza, asa ca mi-am spus ca nu am prea multe sanse. Apoi m-am intalnit cu Isabelle si am vorbit numai in engleza. Era chiar comic: fata din est si o frantuzoaica vorbind in engleza! Isabelle mi-a dat scenariul si mi-a spus ca vrea sa facem o proba filmata a doua zi. Am invatat secventele peste noapte. Una era in limba romana. Si fac o paranteza: asta a fost avantajul! Personajul meu vorbeste o franceza modesta, plina de greseli gramaticale. Mare parte din hazul filmului vine chiar din felul in care articuleaza ea cuvintele. Celalalt text era in franceza. L-am invatat si pe acesta si am dat proba filmata. Dupa care m-am intors la New York, apoi la Bucuresti... Si am primit un telefon, prin care eram anuntata ca am fost aleasa ca interpreta a rolului principal. Ulterior, am avut o intalnire cu ea, cu producatorul si cu Michel Blanc, interpretul rolului principal masculin. Intalnirea a decurs bine, si uite-asa am ajuns sa fac eu filmul. Dintr-o pura intamplare! De-a lungul timpului, am observat ca mi-a mers mai bine atunci cand nu mi-am propus ceva anume, cand m-am lasat calauzita mai mult de sansa. Cand "m-am jucat". Si in cazul filmului astuia: daca m-as fi incrancenat si mi-as fi dorit foarte tare rolul, poate ca n-as fi izbutit. Cand dai o proba, de cele mai multe ori esti tentat sa demonstrezi tot ce poti. In fond, asta si trebuie sa faci: sa demonstrezi ca esti cel mai bun pentru rolul respectiv. Dar prea marea ambitie duce la exagerari, iesi din pielea ta si ce faci pare fals. Asta e si motivul pentru care eu nu iubesc probele. Cred, mai degraba, in genul de selectie care se practica foarte mult in strainatate: te vezi cu regizorul, discuti subiecte care n-au legatura cu filmul, mai bei o cafea... Iar regizorul isi da seama daca esti tipul de om de care are nevoie.

"Povestea filmului schimba optica asupra fetelor din Est"

- Care e povestea personajului tau din film, Elena ?
- Elena e o fata saraca. Are un copil din flori. Traieste intr-un Bucuresti trist. Sta impreuna cu parintii si cu o sora, la gramada. N-are prea multe alegeri sau prea multe posibilitati de realizareaici, in Romania. Asa ca atunci cand gaseste un fermier francez vaduv, care isi cauta o nevasta care sa munceasca si cu care sa-si imparta singuratatea si modestia, Elena decide sa plece in Franta cu el. Deci fuge de saracie. Ceea ce e o realitate. La noi inca exista un soi de miraj al Vestului, unde se crede ca alearga cainii cu covrigi in coada. Elena ajunge in Franta, langa un barbat mai batran, dintr-o alta lume, care e destul de inchis, care n-a stiut ce e dragostea, a carui fosta nevasta fusese un partener de munca, nu de viata. Stand langa omul asta si incercand sa-l inteleaga, sa-l deschida, sa-l imblanzeasca, fata isi descopera si ea niste valente noi. Se deschide si ea. Elena e un suflet care si-a pastrat o oarecare candoare, o forma de inocenta. Povestea asta schimba optica asupra fetelor din Est. De asta a fost modificat si titlul filmului. In general, fetele din Est sunt percepute in Occident, si in special in Franta, ca prostituate. Sunt asimilate cu lumea interlopa. Filmul asta nu e nici politic, nici politist, dar aduce o lumina extrem de umana asupra acestei fete din Est, iar lumina aceasta poate fi extrapolata.
- Cum ai colaborat cu echipa franceza? Ai pornit inhibata la drum?
- Nu. N-am pornit deloc cu teama fata de film. Exista roluri pe care, atunci cand le citesc, le simt. Le prind adevarul. Asa a fost si cu Elena. Era un rol scris intr-un fel just. Personajul asta avea un tip de sensibilitate pe care o gaseam in mine. Am avut insa teama de regizoare. Isabelle era la primul ei film si era foarte exuberanta, voia foarte mult. Or, de multe ori, atunci cand vrei ceva foarte mult, din graba nerabdarii poti da rateuri. Eu prefer sa iau lucrurile mai calm, mai relaxat. Iar pe de alta parte, aveam o oarecare teama de Michel Blanc. Pentru ca el e un mare actor in Franta. Si nu e numai actor: e si regizor si scenarist, cu premii la Cannes... E chiar o personalitate. Si se stie ca personalitatile au si ele hachite. Mai ales ca stiam ca e un tip destul de dur, un tip care vine cu lectia invatata la filmare. E un om care stie meserie la sange si e destul de direct. Pe de alta parte, in clipa cand te place - si el m-a placut foarte tare - e un partener extrem de generos, extrem de fin. Are un soi de generozitate amestecata cu delicatete. Genul acesta de actor e rarisim. Au fost momente cand eu si regizoarea aveam optiuni diferite de interpretare a unei scene. Si atunci, ma uitam laMichel. Simteam nevoia sa ma uit la el pentru ca stiam, cumva peste ratiune, ca e de acord cu mine. El nu spunea nimic, dar dadea din cap, foarte vag, transmitandu-mi s-o tin pe-a mea, ca am dreptate. A spus si el, ulterior, in interviuri, ca a fost pe aceeasi lungime de unda cu mine, ca i-a placut c-am jucat acelasi "gen de comedie". Fiindca filmul asta nu e o comedie bufa, nu e comedia tartei de frisca aruncata-n fata, a gagului grosier, e mult mai subtila. E o comedie trista, e zambetu-lacrima. Are ceva din hazul dramelor lui Cehov. Si Michel asta si-a si dorit. Ca si mine. Toata relatia cu Michel a pornit si a crescut in zona intelegerii tacite. N-am vorbit mult, dar ne-am inteles foarte bine.

"O femeie arata intotdeauna asa cum vrea barbatul de langa ea"

- Cum ai fost tratata de restul echipei?
- Am fost tratata ca un actor care in momentul acela e cel mai important. Caruia i se pune totul la dispozitie. Am avut o costumiera proprie, care era tot timpul la un metru in spatele meu si era atenta sa nu racesc, sa-mi tina umbrela ca sa nu fac pistrui de la soare etc. Am avut o rulota echipata, de la televizor cu Dvd pana la fotolii de piele si dus. Camera de hotel era la fel de bine garnisita. Ei iti asigura toate conditiile ca tu sa n-ai motiv sa spui: "N-am putut crea, pentru ca n-am avut conditii". E o chestie psihica: esti facut sa te simti cel mai important, ai toate premisele ca sa dai tot ce ai mai bun. Ca sa infloresti. E ca in relatia dintre un barbat si-o femeie. Daca barbatul de langa tine nu-ti da senzatia ca esti unica pentru el, ca esti cea mai frumoasa, ca nu exista in lume o a doua femeie ca tine, atunci nu poti inflori. Din contra! O femeie arata intotdeauna asa cum vrea barbatul de langa ea sa arate. Asa e si in relatia echipa-producatori-actori.

"Am pus putin umarul la cresterea profitului economiei franceze"

- Tot in "Paris Match" se spunea, cu umor, ca pe parcursul sederii tale in Paris ai fost prin muzee si, mai ales, ai "devalizat" magazinele.
- Da, am umblat destul de mult, si umbland eu asa, am realizat ca gustul nostru a fost pervertit de vitrinele urate pe care le avem aici. Majoritatea vitrinelor din Bucuresti sunt urate si de un gust, cel putin dubios. Dar cand nu ai alte optiuni, incepi sa te obisnuiesti cu ele. Simpla vedere a unei vitrine din Paris iti improspateaza gustul. Chiar ma lansasem intr-o munca de descifrare a senzatiilor. Ma intrebam: de ce imi place vitrina asta mai mult decat una de pe Calea Victoriei? Mie, cand intru intr-un magazin si vad hainele sufocate, puse claie peste gramada, imifug ochii, nu ma mai pot concentra. Dupa cum la o femeie frumoasa, dar machiata strident, nu mai reusesti sa vezi frumusetea. Acolo lucrurile sunt esentializate, foarte aerate. Deci, da, am intrat in magazine si mi-am ales un pantof sau o esarfa care mi-au placut. Dar n-am devalizat magazinele. Am pus doar putin umarul la cresterea profitului economiei franceze. Am fost si prin muzee. Dar cam in graba. Or, un muzeu e ca o carte sau ca o mancare buna: trebuie savurate putin cate putin. Si am fost si prin niste restaurante de calitate. Bunul gust se vede si acolo. Uite, am mancat intr-un restaurant senzational din Marsilia: "Chez Brun". E un restaurant care, la prima vedere, ti se poate parea incarcat. E plin de picturi pe teme marine, dar n-are prea multe mese. Clu-ul acestui restaurant rezida in faptul ca nici o farfurie nu e la fel, tacamurile sunt total diferite, la fel si paharele, fiecare masa are o alta forma si o alta fata de masa si tot asa. E teribil de sic si deloc fortat! Mi-a placut la nebunie!
- Aceeasi revista franceza, si cu acelasi umor, povesteste ca la filmari ai fost insotita permanent de-un barbat care s-a tinut pe urmele tale, fara sa te piarda din ochi. E sotul tau?
- Nu este sotul meu. Este un om cu care sunt de cativa ani si care, intr-adevar, a stat cu mine pe toata perioada lansarii filmului in Franta, adica 12 zile. Il cheama Dan si e medic chirurg. Vine dintr-o alta zona, dar e extrem de atras, probabil si din cauza mea, de lumea cinematografiei. E roman. Are o clinica in New York si alta in Bucuresti. Nu suntem casatoriti. Saracu! Nu i-a fost usor. Eram foarte stresata. Sa vorbesti in fiecare zi la conferinte de presa si la emisiuni in direct, intr-o limba pe care n-o stapanesti prea bine, nu e prea relaxant. Am fost permanent intr-o stare de surescitare extraordinara. De mancat nu puteam manca, fiindca stomacul mi-era strans de la emotii... Trebuia sa ma descarc cumva. Iar Dan si-a asumat rolul de paratrasnet cu intelepciune si m-a sustinut tot timpul. A mai venit si pe la filmari in cate-un week-end...
- Si cum te simteai atunci, cu el de fata?
- Cand esti la filmari, esti ca un sportiv in cantonament, la Olimpiada. Daca esti cu mama sau cu iubitul, fara sa vrei, atentia iti este distrasa. Prezenta lor iti mananca o parte din energie. Din fericire, in mare parte, a fost vorba de niste week-end-uri, cand eram libera si puteam calatori. Dar la filmari, ii ceream sa nu stea langa mine. Munca actorului e foarte delicata. E ca intr-o sala de operatie. Nu intra decat medicul, anestezistul si asistenta. In costume sterile. Oricine vine din afara, in costum civil, aduce microbi si pune reusita operatiei in pericol.

"Filmul face valva in Franta. Am fost foarte mirata de atitudinea
Centrului Cultural Roman, care n-a schitat nici un gest"

- Din pacate, te numeri printre romanii care au reusit in strainatate, dar sunt mai cunoscuti acolo decat acasa...
- Asa e. Uite, filmul asta e unul din cele mai mari evenimente din Franta acestei perioade. Parisul a fost impanzit de afise... E un film care a beneficiat de 400 de copii. (Prin comparatie, Palais Royal, un succes de casa, cu Catherine Deneuve intr-unul din rolurile principale, n-a avut decat 130 de copii.) La sfarsitul primei zile in care a rulat, Je Vous Trouve Tres Beau era pe primul loc in topul vizionarilor in Paris si tot pe primul loc si la nivel national, cu 57.000 de intrari. Dupa doua saptamani, batuse deja milionul. Deci, e un film care face valva in Franta. Asa ca am fost foarte mirata de atitudinea Centrului Cultural Roman din Paris, care n-a schitat nici un gest fata de mine. Am dat niste invitatii la ambasada pentru premiera, dar Centrul Cultural - nu stiu cine e director acolo - a ramas mut. Sigur, filmul acesta nu era un proiect romanesc. Dar era o pelicula de mare anvergura, produsa de Gaumont-Columbia-Tristar, care e cea mai mare casa de productie din Franta, iar in rolul principal feminin era o romanca. Poate ca directorul de acolo nu ma cunoaste, dar s-a vorbit pe toate posturile de televiziune de romanca din Je Vous Trouve Tres Beau, iar Medeea Marinescu e un nume foarte romanesc. Nu m-ar fi deranjat nici macar ca aceasta institutie sa-si asume o parte din succesul meu. Dar sa fi schitat un gest cat de mic. E vorba de Centrul Cultural Roman, iar eu sunt o romanca si am facut ceva bun acolo, nu am devenit cunoscuta datorita unor gesturi reprobabile. Asta e! Atat poate directorul Centrului Cultural Roman din Paris! Dar nu asteptam mai mult de un telefon. Mahnirea mea vine din punct de vedere pur uman.
- Sa ne intoarcem acasa, la Teatrul National, unde functionezi ca actrita. In ce spectacole poti fi vazuta de compatrioti, de cei care stiu mai putin despre tine decat francezii?
- Deocamdata, ma pot vedea in niste spectacole mai vechi, care, din pacate, s-au jucat destul de rar in stagiunea aceasta a Teatrului National: Egoistul, in regia lui Radu Beligan, Anna Karenina, in regia lui Alice Barb, O Noapte Furtunoasa, in regia lui Felix Alexa. Acum repet o piesa la Teatrul Nottara, in regia lui Grigore Gonta. Si cred ca ma vor putea vedea si in Je Vous Trouve Tres Beau, pentru ca filmul va fi cumparat si de distribuitorii de-aici. Sper ca romanii sa aiba posibilitatea sa vada acest film. Eu ma simt implinita si relaxata in legatura cu el. N-am de ce sa ma tem.
- Intr-un posibil remember al vietii tale, care sunt principalele lucruri pe care crezi ca le-ai realizat?
- In primul rand, faptul ca nu m-am irosit. Cel mai mare pericol care ne paste, ca oameni, este sa ne pierdem, sa ne irosim inlucruri marunte. Sa ne pierdem timpul, cand el trece, si asa, ingrozitor de repede. Eu nu cred ca mi-am pierdut timpul. Chiar si atunci cand am avut timp liber, am facut ceva care a contat pentru mine, ca personalitate artistica. Imi place foarte mult sa observ oamenii. Pentru mine, asta nu inseamna ca-mi pierd timpul. Am acumulat ceva. Apoi, imi place sa cant la pian. Cand pot, stau ore in sir in compania lui. Acela e, din nou, un timp castigat. Asa ca, din punctul acesta de vedere, sunt multumita. Exista insa si o parte a vietii mele de care nu sunt multumita deloc. Am depasit treizeci de ani si cred ca pana la urma, viata nu e numai pe scena. Sau numai la filmari. Cred ca viata inseamna si familie si copii. Pana acum, eu am fost foarte legata de parinti si de surorile mele. Fiecare e acum pe drumul ei. O sora e stomatolog, cealalta e scenograf, lucreaza toata ziua si le vad din ce in ce mai rar. In momentul acesta, imi doresc foarte mult un copil. Lucrurile au inceput sa devina presante. Dar e o dorinta realizabila. Am gasit un magnet din ala, de pus pe frigider, si pe el scrie: "Nimic nu ma poate opri, dac-as putea incepe." Asa e si cu mine: e greu pana ma pornesc. (rade) Mereu spun: "Acum fac un rol, nu pot acum!" sau "Am premiera!", sau "Dar daca trebuie sa plec la un festival, cui il las?", sau "Daca mai fac un rol?" . Si tot aman. Desi nu mai cred ca trebuie gandit asa. Ca motive din astea rasar la tot pasul. Cred din ce in ce mai mult ca un copil conteaza mai mult decat un rol. Iti da un sens mai profund si mai adevarat, ca fiinta. Sunt convinsa ca o femeie fara scoala, dar care are un copil, intelege mai mult de la viata, decat o femeie care a stat toata viata intre carti si n-are un copil.