Lucia Benovici Portmann

- Romansa cu sange romanesc -

In amintirea stramosilor sai, o elvetianca romansa din Alpi si-a dedicat intreaga viata ajutorarii Romaniei

Odaia romaneasca din Alpi

Cu fata cufundata in palme, Lucia Benovici Portmann se gandeste la Romania. In frumoasa ei casa din Chur, orasul romansilor de sub Alpi, al acelor "elvetieni" care au aceleasi radacini ca si noi, care se poarta si vorbesc aproape la fel ca si noi, aceasta doamna imi spune ca se simte romanca, ca acest sentiment e unul din putinele care o mai tin in viata. E nespus de slaba, numai piele si os. Fragila, ca de portelan. Iti pare ca n-ar vrea sa atinga pamantul, atunci cand paseste. Are dureri cumplite, mereu, in tot corpul. Dureri ce nu inceteaza niciodata. Femeia asta, Lucia, a trecut de-a lungul vietii sale prin nu mai putin de zece grave accidente auto si cam tot atatea de calarie. Unele au adus-o in pragul mortii. Asa a fost sa fie. Si totusi, nimeni din jurul ei n-a vazut-o vreodata intristata sau plangand. In ochii ei negri, lucitori, clocoteste o energie formidabila. Vesnicu-i zambet ajunge uneori grimasa de durere. Lucia se sforteaza cu toata fiinta sa stea dreapta in fata mea, un roman pe care abia l-a cunoscut, sa-si pastreze chipul razator si senin. Cu Dumnezeu, zice. Doar cu Dumnezeu. Din toata casa aceea mare, eleganta, ea a ales sa-si duca zilele in odaia cea mai modesta - "camera romaneasca", cum ii place nespus sa-i spuna. Ar fi putut fi chilia unei calugarite. Pereti albi, intesati de sus pana jos cu icoane simple, bizantine, aduse de la manastirile romanesti. O masa, un pat, o harpa. Si atat. Adesea, in ceasurile de dor, Lucia se aseaza indaratul harpei sale si canta ore-n sir, incet, pierduta parca in alte lumi.

Nascuta pentru a darui

Si nici nu-ti vine sa crezi ca femeia asta plapanda, tacuta, modesta, reprezinta azi o adevarata institutie, o "mana cereasca" pentru Romania. Ca ea singura, prin puterile ei, ne-a ajutat pe noi, romanii, mai mult decat au facut-o state intregi laolalta. Dupa Revolutia noastra, zeci de spitale ii datoreaza totul. De la paturi, bandaje, pana la ultimele aparaturi. Mari catedre si amfiteatre de medicina ii poarta numele. Sute de mii de romani ii datoreaza viata. De ce a facut asta? Cum a reusit ea, o femeie bolnava, sa starneasca o intreaga Elvetie, o multime de institutii importante ale statului, ale Bisericii, ale societatii civile, pentru a veni in ajutorul Romaniei? Cum a reusit sa-i faca pe cei optzeci de membri ai asociatiei sale, elvetieni germanici get-beget, sa devina romani cu sufletul, dispusi sa faca totul pentru un ideal atat de greu de-nteles? Cand vorbeste despre Iasi, Brasov, Constanta, Lucia parca intinereste. "E tara inimii mele", asa zice. Pielea chipului i se netezeste, iar glasul - incredibila preschimbare - ii devine ca de fetita. O femeie de 64 de ani razand si vorbind ca o scolarita. Pe mama sa o chema Decurtins. Unul din cele mai vechi nume si neamuri romanse. Romansii, acel popor minuscul de pe crestele Alpilor, retii romanizati despre care se zice ca ne-ar fi "frati de istorie" noua, romanilor. Lucia s-a nascut acolo, intr-un satuc inalt, retras, de pe valea Rinului. A fost scolarita la o manastire dominicana romansa din munti. De mica, a pastrat in firea ei o anume ciudatenie: se intampla adesea sa traiasca mai mult pentru ceilalti decat pentru sine. "Nu stiu de ce. Se zicea ca sunt diferita de ceilalti frati ai mei. Mereu, tot ce aveam dadeam altora. Pur si simplu. Restul elvetienilor sau germanilor, prieteni de-ai mei, nu prea pricepeau cum vine treaba asta. Adesea, chiar cand reuseam ceva important in viata, ceva pentru care luptasem sau muncisem mult, eram in stare sa renunt la tot pentru un om aflat in necaz. Aici, in restul camerelor din casa asta a mea, au locuit sute si sute de oameni care aveau nevoie de ajutor. Am ingrijit bolnavi cu mainile mele, am gazduit refugiati, ajutandu-i sa invete o meserie, studenti sau medici, sprijinindu-i sa se perfectioneze in Elvetia. De asemenea, am educat multe femei tinere in familia noastra. Inca de copila, simteam nevoia sa daruiesc tocmai lucrurile pe care le iubeam cel mai mult. Aveam, nu stiu cum, credinta ca daca eu iubesc cel mai mult ceva ce dau in dar, atunci si Dumnezeu va iubi darul meu. In momentul cand dai ceva din toata inima, doar atunci il simti cu adevarat pe Dumnezeu alaturi de tine. Eu n-am vrut sa vin in Romania cu acele "ajutoare", cu clasicele "second-hand"-uri, cu mancare, incaltaminte si imbracaminte vechi. Mi s-ar fi parut nedemn. Fata de acei oameni minunati, intre care unii merita poate mult mai mult decat mine. Mereu m-am gandit la viitorul lor, la ceea ce cu adevarat are nevoie o tara. Si la Dumnezeu. Da, cred in Dumnezeu. Cred ca El imi spune si azi tot ceea ce trebuie sa fac..."

Spitalele Luciei

Pe bunicul Luciei l-a chemat Iancu si a fost... roman. A emigrat din Iasi in luna ianuarie a anului 1900. Toata viata, ea a fost obsedata de portretul acestui bunic fabulos, de radacinile sale romanesti. "Da, dintotdeauna am stiut. Tata, desi s-a nascut aici, desi nu fusese nici o clipa in tara aceea indepartata, el striga-n gura mare pe strada, cu mandrie, ca este roman. Era caporal sanitar, devenise celebru in tinut pentru cat de mult ii ajuta pe oameni. Oricui ii sarea in ajutor, la nevoie. Romansii il iubeau. Se pricepea sa adune lemne de foc, sa culeaga fructe si ciuperci de padure, era si un fotbalist foarte talentat, ajunsese sa joace in echipa nationala a Elvetiei. Vorbeam adesea cu el, incercam amandoi sa ne inchipuim cum arata Romania. Cincizeci de ani de comunism n-am putut comunica deloc cu aceasta "a doua patrie" a noastra. Ne uitam pe harta, stiam ca si acolo sunt niste munti inalti si pastori cu obiceiuri foarte vechi, care vorbesc o limba foarte apropiata de cea a romansilor. Nimic nu e intamplator, imi ziceam: mama romansa, tata roman! Cati oameni de pe planetapot avea sansa de a se naste astfel? Familia mea a fost destul de saraca. Mie mi s-a oferit sansa de a urma o cariera muzicala (de mica stiam sa cant la pian si la harpa, castigasem chiar cateva concursuri importante), apoi de a pleca in America, unde sa ma ocup de cai si sa particip la marile concursuri de hipodrom. Chiar cand aveam bagajele facute, tatal meu s-a imbolnavit. Am renuntat imediat, fara nici o remuscare. Am ramas acasa, langa el, ca sa-l ingrijesc. Tatal meu a murit fara sa vada Romania. Asta a fost unul din marile regrete ale vietii sale."
Astfel ca, imediat dupa comunism, chiar in iarna lui 90, Lucia nu a mai stat pe ganduri: a pornit direct spre Iasi, sa-si gaseasca stramosii. Senzatia a fost uluitoare. Casa strabunicului, bulevarde largi ca-n Paris, orasul scufundat sub zapezi... Cultural si sarac totodata. Cenacluri literare tumultuoase si copii desculti prin ninsoare. Un targ plin de genii, insa ajuns in pragul mizeriei. "Asta m-a miscat cel mai mult: contrastul dintre calitatea extraordinara a oamenilor si marea lor saracie. E poate, intr-un fel, si farmecul Romaniei, acela ca din vitregiile istoriei isi trage seva unei adanci spiritualitati. Oricum, eu va jur: inca de cand am trecut hotarul tarii asteia m-am simtit foarte bine. Nu neaparat ca pricepeam limba, care semana atat de bine cu romansa noastra. Dar pricepeam felul de a fi al oamenilor, il aveam parca in sange. Imediat - va spun, imediat! - eu m-am simtit acolo ca acasa. Si mi-am zis ca daca ar trebui sa fac ceva pentru "fratii" mei, atunci mai intai ar trebui sa sprijin spitalele romanesti. Am intrat, chiar de la sosirea mea, prin aceste spitale, am vazut in ce situatie deplorabila se aflau ele dupa caderea lui Ceausescu. Odata, stand intr-un spital de chirurgie din Iasi, am avut asa, o revelatie: mi-am dat seama ca, daca Dumnezeu mi-a salvat mie viata si sanatatea prin atatea minuni - caci minuni dumnezeiesti au fost -, atunci trebuie si eu sa fac ceva pentru vietile oamenilor de aici, din patria tatalui meu. Iar gandul asta mi-a devenit apoi crez de viata." A urmat lungul sir al spitalelor ajutate de "romanca" din Alpi, pe care chiar si ea, acum, reuseste cu greu sa si-l aminteasca. Spitale din Iasi. Cele din Brasov, aproape toate: Spitalul Judetean, Spitalul Cristiana, Spitalul de Urgenta, Spitalul Municipal Obstetrica-Ginecologie, Spitalul C.F.R., pe ultimul salvandu-l de la desfiintare. Cele din jurul Brasovului: Spitalul Camin Sacele, Spitalul de Urgenta Sinaia, spitalul centrului ecumenic de la Manastirea Sambata de Sus. Cele de pe malul marii: Costinesti, Eforie Nord, Mangalia, Spitalul Judetean Constanta. Dar, mai ales, unele spitale mari ale Bucurestiului: Cantacuzino, Titan, Colentina, Spitalul de Urgenta, clinici psihiatrice si ginecologice, camine de batrani si de copii ai strazii. Nemaivorbind de cabinetele particulare - 35 de medici stomatologi din toata tara au azi intreaga aparatura a cabinetelor lor primita in dar de la doamna Lucia Benovici Portmann. Numai in ultimii ani, ea a adus in Romania gratuit aparatura si bunuri in valoare de milioane si milioane de franci. La sfarsitul fiecarei scrisori prin care cerea ajutor de la institutiile, firmele, spitalele sau manastirile elvetiene, aceasta doamna scria mereu urmatoarele cuvinte: "Nu priviti doar asupra acelor romani care trec prin tara noastra, cei care strica prin comportamentul lor imaginea Romaniei. Ei sunt doar cativa insi dintr-un popor minunat de 24 de milioane de oameni. Iar eu insami, Lucia Benovici Portmann, sunt romanca si sunt mandra de asta."

Paradisul de dincolo de gunoaie

Chiar pe peretele din fata intrarii in frumoasa casa din Chur, stau inramate doua distinctii romanesti. Prima este aceea de "cetatean de onoare al orasului Brasov". A doua, ordinul national "Serviciul Credincios" in gradul de Comandor, acordat de Presedintia Romaniei. Uneori, cand priveste aceste doua patrate de hartie, sarmana Lucia izbucneste in lacrimi. Sustine ca cea mai mare "victorie" a existentei sale a fost, nu de mult, obtinerea cetateniei romane, la care tatal sau a fost nevoit odinioara sa renunte. Atunci s-a simtit implinita. A simtit ca "prin faptele mele s-a implinit un vis al neamului meu". In rest, nu mai cere nimic de la viata. "Mie, toate darurile Dumnezeu deja mi le-a oferit". Asa zice. Se gandeste, in primul rand, la cei patru copii pe care i-a nascut, pe care i-a educat sa fie la fel ca si dansa. Sa le placa a darui. Sa iubeasca Romania. Sa creada in Dumnezeu. Se gandeste la sotul sau, avocatul elvetian Theo Portmann din Chur, care o iubeste si azi ca la inceput, care "a inteles ceea ce nu era de-nteles", care, chiar daca nu stie nici azi prea multe despre Romania, i-a fost mereu alaturi in toate visele ei de femeie indrazneata. Si se mai gandeste Lucia Benovici Portmann la viata ei. La intreaga ei viata zbuciumata, pe care, dac-ar fi s-o traiasca din nou, nici n-ar sta pe ganduri ca s-o traiasca la fel.

***

"Ce elvetianca, domle? Ce sa traiasca o elvetianca aici? Asta-i zona da curve, ma nene, intelegi? Da boschetari. Ia da si mata un telefon, poate-ai gresit adresa..." Taximetristul asteapta, zambind zeflemitor. De-o parte a strazii sunt biserica si cimitirul din parcul Carol. De cealalta, doua cladiri vechi, galbejite, cu o curte interioara plina de gunoaie. In fundal, de la un capat la altul al orizontului, doar noianul de blocuri cenusii, comuniste, ale cartierului Filaret. Nu, n-am gresit. De la fereastra mansardei unui bloc scorojit, doamna Lucia imi face semne cu mana, de bun venit. Acolo e "casa ei de cetatean roman", de care imi vorbise adesea. In podul cladirii, pe care l-a preschimbat intr-un cochet apartament, amenajat cu bun gust. A ales sa locuiasca aici fiindca e foarte aproape de mormantul matusii Lora, sora tatalui sau. Singura ruda apropiata care i-a ramas in tara. Mult iubita matusa Lora, careia aproape in fiecare zi ii aduce flori. De la ferestrele podului Luciei, peisajul e dezolant. Intr-adevar, prostituate, baieti de cartier, gunoaie. Mai ales gunoaie. Lucia insa sta la geam si le priveste ore in sir. Priveste parca undeva deasupra acestora, spre nebanuite zari stravezii. Zice ca ea "nici nu vede" tot ce e gri, dezgustator, in jurul sau. Intelege prin cate a trecut sarmana tara asta. Si i se pare normal sa arate astfel. "Dincolo de gunoaie, eu vad Paradisul. Vad tara inimii mele. Tara pe care o iubesc."

(Fotografiile autorului)