Phoenix

Spectacol de foc la Sala Palatului.

Vineri, 21 octombrie, Phoenix si-a prezentat in fata unui public
incandescent, noul si mult asteptatul album "Baba Novak"
"N-am mai vazut Sala Palatului atat de plina de prin 74", a spus fericit Mircea Baniciu, in ovatiile miilor de spectatori. Dar chiar daca sala i-a sustinut egal pe toti membrii trupei, Nicu Covaci, Tandarica, Baniciu, Kappl, Cristi Gram si Ionut Contras, omul serii s-a dovedit a fi neamtul formatiei, exceptionalul violonist Mani Neumann, aflat intr-o dispozitie de zile mari. Suntem bucurosi sa va putem oferi acest interviu pe care ni l-a acordat in exclusivitate.

Mani Neumann

"Romania? O planeta vecina cu luna"

"Sunt in Phoenix de 26 de ani si stiu totul despre muzica lor. Cand ma urc pe scena, uit de stres, de probleme, incerc sa ma simt cat mai bine, sa ma distrez, iar daca eu ma distrez, de ce sa nu vada asta toata lumea, de ce sa ma ascund? Eu sunt un muzician si datoria mea este sa imi transmit energia si buna dispozitie publicului, de asta se face muzica pe scena. Vrem sa va distram, sa va facem sa va simtiti bine, si daca in spatele muzicii este si ceva serios, ca in cazul celor de la Phoenix, atunci asta e cea mai buna situatie in care poti nimeri ca muzician. Ce altceva iti mai poti dori?"
- Esti in trupa Phoenix de 26 de ani, care sunt primele amintiri legate de Romania, ce te-a impresionat cand ai ajuns aici?
- Intr-adevar, cantam deja cu Phoenix de mult si ei imi tot povestisera despre Romania, insa eu nu reuseam sa-mi imaginez cum este. Nici nu stiam exact unde se afla pe harta, pentru mine era pe o alta planeta. Venea asa: Luna, Jupiter, Venus, Neptun si poate dupa aia Romania. Eram foarte curios sa aflu unde si cum e de fapt Romania. Si, intr-o zi, dupa Revolutie, am luat un avion si cand am ajuns la aeroport, ne asteptau deja la scara, pe pista, multi oameni, televiziuni. Ne-au urcat intr-o masina, am coborat la Palatul Copiilor, unde scena era pregatita, si am cantat in fata a 6000-7000 de oameni. A fost ca intr-un vis, nu se poate exprima in cuvinte. Noaptea am locuit la Hotel Bucuresti, unde zidurile erau ciuruite, aveai senzatia ca tocmai zburasera prin aer ultimele gloante, iar a doua zi am plecat la Constanta, cu Nicu si cu Dan Chisu, pentru a planui turneul de stadioane. Apoi am ajuns la Poiana Brasov, unde m-am simtit ca in rai. M-am indragostit imediat de Romania. Am avut posibilitatea ca in scurt timp sa vad intregul ansamblu, oamenii, peisajele, ce inseamna Phoenix-ul in tara lui.
- Cum se vede Romania din Germania si cum se vede de aproape? Ce schimbari ai observat de la inceputul anilor 90 incoace?
- La inceputul anilor 90, unele orase, precum Constanta, aratau ca niste orase fantoma. Se petreceau tot felul de schimbari, era o atmosfera bizara. Imediat s-a simtit o evolutie, o schimbare in bine, pentru ca apoi, pe la mijlocul anilor 90, sa observ ca lucrurile au stagnat. "Hopa, ce se intampla?", m-am intrebat ingrijorat. Acum insa sunteti pe drumul cel bun, cred ca e numai o chestiune de timp sa ajungeti unde meritati. Daca intrebi un german de rand ce crede despre Romania, prima oara se va gandi la tigani si la hoti. Asta-i deocamdata imaginea tarii voastre in Germania, multi inca mai cred ca Romania e pe alta planeta. Mai sunt insa si alti germani, studentii, tineri care nu privesc atat de obtuz lucrurile, si oamenii de afaceri care investesc serios aici. In zece ani, conexiunile, nu doar cele economice, intre cele doua tari vor fi foarte puternice, simt asta. Romanii si germanii nu sunt chiar atat de diferiti ca mentalitate, pot afirma asta pentru ca-i cunosc si pe unii si pe altii. Prietenii si oamenii cu care lucrez aici ar putea sa-si faca treaba la fel de bine si in Germania. Diferenta e ca in Germania toate lucrurile-s puse la punct si daca ai nevoie de ceva, se rezolva in cel mai simplu mod, intinzi mana si iei, pe cand aici trebuie sa improvizezi, sa vezi cum faci.
- Am intalnit in vara aceasta, atat in Delta Dunarii, cat si in intreaga tara, foarte multi turisti germani...
- Am cantat odata in Tulcea, dar in Delta n-am ajuns, pentru ca pana acum n-am fost niciodata ca turist in Romania. Vara asta insa am stat o saptamana la Vama Veche si m-am distrat pe cinste, vreau s-o fac si la anul, si atunci o sa-mi iau si copiii cu mine. Ma tot intreaba: "Papa, cand ne iei si pe noi in Romania?". Ne-au vazut la un concert in Germania, insa am zis ca sunt prea mici - unul are 8 ani, altul 11 si cel mai mare 16 - ca sa-i iau aici in turneu. La anul, vreau sa-i aduc la mare, sa vada si ei ce inseamna Romania. Ei locuiesc cand cu mine, cand cu mama lor, in vestul Germaniei, langa Dusseldorf. Nu mai suntem casatoriti, dar avem cea mai buna relatie posibila. Am o iubita si, cine stie, poate ma voi casatori a doua oara.

"Aveam 21 de ani, cand am intrat
intr-un magazin de muzica si patronul
mi-a zis: "Vezi ca la subsol canta niste
romani ticniti, du-te sa-i asculti!""

- Sa ne intoarcem la muzica. De unde ai pasiunea asta, cum ai inceput sa canti?
- Am inceput sa cant la vioara la cinci ani si nu m-am oprit pana acum. Am vazut undeva, intr-o vitrina, sau cine stie unde, o vioara, i-am aratat-o tatalui meu, spunandu-i: "vreau sa cant la chestia asta", si a doua zi, am gasit-o impachetata frumos, pe pat. Nu ieseam la fotbal, la joaca cu copiii, cantam cate opt ore pe zi la vioara, eram fascinat de sunetul ei. Nu stiu cum m-a prins atat de tare, pentru ca sunt singurul muzician din familie. Nici copiii mei nu sunt prea interesati de muzica si, oricum, ei trebuie sa invete o meserie serioasa. Ha!
- Cum ai trecut de la muzica clasica la rock?
- In tinerete eram un violonist fara limite, nu-mi pasa de nimic, cantam al naibii de bine la vioara, dar incepusem sa ma gandesc sa fac altceva, sa studiez economia sau politica. Aveam 21 de ani, cand am intrat intr-un magazin de muzica si patronul mi-a zis: "Vezi ca la subsol canta niste romani ticniti, du-te sa-i asculti!". I-am ascultat. Cantau Paparuda, Fata verde si alte cantece vechi de-ale lor, si am inlemnit, parca as fi simtit crivatul pe obraz. Era muzica pe care o asteptam, pe care voiam sa o cant. Pe atunci, predam unor tanci, si asteptam sa se intample ceva in viata mea, sa vad ce-o sa fac mai departe. Asa ca am dat usile deoparte si am zis: "Hello, numele meu este Mani Neumann si as vrea sa cant cu voi!". Nicu s-a intors si a zis: "Ok, vino incoace!". Un an de zile, din acel moment, am repetat cate opt ore pe zi. Eu nu sunt un muzician de studio, care se implica in mai multe proiecte, canta azi cu o trupa, maine cu alta. Niciodata! Niciodata! Pentru mine Phoenix-ul e o parte din viata mea, nu doar din cariera.

Un lipici numit Phoenix

- Viata in exil nu a fost deloc una dulce pentru Phoenix. Cum a rezistat atatia ani prietenia asta, care a facut ca trupa sa mearga mai departe?
- Nu pot explica asta, e un respect adanc intre noi toti, fara de care n-am fi rezistat impreuna, mai ales in momentele grele prin care a trecut trupa. Nu suntem o formatie bogata, banii nu au fost niciodata motivul pentru care ne reunim. Ne intalnim sa facem muzica, sa ne distram, sa facem ceea ce-i de facut, asta-i filosofia Phoenix. E un lipici, o prietenie adanca intre noi, pentru ca am facut totul impreuna, am intrat in cel mai adanc rahat si am escaladat cele mai inalte culmi.
- Ce face Mani Neumann atunci cand nu este pe scena, cand isiaseaza vioara in toc?
- Nu am nici o alta pasiune in afara de muzica si nu am nevoie de timp liber, de momente departe de muzica. Nu vreau sa ma separ de ea, pentru ca eu traiesc muzica, e mereu cu mine, si acum, cand stam de vorba, si in orice clipa. Dupa Craiova, am un concert la Munchen, cu trupa mea din Germania, Farfarello, apoi am turneu in Israel. Am grija de filmul ce se face despre trupa, am infiintat in Romania o companie de film, am program non-stop. Nu simt nici o presiune, nu-mi pasa de probleme, de nimic. Viata mea este un vis, in care eu nu fac decat nazbatii. Am vreun motiv sa ma stresez?
(Fotografiile autorului)