Germania
"Va rog sa va ganditi si la spiritualitatea milioanelor de tineri romani care-si cauta identitatea"
Stimata doamna Sanziana Pop,
Am citit intr-unul din ultimele numere ale "Formulei As" despre personalitati romane din Franta: Eugen Ionesco, Elvira Popesco, Cioran, George Enescu etc. As dori ca acestei liste prestigioase sa mai adaug un nume cu nimic mai prejos decat cele enumerate. Este vorba de prof. dr. Ion Jovin, asistent al Mariei Curie, cu care a lucrat la aplicarea radioterapiei in tratamentul tumorilor canceroase. A fost un adevarat savant in domeniul sau medical. Odata cu instaurarea comunismului in Romania, prof. dr. Ion Jovin a fost inchis, ca toti oamenii de valoare romani, care ar fi putut sa opuna rezistenta acestei napaste istorice. La vremea aceea a avut loc la Paris un Congres inchinat aplicarii radioterapiei in tumorile canceroase. Delegatia romana era formata din "tovarasi cu origine sanatoasa". Cand au ajuns la Paris, francezii s-au aratat contrariati: "Cum de prof. dr. Ion Jovin nu face parte din delegatie? Tocmai el, care pusese bazele radioterapiei impreuna cu Marie Curie?". Seful delegatiei a spus ca prof. Jovin e suferind. De fapt, era in puscarie, inchis ca detinut politic, dusman al poporului.
Imediat, savantul a fost scos din puscarie si dupa cateva zile a fost dus la Paris, la Congres. Reintors in tara, a fost repus in drepturile sale si facut Directorul Spitalului de Oncologie din Bucuresti. Toate acestea le stiu de la tatal meu, Cornel Veltianu, un alt martir al epocii comuniste, eliberat din inchisoare in 1964, dupa 15 ani de detentie, din care 6 ani in Zarca de la Aiud. Un barbat de 1,86 m inaltime, avea 47 kg greutate si era plin de furuncule. Prof. dr. Ion Jovin, cu care tata era prieten bun, l-a internat intr-o rezerva a Spitalului de Oncologie si s-a ocupat de el personal, tinandu-l permanent sub observatie. La gradul de slabiciune in care era, cu greu putea fi readus la parametri normali, si numai un om competent, care dorea cu tot sufletul s-o faca, putea reusi. Acesta a fost Ion Jovin.
Au trecut cativa ani si Cornel Veltianu a fost somat de Ceausescu sa paraseasca tara in trei zile. De ce? Ii prezentase un memoriu documentat, in care ii arata ca asa cum este educat tineretul roman, fara dragoste de valorile nationale, niciodata nu va pune mana pe arme sa-si apere tara. Deci, la 75 de ani, tatal meu a trebuit sa-si paraseasca tara, fara nici o sustinere materiala. Din fericire, mai exista insa si Dumnezeu! Dupa un timp petrecut in Germania, s-a stabilit totusi in Franta, pentru ca era un om in varsta, iar asigurarile sociale franceze sunt cel mai bine puse la punct din Europa. In Franta a primit toate drepturile, conform studiilor sale, locuinta si titlul de "Erou anticomunist", titlu cu care tara lui nu l-a onorat niciodata. Aici l-a vizitat si prof. dr. Ion Jovin, de mai multe ori. Odata, plimbandu-se impreuna prin Paris, au ajuns la un anticar celebru care avea multe carti rare din toata lumea. Discutand cu ei si afland ca sunt romani, le-a spus: "Am o carte foarte valoroasa, un tratat de medicina al unui doctor roman, care a fost asistentul Mariei Curie, dr. Ion Jovin". Tatal meu a ras si i-a spus: "Acesta este dr. Jovin!". Anticarul a scos o exclamatie si l-a rugat sa-i dea un autograf pe acel tratat de medicina, afirmand ca astfel il va putea vinde cu un pret mult mai mare. Iata de ce renume se bucura dr. Ion Jovin in Franta.
Necunoscut in propria sa tara, care ar fi trebuit sa se mandreasca cu marii sai oameni de stiinta, nu numai cu artistii sai, cartea sa de vizita are o recunoastere stabila in Franta. Din pacate, tineretul nostru admira de multe ori persoane de o valoare indoielnica, tocmai pentru ca nu i s-au prezentat adevaratele valori ale neamului si, slava Domnului, avem destule, si in stiinta, medicina, matematica, nu numai in arta.
Stimata doamna Pop, revista pe care o conduceti este, intr-adevar, de o tinuta deosebita si aduce in mai multe domenii lucruri noi si interesante. Opera sociala pe care ati intreprins-o prin ajutarea crestineasca a unor oameni aflati in suferinta si situatii disperate este, intr-adevar, extraordinara, si arata ca aveti un suflet sensibil la adevaratele valori ale neamului. De aceea, imi permit sa va dau o sugestie: asa cum ajutati o serie de oameni disperati, va rog sa va ganditi si la spiritualitatea milioanelor de tineri romani, care-si cauta identitatea. In sensul acesta, ati putea institui o rubrica cu mari personalitati romane din diferite domenii de activitate. Scurte biografii, modul in care au reusit sa-si realizeze visul, punand accentul pe munca si perseverenta lor. De asemenea, ati putea institui niste concursuri cu premii. De exemplu: Concurs pentru cel mai bun scenariu de film privind viata lui Corneliu Coposu, un punct de referinta in constiinta neamului romanesc prin devotamentul pentru tara in care s-a nascut. Acest scenariu poate fi prezentat unui mare regizor roman sau strain si serviciul pe care l-ati face tarii ar fi deosebit.
Oricum, eu raman o cititoare fidela a revistei pe care o conduceti si am toata consideratia pentru efortul si perseverenta cu care va deschideti sufletul pentru valorile acestei tari.
Veltianu Coralia - Rosenheim, Germania
Italia
Draga Sanziana,
Ma cunosti deja din articolele publicate in "Formula As". Sunt autoarea randurilor despre "Hotul de cer", aparute anul trecut in august, la rubrica "Din lumea necuvantatoarelor" si, de asemenea, am avut onoarea sa castig marele premiu al unui concurs organizat acum trei ani: "Rugaciunea, un miracol adevarat". Articolul meu se intitula "Bunica si nepoata", iar eu ma numesc Cristina Mardare. Sa stii ca nu mi-am permis din senin sa ma adresez la persoana a doua singular; aveam nevoie sa scriu unui prieten care ma primeste cu inima deschisa si vine spre mine pe podul de tristete si lacrimi pe care, din amarul strainatatii, incerc sa-l intind spre Romania mea draga. Recent, am facut fotografiile pentru permisul de sedere in Italia, faimosul si blestematul nostru "permesso di seggiorno". Le-am studiat cu atentie si nu puteam sa definesc ce expresie am... Sanziana, am remarcat ca sub piele am un strat de lacrimi si stiu ca izvorul lor e dorul de casa! Eu nu plang aproape niciodata. Cand am inceput sa lucrez ca baby-sitter, baietelul pe care l-am primit in grija mi-a spus: "Chitina, la Milano nu se plange!". Si eu strang din dinti si nu plang! Ma ghemuiesc in cusca mea de beton, buimacita de reclamele care strapung cenusiul orasului si rontai amintirile de-acasa. Sorin (fratele meu) vine uneori in Italia. Il astept pe autostrada, unde "odihnesc" soferii de Tir, si mi se umple sufletul de bucurie cand vad cabina rosie cu semnul Ro. Stiu ca imi aduce "surpriza" cea mare, e pactul nostru de ani de zile. Intr-o punga de plastic sunt puse cu grija ultimele numere din "Formula As". Nimic nu ma bucura mai mult! Sub scaunul din dreapta e alt pachet, tot cu "Formula As". Sunt pentru Anglia, cand are o cursa la Londra, e primul lucru pe care i-l cer prietenii. Sorin rascoleste drumurile Europei, cu mica lui comoara: Asul! Prin efortul lui face o bucurie celor instrainati. Stii, Sanziana, noi putem citi revista si prin Internet, dar pe tastatura calculatorului nu-ti tremura mana ca pe o foaie de ziar, pe care o adulmeci si simti aroma de "acasa". Daca noi suntem deschisi la suflet, omenosi si cu dragoste pentru tara noastra si valorile ei, este si datorita exemplului oferit de revista pe care o conduci. Eu am scris doua articole si am primit un sac de scrisori, de fiecare data. Nu am raspuns la toate, dar din cand in cand, le citesc si le mangai, asa cum mangai crestetul unui copil. Daca ai sti ce scrisori frumoase mi-au daruit cititorii revistei! Un domn mi-a trimis o frunza, atat era in plic, si ea m-a emotionat cel mai tare!
Eu am scris si am avut puterea sa slefuiesc binele din mine, pentru ca "Formula As" mi-a dat curaj. Am simtit ca lumea intra in normalitate, ca daca esti sensibil si preocupat de lucruri "gingase", nimeni nu se uita la tine ca la un nebun, ca in cadrul revistei te regasesti si te poti deschide. Eu am simtit nevoia sa comunic celor din jur experienta mea de viata si sa-i fac, prin cateva randuri, sa inteleaga solidaritatea si prietenia care intre noi, Asii, exista inca de la aparitia primului numar!
Acum, iti descriu o zi la Milano. O clipa din viata unui expatriat. Ma trezesc la ora 6.20, in plina forfota. Milano nu doarme niciodata, e o masinarie infernala care te ademeneste si te soarbe pana la ultima picatura de voiosie! "Capitalul Italiei", asa e numita aceasta metropola buimaca. La 6 dimineata, autobuzele sunt pline de noi, "stranierii"! Nu vezi pe nimeni zambind, nici treaz de-a binelea, nici entuziasmat. Ma strecor in multime si incerc sa ocup cat mai putin loc. Dupa o ora de calatorie, ajung la birou. Eu lucrez ca "translator-om la toate" pentru o firma italiana, 8 ore zambesc si suport tipetele sefului. Cand tipetele ajung iuti ca lama cutitului, ma uit la desenele trimise de Sabina, nepoata mea. Sabina are 5 ani, nu o deosebesti de un spic de grau si deseneaza grozav de frumos. Un desen se numeste "Casa din iarba". Este o casa cu pereti din fire de iarba si fara acoperis, iar in fata ei m-a desenat pe mine, plangand. Stie ca aici, in Italia, stau pe unde pot, cu chirie, si mi-a oferit ea, un domiciliu mai sigur. In timpul pauzei de pranz, merg aproape de statia de metrou, intr-un parc unde sunt multi straini. Ma asez pe o banca si intru in vorba cu oameni din toate colturile lumii. Ii fac sa-mi povesteasca viata lor dinaintea "exodului" in Italia. Vreau sa scriu un articol intitulat "Amintiri din copilarii", in care voi aduna toate imaginile ramase in sufletele acestor prieteni fara nume, din India, din China, din America Latina, Albania, toti striviti de roata imbogatirii, toti cu umerii impovarati de cenusiul cerului milanez! Sanziana, cel mai greu de purtat pe umeri e cerul strainatatii! Avem umerii tabaciti de acest cer...
La ora 20, ma intorc acasa. Daca sunt foarte trista, o sun pe mama. Orice mi s-ar intampla, vocea mamei imi indreapta coloana vertebrala. Imi aduce aminte ca bunicii mei au trait intr-un bordeias de lut, dar erau cei mai demni din sat, ca lui Gheorghe Ciobanu (care chiar cioban a fost toata viata) latul persecutiei comuniste nu i-a sugrumat decat zambetul, ca am crescut si m-am inaltat pe umerii lor si tot pe umerii lor, intr-o zi, o sa ating cerul adevarat, cerul implinirii, care de la Milano nu se intrevede.
Draga mea, eu in mintea mea am zis tot timpul dumneavoastra, doar am scris mai apropiat ca sa nu ma simt singura. Si nici nu mai am putere sa corectez.
Cristina - e-mail: mardarec@fastwebnet.it
Olanda
"Cu drag de voi si dor de "noi""
Arina Leat-Pavel - e-mail: a.pavel@email.ro
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
