Cand clopotele din Magura pornesc sa bata rar si apasat vestind zorii unei zile de duminica, din casele rasfirate pe dealuri, oamenii incep sa coboare siruri-siruri catre biserica. In creierul muntilor, nu ai nevoie de calendar. Clopotul satului este cel care masoara pasii nevazuti ai timpului, duminicile si zilele de sarbatoare. Strigatul alamit din clopotnita strabate satul de la un capat la altul, se izbeste de stanci, urca pe muchiile ascutite ale Pietrei Craiului si coboara vijelios in vale, pana la cea din urma casa, din cel mai indepartat catun. Fara sa mai stea pe ganduri, oamenii lasa treaba, isi pun haine curate, se iarta cu vecinii pentru toate cele stiute si nestiute si, facandu-si cruce adanca, pornesc la drum, spre locul de intalnire cu Dumnezeu.
Pentru magureni, biserica este centrul lumii. Acolo incepe si se sfarseste viata. Acolo se impart anii in duminici si sarbatori. Usor mirati, fara pic de trufie, privesc in vale agitatia turistica a Branului si furnicarul de masini straine, apoi intra tacuti in biserica. Salutandu-se doar din priviri, isi iau in stapanire strana familiei, intr-o coregrafie ardeleneasca precisa si de necalcat (barbatii in treflele laterale din naos - femeile in spate, langa usa), atenti, nemiscati, cu ochii atintiti spre catapeteasma alba si inundata de lumini.
In fata lor, chiar langa usile imparatesti, parintele Virgil Chitu citeste din Evanghelie. Subtirel si inalt, satenii il sorb din priviri. Ce conteaza ca preotul lor e aproape copil, abia iesit de pe bancile facultatii? Vrednicia nu se masoara in ani. De cand ii pastoreste, parintelul lor a facut cati alti preoti batrani intr-o viata: a podit biserica, i-a pus incalzire centrala, i-a refacut zugravelile, toate astea in mai putin de trei ani. Chipul lui alungit, de adolescent, dar mai ales numele, imi amintesc izbitor de un alt preot tanar, care slujeste la vreo doua dealuri distanta, in satul Sirnea, un parinte la fel de iubit de tarani: Dragos Chitu, despre care am scris candva in "Formula As". Nu e doar o parere. Cei doi preoti sunt frati. O batrana cu o prescura uriasa in mana ma lamureste: "Asa a vrut Dumnezeu, sa fie amandoi preoti in sate alaturate. Frati de sange si de slujire, in varf de munte, despartiti de doua spinari de deal". Duminica, dupa slujba, daca ar iesi amandoi in curtea bisericii, s-ar vedea ca doi vecini peste gard, tineri, invesmantati in odajdii, atat de aproape, incat s-ar atinge cu mainile, fara nici un efort, ca intr-un joc din copilarie. Fratii Chitu, Virgil si Dragos, stapani de suflet si de credinta peste doua sate stravechi.
Slujba din Magura s-a sfarsit si oamenii ies din biserica tacuti si disciplinati. Imbracat inca in hainele preotesti, parintele Virgil surade si ne da dreptate. De mai multi ani, traieste cu fratele sau sub aceeasi stea. Parintele nu-si poate explica de ce au ales amandoi calea slujirii lui Dumnezeu. Nu s-au sfatuit niciodata sa aleaga in viata acelasi drum. Pur si simplu, s-au trezit studenti la Sibiu, la Teologie, renuntand la meseriile alese initial. "E limpede ca amandoi am avut aceasta chemare a bisericii", spune parintele Virgil. "Nimeni nu ne-a impins de la spate, iar in casa nu am avut un model de urmat. Oameni simpli si gospodari, parintii se ocupau mai mult de munca cea grea a campului, la biserica mergand doar la marile sarbatori de peste an. Nu am trait intr-o atmosfera bisericoasa, inconjurati de carti religioase si zeci de icoane pe pereti, si totusi, ceva s-a intamplat. Focul credintei s-a aprins in noi de la sine, ca un dar venit de Sus. Eu, de pilda, eram student in anul doi la o facultate tehnica din Brasov si, simtind o nemultumire difuza, ma gandeam sa schimb facultatea, sa dau la psihologie. Poate ca asta as fi facut, daca Dumnezeu nu m-ar fi adus ca din intamplare la Sirnea, in satul bunicilor mei. Eram pe dealul bisericii, meditand la drumul pe care trebuia sa-l urmez in viata, cand am descoperit cat de profund este cerul instelat de la munte si, mai ales, linistea adanca, aproape materiala, a inaltimilor. Atunci am inteles ca nu o meserie anume cautam eu, ci linistea bisericii si a lui Dumnezeu, linistea soptita a stelelor si a padurii de mesteceni din preajma. Au dreptate batranii cand spun ca noaptea este sfetnic bun. In noaptea aceea eu am decis sa iau calea preotiei. Drumul era insa asternut de mult la picioarele mele. Aveam sa ma conving de acest lucru cativa ani mai tarziu cand, asistand la inscaunarea in preotie a fratelui meu, in biserica din Sirnea, parintele protopop mi-a spus parca in gluma: "Fiule, vad ca locul acesta a prins drag de tine si te cheama spre el. Nu mai cauta in alta parte, ca tot pe aici ai sa ajungi". Necasatorit fiind si preocupat inca de licenta, nu l-am luat prea in serios, dar un an mai tarziu, toate cele spuse de protopop s-au petrecut aidoma, cu viteza luminii: preotul din Magura si-a cerut fara explicatii mutarea, iar eu m-am casatorit si am fost hirotonit aproape in aceeasi zi, primind numirea in sat. Acum, cand privesc in urma, simt ca ma infior. Ingerul Domnului ne scrisese deja in cartea lui, poruncindu-ne ca eu sa ajung preot in Magura, satul mamei, iar Dragos, peste dealuri, in Sirnea, in satul bunicilor. E scris sa fim fiecare pe drumul lui, despartiti si mereu aproape."
Cu inima inchisa sub trei lacate si nitel cam zgarcit, magureanul te masoara suspicios, neacceptand sa-l privesti de sus si, mai ales, sa-i ceri ceva. Parintele ii cunoaste acum pe de rost. "Sunt ca niste copii. Asa duri si ciobanosi cum par, se bucura sa le treci pragul, sa le tii fala in sat si, daca peste toate le mai oferi ceva, o iconita, o carte de rugaciuni, te au la suflet toata viata. Stirpe de braneni, magurenii, la fel ca sirnenii, umbla la buzunare de zici ca sunt cusute cu doua randuri de sfoara. Nu i-am indemnat sa contribuie la biserica, dar nici nu m-am lasat in voia lor. M-am zbatut cum m-au tinut puterile si in primul an am facut incalzirea centrala. In anul urmator, am dublat ferestrele si am schimbat usa de la intrare. Am vrut sa le arat oamenilor ca lucrul lui Dumnezeu se face de drag, nu din obligatie, ca sporul zidirii nu sta in bani, ci in caldura sufletului. Cred ca au inteles ca biserica nu e numai a popii, cum zic ei; ca biserica este chiar poporul, adunat la un loc in numele lui Hristos. Au inceput deja sa ajute si, mare lucru, sa intrebe daca este ceva de facut la sfantul lacas. Mai ramane acum sa refac unele mentalitati ancestrale, legate de viata izolata in munti: faptul ca barbatii vin rar la biserica, numai in posturile mari, ca unii prefera sa se spovedeasca la copaci, ciobaneste, iar altii vor sa se impartaseasca fara a implini si ritualul obligatoriu al spovedaniei. Cu muntenii trebuie sa te porti aparte. Sunt muncitori, aspri, greu de patruns in suflet si, peste toate, conservatori. Cand am venit in sat, i-am gasit pe magureni cazuti in unele rataciri, ingaduite pana atunci de preotii dinaintea mea. Nu m-am grabit sa schimb, dar nici n-am lasat satul de capul lui. Le-am impus, de pilda, sa renunte la un obicei pagan - acela ca barbatii nascuti in aceeasi luna cu un mort din familie, sa sara de trei ori in groapa. In schimb, le-am respectat dorinta de a nu face inmormantari intr-o zi de miercuri sau vineri, considerand ca, interzicand o superstitie, mai mult o sporesti.
Ca preot in varf de munte, iti trebuie multa rabdare si luare aminte si adeseori ma gandesc la profesorii mei de la Sibiu - oameni minunati si eruditi, dar care, ca parintele Moldovan, de exemplu, cand vorbeau despre satele romanesti din Ardeal, le prezentau idilic, ca pe un paradis populat de ingeri. Nu e tocmai asa. Trezirea la realitate este cea mai grea incercare din viata mea."
Deasupra, in asezarile de pe culmile aspre ale Branului, batranii se sting pe rand, ostaseste, unul in spatele celuilalt. In locul lor, vin puzderie de bucuresteni veseli si bogati, dornici de distractie si aer curat. Dupa batranii munteni nu mai ramane nimic. Iar odata cu ei le va disparea nu doar numele, dar si un fel de-a fi, o cumintenie si o credinta fondatoare pentru orice noua generatie.
Fotografii de Emanuel Tanjala
Ce spun taranii din Magura despre preotul lor
*
"Parintele e un om exact cum se zice in proverb: "trage jarul la oala lui". Cauta sa stranga lumea pe langa biserica si sa adune bani pentru ea. A facut foarte multe de cand a venit in sat. Avem o biserica ca o mireasa. E popa tanar dar gospodar. Aici, in Ardeal, asta-i cea dintai calitate, sa tii ograda la rang inalt." (Blajiu Gheorghe, 50 de ani)
*
"E preot bun. Foarte bun. Eu pot sa apreciez, fiindca si taticul meu a fost preot si-am avut frate preot si am si-un nepot. Cam stiu cum vine cu preotia. E bunicel parintele, foarte bunicel. Si frumusel, vorbeste frumos, are respect de batrani, umbla pe unde-l cheama, de Boboteaza urca pana pe Piatra Craiului, prin prapastii, pe la casile cu oameni uitati de lume si Dumnezeu. Dac-ar veni si tinerii la biserica sa-l asculte vorbind, bine-ar fi, da nu prea vin. Nu prea mai au nevoie de rugaciuni. Ne-a bate Dumnezeu pe noi, ai batrani, pentru tineri. Asa ma gandesc. Zice ca nu-i induplicam, da tineretul asta nu te mai impaci cu el. Unii e buni, nu vreau sa vorbesc cu pacat, da sunt si rai. Indaratnici. Cred ca se poate si-asa, deageaba prin lume. Pai eu ma duceam de trei ori pe zi la vaci si la oi, colea pe stanci, sus in munte, vara-iarna, pe vifornita si omat pan la gat. Oare as fi putut fara paza lui Dumnezeu? Sa car ca vita crozne de lemne-n spinare si maldar de fan?" (Cojanu Valeria, 85 de ani)
*
*
"Daca-i bun parintelu? Aoleo! Pai dvs. stiti cum a fost biserica noastra, cand a plecat preotul al batran, de-a murit? Nu era pictata de-ajuns, acu a facut-o, si a facut usi, a facut geamuri, si vorbeste asa de frumos. Du-te dumneata la o slujba si te stalpesti acolo, ascultand. Ai de mine, si sa nu te-auda zicand vreo vorba urata, ca-i bai. Popa bun, ce mai incolo si-ncoace, a avut credinta in Dumnezeu si a vrut sa invete. Asta-i sicretu, cine crede, i sa deschide fereastra la rai." (Elena Teposu, 74 de ani)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
