Zdob Si Zdub

"Pentru noi, asta-i viata! Nu putem merge inapoi, ci numai inainte".

La primul lor concert sustinut in Romania dupa evolutia electrizanta de la Eurovision, Zdob si Zdub au aratat inca o data de ce au cucerit milioane de telespectatori europeni. Energie debordanta, instrumentisti entuziasti, un solist vocal ca o zvarluga si o muzica directa, care ajunge imediat la tinta, fara a fi deloc facila, simplista. O trupa bine inchegata, care a trudit din greu pentru a-si gasi drumul propriu si pentru a ajunge la un nivel care-i permite sa cante cu succes la orice festival european. La Bucuresti, in penultima zi a lui mai, basarabenii au cucerit din prima un public cum nu se poate mai pestrit, strans in Piata Constitutiei, la Festivalul Berii. "Avem doar doua cuvinte pentru cei ce au acordat Romaniei doar sapte puncte la Eurovision", a tinut Roman, vocalistul, sa rezume rafuiala cu "votantii" de la Chisinau: "Fuck you!". Boonika bate doba, piesa lor din concurs, a fost primita ca o invingatoare de publicul bucurestean, astfel ca "zdubii" au cantat-o si la bis.

"Mai, cum mai batea bunica doba!"

Cum se-ntampla de obicei atunci cand sunt la drum, programul "zdubilor" la Bucuresti a fost strict si obositor. Din microbuzul ce i-a adus au urcat direct pe scena, la probele de sunet, seara - concertul, apoi intoarcerea acasa. Dupa ce am strabatut alaturi de ei intregul oras pe arsita, la ora de varf, ma aflu acum cu Roman si cu Mihai, basistul si compozitorul trupei, intr-o oaza de liniste si de umbra, pe malul lacului Floreasca, intr-un scurt ragaz, inainte de plecarea la concert. Roman, care mai tot timpul asculta muzica, a renuntat acum la casti, are nevoie de putina liniste. Poarta un tricou simplu, verde, si pe ochi are ochelari de soare ca alpinistii, inchisi lateral, asa ca nu i se zaresc deloc ochii. Mihai si-a ascuns parul ciufulit sub o basca sic. Cei doi sunt pilonii formatiei Zdob si Zdub, singurii ce au ramas in trupa de la inceputuri si pana acum, de mai bine de zece ani pe acelasi drum, doi tineri ce par total diferiti. Mihai este tipul baiatului cuminte, care indata ce-si inlatura timiditatea devine comunicativ si vorbaret, in vreme ce Roman, mai tacut si capricios, se apropie de imaginea starului rock care isi pretuieste fiecare picatura de energie, pentru momentul in care se va urca pe scena si se va dezlantui.
Prima parte a interviului s-a axat, bineinteles, pe participarea lor la Eurovision.
Cum a ajuns o trupa de adolescenti rebeli, pornita cu ani in urma, la un astfel de concurs, cum s-au simtit acolo, cum i-au primit ucrainenii?
"Kievul este un oras verde, frumos, iar ucrainenii se aseamana ca mentalitate cu romanii, sunt un popor muzical, foarte cald si primitor", spune Roman. "Cantam deseori la Kiev, avem acolo un public al nostru, care ne cunoaste si care ne-a sustinut si la Eurovision, am simtit ca este alaturi de noi. A fost o atmosfera de competitie sportiva, supertare, iar in culise ne-am simtit iarasi foarte bine, ne-am imprietenit cu grecii, cu macedonenii, am batut doba cu ei, am cantat. Pe scena, doar eu am cantat cu vocea, restul a fost play-back, ceea ce pentru noi, care avem numai concerte live, a fost ceva mai greu, dar ne-am hotarat sa ne reprezentam tara si sa iasa bine. Acum, lumea zice sa mai mergem si la anul, da gata, eu nu mai vreau. Pentru noi a fost ceva special, nu mai participasem la un concurs de muzica pop, insa abia acum i-am inteles continutul. Este un concurs foarte subiectiv, cu prea mari influente politice si geografice. Noi facem o muzica vesela si am mers la Eurovision sa cantam cat mai bine, cum s-a votat nu-i treaba noastra. Nu suntem o trupa de rock social, protestatar, n-o sa dam cu pumnul, dar am vrea sa stim unde au disparut punctele acordate Romaniei in semifinala. Cum asa?"
Si bunica, unde au gasit bunica aceea vesela si frumoasa? "Am avut noi odata o expeditie in Sudul Moldovei, aproape de Romania, inspre Prut, intr-un loc pitoresc, Valeni, un sat mic. Acolo am cunoscut familia Bajenaru; are o turma de oi, familie mare, cu copii, nepoti. Tudorica e mester de dobe, am cumparat o doba si ei au facut pentru noi asa, un fel de sezatoare, o petrecere, la care Lidia, sotia lui Tudorica, a strigat si a batut la doba. Am fost foarte impresionati si dupa ce am plecat de acolo, ne tot gandeam: "Mai, cum mai batea bunica doba!". Si ideea asta, ca multe alte piese, a stat un an si ceva in calculator, ma mai gandeam la ea, ca apa care bate piatra, teleac, teleac, si dupa aia a iesit in patru variante. Dar nu-i compusa special pentru Eurovision, ca piesele nu se fac asa usor, de pe-o zi pe alta."

"Stiam ce vrem,
dar nu cunosteam secretul"

Daca Roman a mostenit vocea de la mama sa, Mihai a primit, pe cand avea trei ani, un acordeon, la care a invatat singur sa cante. La fel a facut si cu chitara, pe cand era elev al scolii de muzica din Straseni, dupa care, pentru a-si cumpara un instrument mai bun, a carat lazi la fabrica de vin. "Tata zicea ca trebuie sa-mi gasesc o slujba, ca asta cu muzica-i doar un hobby. Acum e mandru de mine." Mihai si Roman s-au cunoscut prin Anatol, vecinul primului si colegul celuilalt. Cei trei au fondat in 1994 la Chisinau formatia Zdob si Zdub, puternic influentata de curentul american hardcore. "Cel mai greu moment din istoria trupei a fost dupa ce am inregistrat primul disc. Cantasem deja la cateva festivaluri importante, insa atunci cand am intrat in studio si am vazut toate instrumentele alea, ne uitam ca la Ozn-uri. Dupa inregistrari, pauza, nu s-a mai intamplat nimic timp de un an. Eram nervosi, suparati, nu vorbeam unii cu altii, credeam ca s-a terminat cu formatia. Apoi am primit un telefon ca vom canta la unul dintre festivalurile in aer liber, pe care primaria Moscovei le organiza pentru a tine tinerii departe de droguri, de prostii. Pe urma au inceput sa ne difuzeze piesele la radio, a aparut si discul, Hardcore moldovenesc, si lucrurile s-au dres."
Un alt moment important a fost atunci cand o prietena rusoaica le-a dat sa asculte o caseta pe care scria Taraful haiducilor din Clejani. Baietii au fost atat de entuziasmati, incat au cautat pe Internet datele de concert ale tarafului, au luat avionul spre Moscova, pentru a-i vedea in concert. "Era un festival al tiganilor din toata lumea, se stransesera acolo toti batranii, insa romanii si rusii, cei din Siberia, din Samara, erau extraordinari, cei mai tari. Din pacate, am ratat concertul, dar i-am prins la petrecerea de dupa. Le-am spus cine suntem, auzisera de noi si le-am propus o colaborare, cu Nea Culai. Nea Culai a murit si n-am mai ajuns sa cantam impreuna."
Schimbarea stilului, spre etno, s-a produs firesc. Au fost influentati de Phoenix, de filmele lui Kusturica si de muzica lui Bregovic, dar acum au propriul lor stil, care imbina ritmurile moderne, americane, cu spiritul si traditia muzicala moldoveneasca, tiganeasca, romaneasca. "Stiam ce vrem sa facem, aveam ideea, motivul, dar nu cunosteam secretul, pana cand nu am inceput sa cantam cu nea Vasile, din taraful de la Marsa. Avem nevoie de batrani, nu doar pentru ca e la moda sa canti cu ei, dar avem cu adevarat de invatat de la ei. Colaborarea cu M.C. Vasile, cu care am inregistrat Dimineata pe racoare si Cuculetul, ne-a facut sa punem si mai mult suflet in muzica noastra. Acum, stilul nostru, cu influente spre muzica lautareasca, are un aer avangardist si este privit ca exotic in Rusia, nou si interesant in Moldova, cunoscut si bine primit in Romania."
Cel de-al patrulea album al lor, 450 de oi, a ajuns disc de aur si a stat o luna in fruntea clasamentelor muzicale din Slovacia. Acum, ei pregatesc un album Best of cu cele mai cunoscute piese din cariera, reorchestrate, in noi variante. "Vom avea din nou o vara plina, cu concerte la festivaluri din Germania, Rusia, Ungaria. Diferentele intre fostele state socialiste si cele occidentale incep sa nu se mai simta atat de tare. Drumurile catre Europa se deschid tot mai mult", spune optimist Mihai, inainte de "imbarcarea" spre scena. "Pentru noi, asta-i viata, nu putem merge inapoi, ci numai inainte. Daca suntem primiti bine, daca energia si starea pe care le traim noi pe scena la fiecare concert se transmit, se simt si in public, atunci inseamna ca-i bine si ca asta-i drumul bun."

(Fotografiile autorului - 2)