Ilustrate de pe Planeta Copilariei

Pagini inchinate sarbatorii inocentei, pe care o celebram an de an, la inceputul lui Ciresar.

Ciuperca uriasa

Aveam cam opt ani, cand unchiul Mihai cumparase dealul. De mult il tot chinuia un vis: sa faca o casuta, undeva in marginea padurii. S-o faca doar cu mainile lui, cu mainile familiei noastre, fara nici un ajutor din afara. O casuta simpla, din barne, cu o singura odaie - neaparat una singura - unde sa putem veni uneori si sa stam impreuna intreaga familie. Ciudat om, acest unchi Mihai. De ce a vrut sa ridice casuta? Vazandu-l, ai fi zis ca-i un ins incapabil de orice sentiment. Barbat frumos, dar rece, de o severitate care pe multi ii inspaimanta.
Unchiul Mihai era padurar. Unul temut, enervant de cinstit, singuratic. Cateodata, pleca zile intregi prin paduri, fara sa mai stie nimeni de dansul. Innopta in codri, sub cerul liber, singur-singurel. Iar cand se intorcea, nu povestea nimanui nimic din ceea ce i se intamplase acolo, departe...
Avea cam 30 de ani cand cumparase pamantul din geana padurii. O coasta de deal ce se povarneste strasnic spre apa paraului Sandru, atat de abrupta, incat ai fi crezut ca-i imposibil sa construiesti acolo ceva. In vremea aceea, unchiul venea des pe la noi. Sedea pe un scaun din bucatarie, langa fereastra, drept ca o lumanare, si nu raspundea decat intrebarilor care i se parea ca au rost. Ii displaceau copiii alintati, iar eu cam eram. Tin minte ca, de fiecare data cand faceam mofturi la masa, ma sfredelea cu ochii lui scanteietori si-mi zicea atat de serios, incat chiar il credeam: "Ia hai acuma cu mine doua saptamani in padure si-ai sa vezi cum o sa mananci!". Si totusi, dintre toti copiii, numai pe mine ma lua cateodata cu dansul, la plimbari. Haladuiam departe, pe drumuri de tara, pe dealuri inflorite, prin padurile de deasupra orasului. El inainte, sobru, eu la doi pasi in spatele lui. Din cand in cand se oprea si privea lucruri absolut fara nici o importanta: iarba inalta, mangaiata de adierile toamnei, un pom piezis, singuratic, zborul scurt al vreunei pasari tasnind pe deasupra padurii... Ingenunchea si privea minute in sir un petec de iarba goala. Isi apropia ochii la cativa centimetri de lumea aceea minuscula a ierburilor si se uita fascinat inauntru. Mirosea pamantul. Il pipaia cu varful degetelor. Lua cate o gaza in palma si o contempla indelung, uimit ca un copil. Apoi imi arata si mie. Imi arata cum sa privesc. Adesea ne opream pe cate o muchie insorita de deal, iar el imi poruncea sa intepenesc intr-un anumit loc, apoi imi intorcea capul spre departari: "Fii atent, vine lumina... Uita-te acum. Acum! Uita-te...". Odata, mi-a facut un arc dintr-o bota de alun si a slobozit sageata atat de inalt, incat nu s-a mai vazut. Am asteptat-o sa cada undeva in jur, pe pajistea de flori, dar nu s-a mai intors. Cand l-am intrebat, unchiul Mihai mi-a raspuns ca a ramas infipta acolo sus, intr-un nor. Ore intregi am privit cerul, nadajduind sa vad norul cu sageata infipta in el...

***

La inceput, bunicului nu prea i-a suras ideea cu casa. El, care toata viata a umblat chiar si pana la piata doar in costum elegant, calcat la dunga, sa urce in pustietatea muntelui, ca sa trudeasca pentru o cabanuta? Nici tatalui meu, fratele unchiului Mihai, nu prea i-a suras. Avea serviciu, probleme, n-avea chef. Nici bunicii. Nici macar maica-mii. Abia intr-un tarziu, cand l-au vazut ca se apuca de unul singur, au hotarat sa-l ajute. Iar zilele acelea de vara, in care am muncit cu totii la ridicarea casutei de la marginea padurii, au fost cu adevarat de neuitat.
La inceput, e drept, fara tragere de inima. Bunicul statea intr-un sezlong, picior peste picior, fumand rar, dand mai degraba "indicatii pretioase" decat sa puna mana pe ceva. La fel si ceilalti, motivand ca nu se prea pricep in constructii. Dezbracat pana la jumatate, unchiul Mihai muncea cat cinci. La un moment dat, dupa multa vreme, mi-a facut semn cu ochiul, sa ma apropii. Mi-a soptit suierat, abia tragandu-si sufletul, ca "tare l-as ajuta" daca as aduce niste bolovani de jos, din parau, ca sa-i bagam in temelie. "Facem noi casa asta", mi-a zis. Si abia cand m-au vazut pe mine urcand poteca abrupta cu ditamai bolovanul in brate si pe unchiul Mihai strigand infuriat "haide, haide, mai repede, ca nu esti muiere!", abia atunci s-au urnit si ceilalti. Era o desfatare sa-i vezi pe toti robotind, ca niste copii mari care se joaca de-a facutul unei case. Imprejmuind locul rapos cu gard, carand barne lungi pe umeri, taind scandura, ciocanind in pereti, uitandu-se savant printre sprancene, la sfarsit, si dandu-si cu parerea despre ce-a iesit. Dar, lucrul cel mai important, cerandu-mi si mie ajutorul, sincer, in tot ceea ce faceau. Ca unui barbat, da, ca unui adevarat barbat. A fost pentru prima data in viata mea cand m-am simtit cu adevarat folositor, partas parca la o faptuire epocala. Tin minte si azi, cu precizie, locul fiecarei pietre pe care am pus-o in temelie, al fiecarui cui pe care l-am batut. In fond, nu era nimic spectaculos: doar o familie de oameni care isi ridica o casuta a lor. Dar abia acolo, in varful muntelui, la varsta de 8 ani, pentru prima data in existenta mea, am simtit cu adevarat ce inseamna sa fii intr-o familie.
Zi dupa zi, casuta se inalta. Ne crestea inima. Visam cu totii la ziua cand va fi gata. Plin de rumegus pe costumul cel calcat la dunga, nedespartindu-se nici mort de pantofii sai luciosi de oras, cremuiti impecabil, bunicul asuda acum alaturi de ceilalti. Bunica inconjurase casuta cu flori de-o frumusete rara, ce ajungeau pana la ferestre. Unchiul Mihai n-o lasase sa puna cartofi, n-avea chef sa faca agricultura acolo. Ne interzisese si noua sa aducem vreun aparat de radio sau casetofon, iar de trasul curentului electric, nici nu vroia sa auda. Ne obliga pe toti sa traim simplu. Pe mine ma lua tot mai des prin paduri, la cules de bureti, ma invata cum sa urlu "ca un barbat", din toti bojocii, ca sa pot fi auzit pana pe celalalt munte, si ne amuzam adesea de bunica mea care, cu educatia ei nemteasca, se rusina sa tipe si nu scotea decat niste triluri firave, asemeni fetelor de la pension. Colindam intr-o singura zi munti intregi. Odata, am gasit, de unul singur, un hrib urias, a carui palarie abia puteam sa o cuprind cu bratele. M-am intors invingator ca un rege. Din el a putut manca pe saturate intreaga familie. A fost pentru prima data cand eu - eu! - am putut sa-mi hranesc de unul singur familia. Iar unchiul Mihai a recunoscut atunci, in fata tuturor, ca e cel mai mare hrib care s-a gasit vreodata pe muntii astia, de cand este el padurar. Altadata, intr-o amiaza, ne-am oprit amandoi pe un deal plin numai cu flori galbene. Bulbuci, un soi de bujori salbatici rari, ocrotiti de lege. In acea amiaza, unchiul Mihai m-a invatat cum sa te intinzi in iarba, cu fata in sus, si sa nu faci altceva decat sa te uiti la cer. Am stat unul langa altul, pravaliti in lanul de bulbuci, privind cum oceanul de flori galbene se leagana bland pe deasupra capetelor noastre si abia atunci, pe cand vantul se impletea printre flori, abia atunci unchiul Mihai si-a pus palma lui mare pe crestetul capului meu si m-a mangaiat asa, cam stangaci, de circa trei ori.

***

Unchiul Mihai a murit la varsta de 33 de ani, imediat dupa ce casuta noastra a fost terminata. O acoperiseram c-o dranita marunta ca niste solzi de peste, iar tata o vopsise toata in galben. Toata, chiar si acoperisul, usile, hornul, chiar si obloanele micutelor ferestre - toate erau galbene. Arata intocmai ca o casuta de turta dulce din povesti. Era gata. Am sarbatorit cu totii evenimentul calare pe acoperis, chiuind ca nebunii. Cand stateam la capataiul patului de moarte al unchiului Mihai, el s-a ridicat in capul oaselor si mi-a soptit la ureche ca ma snopeste din bataie daca ma vede plangand. N-am plans. Era pentru prima data in viata mea cand vedeam un om muribund, cand faceam cunostinta cu moartea. Apoi, am mers tot mai des acolo, la casuta noastra din povesti. Pot spune cu certitudine ca a fost locul in care ne-am simtit cei mai fericiti, singurul loc unde ne bucuram cu adevarat sa traim, sa fim impreuna. Tin minte noptile in care dormeam cu totii intr-o singura odaie, la lumina felinarului si a stelelor, zgribulindu-ne unii intr-altii, ascultand infiorati soaptele sumbre ale padurii, scartaitul prelung al surii de unelte, o hardughie inalta din barne subtiri, pe care-o vedeam uneori cum se misca sub apasarea vanturilor, sau doar mi se parea. Imi placeau furtunile, mai ales furtunile, cand toti oamenii mari se intrebau cum o sa ne-ntoarcem maine acasa, iar eu zambeam intr-un colt, sperand ca n-o sa ne intoarcem nici maine, nici poimaine, ca furtuna va dura vesnic... Unchiul Mihai ne-a lasat, asadar, casuta celor mai frumoase clipe din viata noastra. O casuta in care aveam sa merg, multi ani mai tarziu, cu o fata frumoasa, de care ma indragostisem si care s-a indragostit si ea putin, doar fiindca am adus-o intr-o asemenea splendoare. Azi, casuta noastra a ramas singura de pe tot paraul Sandru care nu are lumina electrica si care este inconjurata numai si numai de flori. Bunica mea a invatat lectia. Bunicul meu - mandrul, incapatanatul, pedantul - face chiar si acum, la 88 de ani, ceva la care altadata nici nu se gandise: porneste singur prin paduri. O viata intreaga, dupa moartea fiului sau, a umblat de unul singur, la cules de bureti, a colindat codrii cei mai nepatrunsi, a ajuns sa cunoasca la pas toti muntii Bucovinei. A invatat semnele, "urla" ca un barbat, stie mereu sa se intoarca acasa. Si e duios sa-l vezi acum, batran, in costumul nitel ponosit, insa mereu calcat la dunga, trecand cu pantofii sai negri de oras prin cele mai rapoase si salbatice coclauri ale muntilor. Un domn de moda veche, subtire, neincovoiat, drept ca o lumanare, afundandu-se tot mai departe in paduri, tot mai departe... Bunicul are un pas atat de intins, de calculat, cu o ritmica atat de perfecta, incat chiar si mie, azi, la cei 33 de ani ai mei, imi e foarte greu sa-l ajung. Insa, oricat de mult s-a straduit bunicul in viata lui, un hrib la fel de mare ca al meu nu a gasit niciodata.

Bogdan Lupescu



Ultima zi din mai

Acea casa nu mai exista. Dintre locuitorii ei de odinioara am ramas doar fratele meu si cu mine. Si totusi, continuam sa fim acolo impreuna, cu totii - parintii, bunica, pisica Tita si cainele Nero, teiul si trandafirii agatatori, in lumina paradisiaca a unei dimineti de mai.
Stiu acum ca acei ani au fost grei si urati pentru familie - saracie, teroare, umilinte, dar nimic din toate astea nu era lasat sa patrunda in bucuria jocului, a povestilor, a descoperirilor ghidate intr-o lume de frumusete, delicii si armonii. Ocrotiti cu iubire, incredintati ca, respectand regulile jocului - cinste, igiena, politete, bunavointa - iti atragi simpatia tuturor, ni s-a dat drumul devreme din curte spre alti copii, spre explorarea cartierului, intr-o libertate vegheata de o instanta inalta, stiutoare a tot ce faci, ce spui, ce gandesti. Si care amenda pe loc necuviintele, rautatea, minciuna.
Primul drum invatat a fost spre brutarie, cu maruntisul si cartela in pumn. Ne duceam amandoi topaind, stateam la rand, alaturi de vecini care ne cunosteau si glumeau cu noi, ne placea la nebunie mirosul de paine calda si gustul crocant al cojii rumene ciugulite la inapoiere. Uneori, in ziua de pensie a bunicii, primeam cate o moneda in schimbul careia grasa de la bacanie ne dadea dropsuri sticloase ce ne colorau limba in rosu si verde. Mica punga de hartie maro, ramasa repede goala, era umflata si pocnita de fratele meu, ca sa ma sperii de explozie si sa tip ascutit, ceea ce ne inveselea grozav pe amandoi.
Din ce se alcatuieste amintirea luminoasa a acelei zile anume, spre care ma intorc cand mi-e greu? Intai zaresc razele de soare clipocind auriu si verde si ader total la ele. Apoi, ca prin transfocare, sunt capturata de teiul batran, de tufele de trandafiri salbatici, rosii si albi, de dalele terasei intre care cresc ierburi marunte. Sunt eu toate acestea si pisica roscovana Tita, tolanita pe cimentul cald, cu labutele adunate la piept, ca un bebelus. De la inaltimea unui copil de cinci ani care sta pe vine, vad gandaceii rosii numiti "vaca domnului", siruri de furnici cu treburi precise, paianjeni cat gamalia de ac tesand fire stralucitoare intre frunzele patlaginei. Langa umarul meu, aproape gadilandu-ma pe obraz cu mustatile, Nero priveste si el foarte interesat miscarea insectelor. Se aud ciripeli, clopotele bisericii Udricani, mici zgomote de cratiti si tacamuri din bucatarie, gamele unui pian, departe, si din toate acestea iradiaza o stare sarbatoreasca pe care azi o numesc fericire.
E duminica, ultima zi din mai, si tocmai implinesc cinci ani. Nerabdarea emotionata pe care o simt ca un sifon in tot corpul, m-a trezit devreme. Mama si tata dorm inca in camera lor, cu storurile lasate, fratele meu m-a alungat cu mana ca pe o musca si s-a intors pe partea cealalta, doar bunica mi-a salutat aparitia in bucatarie cu un "la multi ani" si-o pupatura in crestet, apoi m-a poftit afara, scutindu-ma de supliciul pieptanatului, caci imi pregatea o surpriza laborioasa. Banuiam ca e vorba de un tort, fiindca o insotisem cu o zi in urma la Speculantul, sa facem rost de oua si zahar. Vizitele rare la Speculantul erau pentru noi, copiii, o aventura si trebuia mai intai sa ne juram pe cuvant de onoare ca vom pastra secretul. Tinuti de mana, de o parte si de alta a bunicii, strabateam cateva strazi, traversam linii de tramvai si ajungeam la o casa cu ziduri zgrunturoase si cenusii. Aplecandu-se spre un gemulet cu gratii de la nivelul trotuarului, bunica batea intr-un anume fel cu verigheta si rostea o parola misterioasa, apoi coboram intr-un demisol trasnind a pipi de mata. Totul avea un aer de conspirativitate si primejdie care ne excita la culme. Insusi Speculantul, abia distins in penumbra, parea un pasaroi desirat, din alt regn decat adultii cunoscuti, si eram convinsa ca face el insusi ouale pe care le scotea de sub un pat cu asternuturi suspecte. De provenienta zaharului n-aveam idee. Ouale insa le tinea delicat in gheare si le trecea pe rand prin fata lampii cu petrol, intr-o liniste incordata, ca sa vedem cat sunt de proaspete. Tot ce se petrecea acolo ne emotiona, cu atat mai mult cu cat pasaroiul parea gata sa se zburataceasca la cel mai mic zgomot. Fiecare ou era apoi invelit in hartie de ziar si asezat cu precautii in cutia de pantofi adusa anume de noi. Zaharul gata ambalat intr-un cornet era scos dintr-o trapa in podea, camuflata cu un covor prafuit. Cand urcam treptele spre lumina zilei impreuna cu comoara, ni se parea ca scapasem dintr-o mare primejdie. Iar prajitura sarbatoreasca pregatita de bunica cu oua de pasaroi si zahar din cornet era cel mai gustos lucru din lume.
E duminica, ultima zi din mai, si implinesc cinci ani. Miroase a iasomie, tei si prajitura. In curand se vor trezi parintii si fratele meu, voi primi cadouri, voi sufla in lumanarile tortului si mi se va canta "multi ani traiasca". Stau ghemuita deasupra dalelor insorite ale terasei, privind furnicile, perechea de "vaca domnului", ierburile cu flori marunte si imi spun cu voce tare: "Ah, ce bine e!". Stiu sigur ca am spus asa si ca Nero si-a ridicat botul adulmecand. Un fel de ademenire vaga venea in valuri spre noi din lumea larga, din varste viitoare, dintr-un necunoscut prietenos.
Adriana Bittel


Interviuri cu copii

Comete magice

Oana, Maria si Lili, trei cititoare fidele ale revistei "Formula As", ne-au acordat interviuri, cu prilejul Zilei Copilului. Prima e brasoveanca si are 5 ani, a doua a implinit recent 7 ani si e din Izvoarele, un sat muscelean, iar a treia nu stie sigur daca are 6 sau 9 ani, fiindca mama nu era acasa cand am sunat-o la telefon. E suceveanca si-i place la nebunie sa "desemneze"

Oana, 5 ani

De-a casa

"Noi n-avem casa, avem bloc. Si-un batator de covoare. Eu ma joc tot mereu acolo, cu o prietenuta de-a mea. Stii cum ma cheama pe mine? Oana. Si pe ea, tot Oana o cheama. Si pe inca una. Suntem trei Oana, pentru ca trei e mai mare ca noua. Noi ne jucam de-a mama si tata. Eu sunt mama si ea este tot mama. Si eu am facut niste placintele mici, de nisip, si l-am gasit in ele pe gandacul Costel. Nu l-am mancat, saracul! Sta colea-asa si pazeste papusile alea, ca toata ziua fac pipi pe ele si pe urma trebuie sa le spalam in baltuta. Pe urma mergem in locul ala care vine asa si ne mai odihnim. Noi suntem si obosite putintel. Daca vreau, eu pot fi si tata, dar mai bine ma sui pe batatorul ala si ma dau huta. Dar cel mai mult imi place sa stau la televizor. Pot sa citesc toate literele, cu toate ca televizorul scrie prea repede. Ai inteles?"

Maria, 7 ani

De-a nunta

Rep.: Ce fel de jocuri se joaca copiii la tara?
Maria: Noi jucam jocuri prea frumoase: ascunsa, leapsa, nunta.
Rep.: Care este jocul tau preferat?
Maria: Mai repede leapsa, pe urma nunta.
Rep.: Nunta cum este?
Maria: Vine Tilica la noi in gradina si ne luam.
Rep.: Doar voi doi?
Maria: Eu sunt mireasa, el e mirele si toti copiii fac un alai. Devine ca el sare gardul unde taica a inaltat un frunzar pentru mine. Acolo stau cand pasc caprele si eu citesc la lengende. Bate cu batul in gard: "Cioc, cioc!". "Cine-i?" ma aridic eu si spun. "Mirele", zice Tilica. "Care mire?". "Mirele de l-ai ales", zice el. Si atunci el intinde mana peste gard si eu ii leg o iarba pe deget. Sare gardul, pe urma se invarteste in jurul meu de trei ori. Pe urma mergem noi prin gradina si copiii aia vin dupa noi. Pe urma noi intram in frunzar.
Rep.: Ce faceti in frunzar?
Maria: In frunzar noi stam. Tilica ma tine de mana si-mi zice: "Tu esti muierea mea". Cam la trei ori imi zice asta si pe urma facem hora si jucam. Copiii canta: "Pe un camp mare negru trece un cioban mare alb".
Rep.: Ce fel de cantec e asta?
Maria: Este un cantec asa.
Rep.: Si voi ce faceti?
Maria: Devine ca Tilica ma tine langa el.
Rep.: Cum te tine?
Maria: De-a talia.
Rep.: Si?
Maria: Stam asa cam o vreme si pe urma el se duce acasa si eu bag caprele in frunzar.
Rep.: Cine te-a invatat jocul asta?
Maria: Nunta nu e joc, e de-a viata.

Lili, 6-9 ani

Descrierea mamei

"Parintii mei sunt compusi din mama si tata. Eu si pe tata il iubesc, cu toate ca pe mama o iubesc deosebit. Ea ne da de mancare, ne ingrijeste si face la copilasi. Mama este ceva ce nu se exista pe lume. Cum are ea grija noastra, cat si altor mici lighioi! Cand rasare cosmosu peste noi, ea e deja la trebsoarele ei. De aceea copilul cuminte o respecta pe mama lui. El ii saruta mana si o iubeste destul. Mama mea, te rog sa ma ierti daca ti-am gresit! Copiii au greselile lor, dar se si straduiesc."