Dumitru Ivan

Dupa 23 de ani de America, un pictor clujean se intoarce acasa.

"N-am vrut niciodata sa plec din tara. Nu asta era visul meu. Dar am fost atat de umilit!"

Despre clujeanul Dumitru Ivan se poate spune ca n-a plecat niciodata de-acasa. Dupa ce a luat calea exilului politic, in 1983, Titi, cum ii spun prietenii, a vorbit lumii intregi despre Romania. Peste tot pe unde a fost s-a laudat cu faptul ca este roman, s-a laudat cu marii sai maestri - Baba, Ciucurencu, Catul Bogdan -, exprimandu-si regretul ca acesti artisti nu figureaza printre marile nume ale picturii universale. A expus mai ales in Germania (Essen, Heidelberg) si Statele Unite (Colorado, South Dakota, New Jersey, New York). Lucrarile sale figureaza in muzee, galerii si colectii particulare din Italia, Belgia, Germania, Ungaria, Franta, Israel si Statele Unite ale Americii. Azi, dupa 23 de ani de instrainare, "fiul ratacitor" se intoarce acasa, cu o mare expozitie de pictura, pe care o considera "a vietii sale". O "etalare de forta" prezentata in Bucuresti, "orasul maestrilor" langa care a fost ucenic, apoi la Cluj, orasul marilor radacini sufletesti.

"De cate ori mi-a fost greu, m-am gandit la casa din Cluj in care am copilarit"

- Reveniti in tara, cu o mare expozitie de pictura, dupa 23 de ani de exil. Cum a decurs revederea?
- A fost o bucurie extraordinara! Nu ma asteptam la atata lume, mai ales la expozitia deschisa in Bucuresti. Sala asta a fost arhiplina. Multi au ramas pe afara, pe hol si in fata Teatrului National. M-au onorat cu prezenta personalitati ale lumii culturale si artistice, Octavian Paler, Nicolae Breban, Gabriel si Georgeta Dimisianu, actorii Stefan Sileanu si Irina Petrescu, Maria Ploaie si sotul ei, regizorul Nicolae Margineanu, dar si marii pictori de azi, multi fosti colegi, dascali la Institut. Dar m-a impresionat c-au venit si foarte multi tineri, cu adevarat iubitori si cunoscatori de pictura. Ma uitam in jurul meu si aproape ca-mi dadeau lacrimile. Imi ziceam mereu, in gand: "Sunt romanii mei! In sfarsit sunt printre romanii mei!..." Un mare vis de-al meu s-a implinit acum, o dorinta care ma chinuia de multa vreme: o expozitie in Romania... Am muncit mult pentru ceea ce vedeti aici, pe pereti, n-am vrut sa ma prezint in fata alor mei cu orisice. Cinci ani de zile de cautari, de elaborare in timp, de perioade din acelea cumplite, in care stagnezi si te gandesti sa renunti, dar si de bucurii imense... Este un ciclu a carui tema principala e femeia. Femeia care m-a inspirat in momentele ei de gingasie, de dans, de odihna, de tristete, de munca, de dragoste... E corpul omenesc liber, in atitudini multiple. Pentru prima data, acest ansamblu a putut fi vazut aici, la Bucuresti, la Galeria Artis de la parterul Teatrului National. Apoi, pe 25 mai, ma voi duce sa expun si la Cluj, la Muzeul de Arta al Transilvaniei. Clujul, orasul inimii mele.
- Se spune despre ardeleni ca au un fel foarte accentuat de patriotism. Se manifesta el si cand e vorba de arta?
- Nu stiu cum sa va explic, dar eu am fost ardelean tot timpul, pe oriunde am mers. E o stare, ceva ce-ti ramane in sange, in pori, ceva cu adevarat creator. Poate ca nici n-as fi devenit pictor daca nu m-as fi nascut acolo, pe pamanturile Transilvaniei. Acolo e toata viata mea. Totul! La Cluj, am ajuns la varsta de opt ani. Opt ani de zile, in care eu si familia mea am peregrinat prin intreg Ardealul. M-am nascut la Sighisoara, tatal meu era prefect al Sighisoarei. La varsta de doi ani, am plecat la Covasna, unde tata fusese numit prim pretor, apoi, dupa cedarea Transilvaniei, a trebuit sa ne refugiem la Sibiu si am ramas acolo pana in 1946, cand am pornit-o iarasi spre Cluj. Clujul a fost orasul copilariei mele, al educatiei mele, a fost orasul inimii mele, pe care l-am visat adesea in anii grei de strainatate. De fiecare data cand mi-a fost greu in viata, ma gandeam la casa din Cluj, in care am copilarit, la anumite strazi pe unde ma plimbam, la prietenii mei, mai ales la prieteni. Acolo am simtit prima data imboldul catre lumea artelor, acolo am inceput facultatea, acolo am fost apoi dascal vreme de 17 ani de zile, pana ce am plecat. Si tot acolo am sa ma intorc, cand m-o lua Dumnezeu. Am deja mormantul facut, langa mama mea, langa tatal meu. Nu raman eu printre straini...

"M-am laudat mereu ca fac parte din scoala romaneasca de pictura"

- Ati studiat pictura la Cluj si la Bucuresti, doua scoli de renume international. Va mai amintiti de maestrii pe langa care ati ucenicit?
- Oh, au fost multi oameni mari. Mai intai, profesorii-teoreticieni, precum Frunzetti, Petre Comarnescu, dar mai ales Eugen Schileru, cu care am facut Istoria Artelor si Estetica, un dascal de o cultura si o larghete sufleteasca nemaiintalnite. Au fost apoi pictorii, creatorii: Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Catul Bogdan... Pictori uriasi, de talie europeana. Si astazi mi se-ntampla, atunci cand pictez, sa-mi amintesc de lectiile lor, de corecturile lor pe desenele mele. I-am cunoscut, i-am admirat, i-am iubit. Ce pacat ca acesti mari maestri nu sunt cunoscuti azi si dincolo de granitele tarii, in Europa, nemaivorbind de America, unde nu sunt cunoscuti deloc. Nu stiu de ce. Poate fiindca au trait intr-o epoca atat de nenorocita, poate din cauza ca nici noi n-am fost in stare sa ne promovam cum trebuie valorile peste hotare. Dar este o tragedie! Caci, repet, acesti oameni ar putea figura acum printre marile nume ale picturii universale. Si nu numai ei, toti marii pictori de la Grigorescu incoace. Grigorescu, Andreescu, Pallady... au fost niste forte! Operele lor ar putea sa stea in orice mare muzeu de pe planeta asta. Nu stie nimeni de ele. Si astazi, scoala romaneasca de pictura este la un inalt nivel. Avem si azi forte mari in pictura. Artisti tineri, care s-ar putea bate usor cu oricine de prin America. Sunt, insa, necunoscuti... De fapt, cred ca noi, romanii, nu stim sa ne laudam. Aici e problema. Poate ar trebui sa ne-nvete careva cum s-o facem, cum sa ne promovam "imaginea de tara". Eu m-am laudat mereu, pe oriunde-am mers, cu faptul ca fac parte din scoala romaneasca de pictura. Mereu! Ba chiar insist pe lucrul acesta, in orice imprejurare. Si, daca stau sa ma gandesc, cred ca asta a fost o cheie a micului meu succes. In America, cel ce se fereste sa-si recunoasca apartenenta nu-i vazut bine. Americanul te incurajeaza sa-ti pastrezi traditiile, daca vrei sa devii cineva, ca sa poti intra pe circuitul universal. La noi nu se-ntelege asta, ca nu putem intra in Europa si in lume, decat pastrandu-ne amprenta noastra romaneasca. De exemplu, cand am venit din America si m-am dat jos din avion, purtam la rever o micuta insigna cu steagul tricolor. Unul din prietenii care ma asteptau mi-a spus: "Mai, mai bine da-o jos. Astia nu-nteleg treaba asta. Zic ca faci pe nebunul, ca esti de-al lui Funar ori de-al lui Vadim, ori mai stiu eu ce..." Am ramas interzis. Pai, domnule, americanii isi pun steagul si pe chiloti! Sunt mandri de asta. Iar romanii ar trebui sa priceapa si ei ca asta-i o carte castigatoare, ca nu mai trebuie sa aiba complexe de nici un fel.Uitati-va la Brancusi. Este roman, dar totodata universal, divinizat oriunde in lume... Acum, nu demult, am vazut o expozitie Brancusi la New York, la Muzeul Guggenheim, unul din cele mai prestigioase muzee de arta contemporana de pe mapamond. A fost o atmosfera extraordinara, ceva asa... de vis!.. Lume multa, eleganta, mari personalitati, toata asistenta a fost in extaz! Eu, ca roman, am trait niste emotii greu de descris in cuvinte. Dupa jumatate de veac de la moartea sa, toti cei de-acolo vorbeau de Brancusi ca de-un zeu! Brancusi, acel taran din Hobita, care nu s-a sfiit niciodata sa spuna ca-i roman, dar care este totodata universal... Brancusi, artistul de la care pleaca toata sculptura moderna, dar care nu si-a negat niciodata originea. La sfarsitul vietii, el a dorit sa lase statului roman intregul sau atelier, cu toate lucrarile sale. Am citit eu cu ochii mei un document, un fel de scrisoare oficiala, prin care Academia Romana i-a refuzat colectia, sub motivul ca e "arta decadenta". Stiti cine semna acel document? Mihail Sadoveanu, George Calinescu, Ion Irimescu... Foarte trist. Asta a fost una din marile dezamagiri ale vietii mele...

"In 1960, nu ni se dadea voie sa ne uitam pe albumele lui Brancusi"

- Acest fel de dezamagiri v-au determinat sa parasiti tara, in 1983?
- Categoric da! Pai daca va spun ceva, nu ma credeti: in anul 1960, cand eram in primul an de facultate, la biblioteca facultatii din Cluj nu ni se dadea voie sa ne uitam pe albumele lui Brancusi. Le-am cerut, existau acolo, dar nu era voie sa te uiti in ele. Apoi, nu mai puteam expune ce vrem in expozitiile publice. Era teroarea aceea cu "formalismul", in atelier faceai ceva, insa afara trebuia sa expui cu totul altceva. Iti vedeau lucrarile doar cativa prieteni apropiati si atat. Te simteai ingradit, zdrobit. Va spun: n-am vrut niciodata sa plec din tara. Nu asta a fost visul meu. Mai ales ca aveam deja o varsta, aveam copil, nevasta, casa, masina, aveam chiar si bani, caci ajunsesem destul de cunoscut in Romania. Eram profesor de 17 ani, avusesem multe expozitii, eram membru al Uniunii Artistilor Plastici. Si, mai ales, aveam atat de multi prieteni.... Ai fi zis ca nu-mi lipsea nimic, ca-s nebundaca plec. Dar am fost atat de umilit!... Trecusem de 45 de ani si nu vazusem nimic, nu iesisem un pas dincolo de granite. Pentru un artist, e ingrozitor. Intr-o seara, am simtit asa, ca nu mai incape amarul in mine. M-am asezat la masa, in fata sotiei si i-am spus: "Gata, nu mai pot. Nu mai pot sa suport..." M-am hotarat pe loc, in acea seara. Si, recunosc, am avut mare curaj atunci sa plec. A fost una din marile decizii existentiale ale vietii mele. Nu va spun cat m-am umilit pentru pasaportul acela blestemat. Am mintit, m-am milogit, mi-am pus "pile" (ce odios cuvant!), si toate astea doar pentru o simpla excursie. Am plecat in acea excursie si nu m-am mai intors. In Germania am cerut azil politic si l-am primit, apoi am primit si acceptul american. Astfel ca, din Clujul meu drag, am ajuns tocmai pana in South Dakota, in mijlocul Americii, printre cactusi, cowboy si cele mai mari rezervatii de indieni. Nu stiam limba, nu stiam nimic. Un prieten ma primise in casa lui, m-a ajutat putin cu invatarea limbii, apoi m-a pus in fata unei galerii de arta si mi-a spus: "De acuma, descurca-te". M-am prezentat acolo: "Sunt Dumitru Ivan, pictor roman. As vrea sa...". Am inceput totul de la zero. Am pictat zi si noapte. Dupa un timp, proprietarii galeriei si-au dat seama ca le plac picturile mele, mi-au pus la dispozitie galeria si am expus tot timpul. Apoi am inceput sa vand, sa pregatesc expozitii personale pentru universitatile din jur, pentru clubul oamenilor de afaceri, expozitii care chiar s-au bucurat de succes. Dar era o zona destul de izolata, un oras de cowboy care nu prea se dadeau in vant dupa pictura. Dupa un an jumate, mi-am adus si familia - era o lege pentru exilati, cu reintregirea familiei - apoi am inceput sa vreau mai mult: voiam New York-ul! Orasul celei mai mari efervescente artistice a lumii. Asa ca mi-am legat de masina o mica remorca, cu doua geamantane si un televizor - asta era toata averea mea - si am plecat spre New York. Cu nevasta si fata mea. Si cu un caine. Aveam aproape 50 de ani, dar ce conta!... La New York, am avut iarasi noroc de un prieten, care mi-a deschis usa si m-a primit la el doua luni. Am inceput imediat sa lucrez, am pictat, am facut si design interior, am facut de toate. Nu e deloc usor sa intri in "lumea buna" a artistilor, intr-o America atat de pragmatica. Trebuie mai intai sa expui tot timpul, pentru ca numele sa-ti apara, sa-ti apara mereu. Apoi, sa stii sa te vinzi, sa-ti gasesti un dealer care sa te puna in valoare... M-am batut mult pentru lucrurile astea. Am inceput sa cunosc oameni, sa vand din ce in ce mai mult, sa expun in mai multe locuri destul de importante din America. Am devenit membru al galeriei new-yorkeze Ward-Nasse, unde expun si azi permanent, mi-am vazut familia realizata, ceea ce e o mare bucurie pentru mine. Insa gandul meu a fost mereu acasa, in Romania. O Romanie in care simt ca lucrurile incep sa se indrepte spre bine. O Romanie in care eu am astazi mare incredere.
- Ati atins un subiect care ar merita explicat: neputinta romanilor de a se adapta in strainatate, felul in care tanjesc dupa tara, chiar si atunci cand izbutesc sa-si faca o cariera in Occident.
- Intr-adevar, romanii sunt una dintre natiile care prind cel mai greu radacini in alta parte. Eu nu am cunoscut nici unul - nici unul! - care sa fi devenit suta la suta american. Nu stiu de ce, parca e oalta consistenta a aerului, parca simti mereu ca ceva nu-i in regula. Ei au plecat de aici ca sa scape de ceva - de comunism, de saracie, de minciuna - iar acolo cauta ceva la care au sperat, dar pe care nu-l vor gasi niciodata. Se cauta pe ei insisi. Astfel ca ei citesc tot ziare romanesti, se uita tot la televiziuni romanesti - chiar daca majoritatea sunt proaste -, stiu mai bine decat romanii din tara ce se petrece in Romania. Stau in case, singuri, si se gandesc la ce-ar fi facut daca ar fi fost acasa. Poate de aceea nici nu sunt asa de uniti. La New York traiesc vreo cincizeci de pictori romani, dar nu suntem uniti, sa stiti. Cehii, bulgarii, rusii au conferinte, galerii, se intalnesc mereu. Noi nu. De ce? Cred ca ne e rusine, "sa nu se vada" ca suntem neimpliniti sufleteste, sa nu ni se citeasca pe fata tristetea, insingurarea. Sa nu se auda in tara ca viata acolo nu este tocmai roz-bombon. Daca ma intrebati de pilda pe mine ce-mi lipseste cel mai mult, va raspund: amarnic imi lipsesc prietenii! Eu, ca artist, am nevoie de prieteni, de un anturaj care sa ma stimuleze, de oameni care sa-mi fie aproape. Am, e drept, multi prieteni americani, dar cu un american nu poti lega o prietenie asemeni celeia pe care-o legi c-un roman. Sufletul nostru are o alchimie aparte. Functioneaza dupa formule extrem de puternice, pe care cine incearca sa le tradeze e pedepsit.