Darurile padurii

- Povesti de la facerea lumii -

Cu Tusa Victoria, despre taina ciupercilor, rodul pamantului si izvorul cu apa vie.

Pentru tusa Victoria, padurea este casa ei, sora, mama, o fiinta vie, apropiata, un element important al existentei. O viziteaza in orice anotimp, mai putin cand ploua, ii cunoaste tainele, cararile. Simte ca aceasta prietena a ei, padurea, o primeste cu drag, chemand-o cu crengile ei leganatoare, daruindu-i multime de bunatati. Culege toate soiurile de ciuperci, de primavara pana toamna tarziu: flocosei, urechiuse, gusa porumbelului, manatarci, bureti iuti, bureti de fag, "pastrav" - acel burete rar, care se intareste iasca de-l culegi cu mana, trebuie numai tepusa si cutit de lemn...
"Fiecare dar al padurii isi are locul si timpul lui", spune tusa Victoria. "Nu se lasa aflat de oricine. Un necunoscator poate sa caute cu felinaru aprins ziua in amiaza mare si tot nu gaseste nimic. Darurile padurii nu se dezvaluie oricui, dar atunci cand o fac, parca le simti cum te cheama. Si culesul ciupercilor are un rost. Calci cu grija si fereala locul in care cresc, dai usurel frunzele uscate la o parte, nu culegi puiutii, mai lasi din ei de samanta, si pentru celelalte vietati ale padurii. Si, mai ales, te rogi de iertare pentru viata pe care o curmi. Desi, cine stie, poate ca ciupercile si ierburile de leac si fructele de padure isi au rostul predestinat, stiu ca ii sunt harazite omului pentru hrana, le pare mare bine sa fie adunate in cos decat sa se usuce pe sub copaci. Cum se explica altfel, ca din trei bureti de padure te saturi cat ai manca un kilogram intreg de ciuperci de oras, crescute in sera? Faloase pe dinafara, umflate, dar de le pui in cratita, nu ramane aproape nimic. Dar parca numai ciupercile de cumparat au gustul asta? Toate fructele si legumele de la piata sunt la fel: frumoase pe dinafara, dar searbede la gust. Lesioase. Taranii nostri s-au indepartat de soiurile vechi, stramosesti."

Rodul pamantului

Dar tusa Victoria cunoaste la fel de bine si vanturile care bat dinspre padure, le cunoaste dupa glas si adiere. De cum incepe sa se topeasca zapada, vantul de primavara o cheama sa plece cat mai degraba, sa culeaga "rodul pamantului", o planta miraculoasa, despre care putini stiu. Apare odata cu ghioceii, poate chiar inaintea lor. Si creste numai in locuri curate, neatinse de murdaria omeneasca. Are in varf un fel de mot, ca un ciucure mare, pe care daca-l cercetezi, vei afla ce roade ale pamantului va aduce oamenilor anul care incepe. Fiindca, dupa parerea ei, anul nou ar trebui sa inceapa de drept, odata cu primavara. Atunci, tot si toate incep o viata noua.
Ei, si in ciucurele lui, "rodul pamantului" arata de va fi un an bogat sau nu. Vor fi porumb si grau? Vei descoperi in alcatuirea lui stiuletele de porumb, spicul graului, strugurele si poamele. De va fi an sarac si secetos, ciuful va fi saracacios, ofilit. Rodul pamantului nu oricine il gaseste, nu oricine il poate citi. Pe timpuri erau oameni anumiti care porneau in cautarea lui. Il cautau, il culegeau, il purtau cu grija si-l aduceau celor mai batrani din sat, ca sa-l descifreze, sa-l interpreteze. Acum, si asta a devenit un obicei uitat, dar ea tot il mai cauta si, de obicei, are noroc de-l gaseste. Il si desluseste cum crede ea, cum o duce mintea, si se bucura fiindca pana acum n-a prea dat gres in prorocirile ei.
Si-i mai place la padure inceputul verii, cand se coc fragutele. Atunci este o adevarata sarbatoare in poienitele pline de soare. E atata lumina, mireasma si caldura, cat nu se poate spune! Ea simte ca-i plesneste inima de atata fericire si frumusete. Si-ar putea jura ca la culesul fragutelor vin si zane mititele si nevazute. Fiindca ea vede fulgerand prin aer niste luminite scanteietoare, care-i joaca pe dinaintea ochilor. Si aude un zumzet ca de albine, dar nu-s albine, ci o chicoteala ca de copii. Si-apoi, cine sa zboare, sa zburde, sa se veseleasca nevazut prin aer, in singuratatile alea? Ba se mai simte uneori lovita usurel peste fata, tot in joaca. Dar ce lovituri, niste mangaieri, facute cu aripioare de lumina.

Cununa apelor

"Si-ti mai spun o taina a mea", imi zice tusa Victoria. "Acolo, in padure, trec cat pot eu de des si pe la izvorul cu apa vie. Sa nu te miri, ii spun asa, fiindca nu seaca niciodata. Asa stiu eu, tot din batrani, dar acum nu se mai intereseaza nimeni de el, desi apa lui da puteri si tamaduieste. In timp, de-a lungul vremurilor, multe ape isi schimba albia, seaca sau se ascund. Mai ales cutremurele le schimba cursul, le astupa iesirea din adancuri. Dar izvorul asta, de care stiu eu, n-a secat niciodata de la facerea lumii. Nici atunci cand a fost pe-aici o seceta asa de mare ca au secat toate fantanile si apele dimprejur. El a susurat mai departe. Urcau oamenii din mai multe sate, zi si noapte, cu carutele, asteptau la rand, umpleau butii mari de lemn cu apa si-o duceau pe la casele lor. Ajunsese apa mai de pret ca aurul. Se zice ca atunci cand va seca izvorul asta, va fi sfarsitul lumii. Atunci va fi aur pe toate drumurile, dar apa nu, si va fi vai si-amar de cei care vor apuca acele vremuri. Se vor cai amarnic fiindca n-au stiut sa pretuiasca darurile lui Dumnezeu."
Tot din batrani stie tusa Victoria ca cine bea din apa lui are putere, nu se imbolnaveste si traieste multi ani pe pamant. Izvorul asta se afla cam departisor, dar ea merge cat poate de des acolo, bea din el, se spala pentru a se curati si aduce si acasa apa intr-un ulcior de pamant. Si totdeauna zice si cateva vorbe vechi: "Apa curata, curgatoare,/ Sa-mi duci grijile la vale,/ Sa ma speli/ De ura,/ De facatura,/ De aruncatura,/ De cascatura./ Sa ma lasi curata,/ Luminata,/ Ca argintul strecurat/ Cum Maica Domnului/ In lume m-a dat".
De fapt, izvorul asta este alcatuit din alte trei izvorase mai mici, care se unesc, isi impletesc apele intre ele ca o cosita de fata mare si astfel, impreuna, prind putere mai multa. Locului astuia i se mai zice "cumpana apelor", "cununa apelor", "nunta apelor".
Iar apele lor curate vin din "izvorul zorilor, din taramul florilor" si cine bea din ele, dupa ce ele nuntesc, nu mai imbatraneste.
Adevar? Poveste? Impletire intre adevar si poveste? Limpezi sunt numai apele acelui izvor fermecat pe malul caruia, privindu-i undele, ascultandu-le susurul voios, tusa Victoria se simte curatata, intinerita sufleteste, impacata cu lumea. Poti trece pe langa el fara sa-l observi, fiindca nu-i mare, e abia un firicel pierdut printre ierburi verzi. Dar cine-i umblat si trait prin padure il simte imediat dupa racoarea din aer, dupa plantele care cresc in preajma, asa cum il simt salbaticiunile padurii care vin sa se adape din el.
Izvorasul curge mai intai intr-o fantanita mica, scobita in piatra garnisita cu muschi verde, mare cat o copaita de imbaiat copilul. Sapata de o mana omeneasca sau de picaturile cazute pe piatra aflata la indemana, dar cine mai stie?
In apa aceea ca o oglinda ii place sa-si priveasca chipul. Este singura oglinda din lume in care ii mai place sa se vada, fiindca i se pare ca o arata neschimbata, ca in tinerete. "Singura oglinda care ma arata tanara, cum mi-ar fi drag sa mai fiu o data", suspina ea. Sta acolo, la cumpana apelor, isi asculta gandurile, isi cerceteaza grijile, le intoarce si pe o parte si pe alta si simte cum, incet, incet, se linisteste si se limpezeste ca apa aceea curata si neinceputa, venita din taramuri adanci, necalcate de picior omenesc, de la facerea lumii.
Cum din alte taramuri, de la facerea lumii vin, poate, si povestile spuse de tusa Victoria si de multi altii ca ea. Si ele, povestile, se strecoara prin timp, prin albii uscate uneori de seceta vremurilor, sporindu-si astfel stralucirea, frumusetea si farmecul. Dar asemeni izvorului fermecat din poveste, nu seaca niciodata, iar cei care le asculta nu imbatranesc, raman copii in adancul sufletului si vor putea intra mai usor in imparatia cerurilor, cum se spune in cartile vechi.

Iana Padureanu