Tara Bascilor. Euskal Herria, tara cerului rotitor

Am fost in Tara Bascilor, locurile acelea in care Pirineii se scurg, ca un colosal fluviu de piatra veche, in Atlantic si in Mediterana. Si acolo, la granita muntoasa dintre Franta si Spania, am vazut unul dintre cele mai frumoase, dintre cele mai tulburatoare, dintre cele mai halucinante ceruri.

Exista mii de feluri de cer. Exista ceruri adanci si ceruri colturoase, ceruri nebune si ceruri inefabile, ceruri jucause si perfide, ingeresti si demoniace, ceruri amenintatoare si ceruri pline de serenitate, apartinand parca altor lumi. Am vazut nenumarate feluri de cer si, cu timpul, am descoperit ca fiecarui loc in care am fost vreodata ii corespunde, in amintirile mele, un fel anume de cer. Daca vreau sa-mi amintesc ceva despre un loc in care am fost, ma gandesc mai intai la cerul pe care l-am vazut acolo, si atunci amintirile incep sa curga suvoi. Pentru ca o lume sa existe in amintirile mele, trebuie sa existe mai intai cerul sau.
Am fost in Tara Bascilor, locurile acelea in care Pirineii se scurg, ca un colosal fluviu de piatra veche, in Atlantic si in Mediterana. Si acolo, la granita muntoasa dintre Franta si Spania, am vazut unul dintre cele mai frumoase, dintre cele mai tulburatoare, dintre cele mai halucinante ceruri. Mai intai am crezut ca e vorba despre cerul oceanului, caci din adancurile acestuia, peste valuri, la Biaritz, se napusteau asupra uscatului colosale mase de nori. In fiecare clipa, cladirile vechi si nobile ale rasfatatului Biaritz pareau in pericol, caci norii aceia alergand la inaltime joasa pareau ca vor zdrobi totul intr-un cataclism intunecat "Plajele regilor", asa cum sunt numite golfurile superbe ale Biaritz-ului, farul cocotat pe o stanca imposibila, vilele elegante ale unei nobilimi apartinand intregii Europe, cazinourile faimoase, toate acestea pareau supuse cerului aceluia teribil si greu al oceanului.
Apoi, am vazut ca pe masura ce inaintam catre launtrul tarii, catre munti, norii monstruosi ai oceanului s-au diluat, s-au subtiat, s-au inaltat. Pirineii pareau ca au darul de a-i strapunge, de a-i rarefia, de a-i imprastia intr-un fel special, ca si cum pe varfurile lor ar fi fost infipte sulite de solomonari. La Saint Jean Pied-de-Port, adevarata capitala a Tarii Bascilor, un oras cuibarit in jurul unei maguri inalte si al unei cetati cu strazi inguste si case din piatra, vechi de sute de ani, norii oceanului au lasat sa se vada un cer de un albastru aspru si uscat. Acest "alt cer" acoperea asezarea ca un glob inconjurat de valatuci stranii si densi, atat de aproape, incat iti venea sa pui mana pe ei, sa-i atingi, sa-i pipai. Privind acest cer de pe inaltimile cetatii, deasupra orasului, am inteles de ce taramul muntilor dintre mari, Tara Bascilor, este unul al aparitiilor de sfinti. Norii colorati nebuneste in lumina asfintitului nu sunt decat trepte care unesc cerul cu pamantul. Ai sentimentul ca in orice clipa ii poti atinge, ca ar ajunge un pas ca sa te duci acolo, sau ca, in orice clipa, ei pot fi calcati de piciorul unui inger care coboara pe pamant.
Am mers apoi mai departe, mereu catre munti. Am simtit ca patrund cu adevarat in inima de piatra a acestei tari stravechi. Cerul se facuse si mai inalt. Albastrul sau facea norii sa para subtiri ca niste lame. Drumurile se facusera inguste. Ferme batrane de piatra punctau pantele abrupte, colturoase. Unde or fi padurile lor, ma gandeam pe sub soarele arzator, si tocmai atunci am vazut vulturii. Vulturi enormi, asa cum trebuie sa fi existat candva si in Carpati. Vulturi ca niste cruci de otel infipte in cer. Pantele acestea pietroase, acoperite cu ferigi de culoarea aramei, spinarile oilor si ale caprelor albind peste pasuni zgrunturoase, ziduri de biserici singuratice incremenite in piatra, aceasta trebuie sa fie inima adevarata a Tarii Bascilor, am spus. Si acesta trebuie sa fie adevaratul sau cer, sticlos, incremenit, fisurat de dungile norilor, batut in crucile oteloase ale vulturilor. Un cer stravechi, ancestral, apartinand altor ere.
Trecusera zile si nopti de cand bateam cararile acestor locuri, de cand ascultam povestile acestei tari si vorbirea stranie a acestor oameni. Incepusem sa ma imprietenesc cu felul lor abrupt de a fi, incepusem sa descopar asemanarile lor cu ciobanii muntilor nostri, de-acasa. Poate ca oamenii muntilor de pretutindeni sunt asemanatori, imi spuneam, poate ca inaltimile la care traiesc ii fac sa semene, sa aiba obiceiuri asemanatoare, haine asemanatoare, rugaciuni asemanatoare. Drumul serpuia pe coastele Pirineilor, din ce in ce mai sus, catre cerul cel sticlos. De jur imprejur, pana la orizont, valureau muntii in culori care-ti taiau respiratia. Deasupra mea, era cerul acela albastru si uscat, ca un cerc, ca o lentila, ca o copca taiata in gheata infinitului, deasupra muntilor inalti. Cerul ciobanilor. Departe, intr-un cerc mai indepartat, era cerul acela al norilor ce pot fi atinsi cu mana, cerul acela pe care il vazusem la Saint Jean Pied-de-Port, din care in orice clipa ar putea cobori un inger sau Fecioara insasi. Si-apoi, intr-un al treilea cerc, foarte indepartat, am vazut norii grei, violeti, atarnand deasupra oceanului. Cerul Tarii Bascilor este un vartej, este o palnie uriasa, un ochi rotitor de nori deasupra muntilor, o mare de culori nemaivazute in lumina asfintitului, este un cer compus din cercuri. Euskal Herria, numele acestei tari, se potriveste cu cerul acesta rotitor, concentric, multicolor, ametitor, invaluitor... Si am stiut ca din clipa aceea, de cate ori imi voi aminti despre Tara Bascilor, voi revedea cu ochii mintii cerul acela.

O punte cat un continent

De fapt, eu am visat Tara Bascilor, de pe cand eram copil. Numele acesta era egal cu departarea, cu misterul, cu teritorii necunoscute, si impungand hartile cu degetul aratator, imi imaginam locurile acelea in care Pirineii coborau in ocean. Cu timpul, am aflat ca poporul acela, al bascilor, este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, am aflat ca este poporul care l-a ucis pe Roland, eroul noptilor mele de pustan, care citea pe sub plapuma despre batalia de la Roncevaux, si am aflat ca imi doresc din toate puterile sa ajung intr-o buna zi acolo. Asa am pus piciorul pe pamant basc.
Multe erau asa cum le visasem: muntii, oceanul, cerul si oamenii. Ceea ce nu mi-am imaginat niciodata insa a fost faptul ca in anumite locuri aveam sa ma simt ca acasa. Ca exista lucruri care, printr-o stranie coincidenta, ne unesc. Bascii sunt un popor al muntilor si al padurilor, un popor de ciobani vanturati de istorie, aflati la confluenta dintre mari puteri si popoare, care au stiut sa supravietuiasca. Galii, romanii, mai tarziu francii, castilienii sau maurii, in valuri succesive care au durat mii de ani, n-au reusit sa stearga de pe fata Europei limba aceasta cu nume straniu, euskara, de care astazi bascii sunt foarte mandri. Nu seamana toate acestea cu istoria noastra, a romanilor aflati in capatul celalalt al Europei, la o distanta de mii de kilometri? Nu au fost pentru noi muntii, ca si pentru ei, refugiul, scaparea, supravietuirea?
Asa ca am vazut Tara Bascilor dintr-o perspectiva speciala. Am descoperit asemanari uluitoare, am descifrat obiceiuri stravechi si semne si povesti. Am vazut cu uimire ca semnele lor traditionale, crucea basca - un fel de zvastica rotunjita, si decoratiunile lor solare, care se mai pot vedea pe anumite case si morminte, se regasesc, de asemenea, pe orice poarta din lemn maramureseana, bucovineana, pe orice costum popular romanesc. Si asta nu e totul, caci povestirile lor populare, despre timpul cand Iisus si Sfantul Petru se preumblau pe pamant, sunt identice, credintele in iele si alte fiinte inefabile ce pot fi vazute si auzite in paduri sunt asemanatoare. Ritualurile inmormantarii, bocitoarele, povestile despre intoarcerea mortilor printre cei vii, toate seamana intr-un fel care ar uimi pe orice roman ar merge acolo. .Pana si tuica, pe care ei o numesc "apa vietii", seamana, pana si meseriile traditionale, de la mesterii lemnari care fac butoaie pana la plutasii care coborau cu lemnele din Pirinei, ca sa nu mai vorbim despre obiceiurile oierilor, despre cantatul la fluier, despre inchinarea la copaci... Morile de apa sunt la fel, crucile care se cioplesc deasupra usilor, felul in care se pune icoana pe grinda oricarei stani, credintele ancestrale in personaje care calaresc pe nori si stapanesc furtunile cu ajutorul unor nuiele de alun... E ca si cum un fir i-ar fi legat pe ciobanii aceia ai Pirineilor de ciobanii din Carpati, ca si cum o punte lunga cat continentul ar fi unit indepartatii lor munti. In definitiv, poate ca popoarele muntilor seamana intre ele pretutindeni in lume, poate ca ciobanii sunt la fel de aspri si la fel de tacuti, poate ca doinele lor suna la fel de trist pe oricare varf de munte din lume, izvorand din singuratatea omului.
Altceva insa mi s-a parut important. Crucea basca a coborat de pe frontoanele caselor stravechi pretutindeni, ca un insemn al acestei tari si al acestui popor, pe tricouri si pe sepci care se vand turistilor. Makilele, batele ciobanilor basci, lucrate manual din lemn de arin, le poti gasi la orice colt de strada, cu eticheta "pura traditie basca". Totul, cantecele, dansurile lor, beretele basce care au devenit faimoase, mancarurile lor traditionale, bauturile, tot ceea ce este basc si vechi se afla pretutindeni. Nu exista oras in care sa nu existe un festival al dansului traditional, al teatrului traditional, al stravechii lor limbi, euskara. Despre fiecare piatra si fiecare casa veche poti gasi explicatii in zeci de ghiduri turistice, tiparite in toate limbile. Bascii nu scapa nici o ocazie de a preciza faptul ca sunt un popor vechi de mii de ani, ca portul, obiceiurile si credintele lor vin din zorii istoriei, ca toate acestea sunt importante si trebuie stiute de toata lumea.
Ei bine, aici puntea s-a rupt, mi-am spus, caci romanii sunt altfel, prea modesti, prea nestiutori, prea cuminti, prea timizi pentru a face asemenea caz de valorile lor. Cui i-ar da prin cap in Romania sa faca tricouri cu modele luate de pe portile maramuresene, sa vanda sepcute cu bourul moldovenesc sau cu silueta corbului huniazilor? Cine ar avea curaj, dintre academicienii romani, sa afirme sus si tare ca oamenii aceia de acum 6 mii de ani, care au pictat vasele fabuloase ale culturii Gumelnita si Boian, au fost stramosii nostri? Cine ar avea curajul sa afirme ca vasele fantastic decorate, de Cucuteni, au fost facute de niste romani mai vechi? Ca limba romana ar putea fi una dintre cele mai vechi limbi ale Europei, la fel ca euskara? Nimeni! Cu capul in pamant, credem ca a vorbi despre trecutul nostru si despre ceea ce ne caracterizeaza este o rusine, poate un pacat etichetat drept nationalism.
La capatul calatoriei in Tara Bascilor, am inteles ceva despre noi insine, despre romani. Ca si bascii, suntem un neam vechi, un neam de supravietuitori, si am putea fi mandri de ceea ce suntem. Ca si bascii, putem intra cu fruntea sus intr-o Europa unita, ale carei traditii s-au amestecat deja si s-au estompat, in vreme ce noi, aflati mai la margini, am pastrat toate acestea vii si nevatamate. Ca si pentru basci, traditiile, vechimea, identitatea noastra culturala ar putea reprezenta un pasaport, dar si o pavaza. Si chiar un mod de a exista.