Ultimii bostinari
Traiesc in zona de munte a Sibiului si toata viata
lor s-au ocupat cu comertul de ceara, pe care o preparau singuri,
in teascuri de lemn vechi de sute de ani.
Azi, meseria lor nu mai e cautata si se stinge, incet,
ingropand o lume cu miros curat, de eternitate
Ceara curata de albine e, ca si aurul, inalterabila. Se obtine cu truda, prin vechi procedee transmise din tata-n fiu. Are o culoare cafenie brumata si un parfum subtil, de miere, tamaie si fan. Un miros de vesnicie, ce te duce cu gandul la suflete calauzite de lumini, la combustia iubirii si la ritualuri stravechi ce leaga cerurile de pamant. Am vazut intaia oara "sloiuri" mari de ceara intr-un sat ardelenesc de sub muntele Gorganul. Un sat de bostinari: Sebesul de Jos. Desi in aceasta comunitate straveche romaneasca nu se practica apicultura, existenta si bunastarea oamenilor a depins de faguri si, pentru a ajunge la ei, sebesenii aveau de umblat prin toata tara. Dar, pentru a supravietui, n-au precupetit nici osteneala, nici ingeniozitate.
Cand tii in palme ceara curata de albine, paleste impresia ca lumea e cotropita de grozaviile jurnalelor televizate, ca peste tot misuna doar hoti, pedofili, mame denaturate, indivizi abrutizati sau ticalositi.
Jurnalistii cauta azi in special senzationalul negru si practica mizerabilismul - se fac reportaje din inchisori, din ospicii, bordeluri clandestine, din lumea boschetarilor si drogatilor -, de parca numai asta ar fi realitatea noastra. Nu spun ca nu exista si ele, dar mai exista, si inca in mare proportie, o lume normala, ce merita cunoscuta, cu istoriile ei de viata, cu frumusetile, bunatatile si intelepciunile ei, o lume ce mai crede in valori, precum munca, familia, comunicarea umana, solidaritatea in fata greutatilor si nenorocirii. Fara idilisme, dar si fara pulsiuni depresive, revista noastra tocmai acest omenesc normal il cauta pe drumurile tarii, unde intalneste la tot pasul barbati si femei cumsecade, cu siguranta mai interesanti decat vedetele frivole, politicienii si "procuratorii" de fotbalisti.
Am inteles inca o data cat de tonic e firescul existentelor nespectaculoase cand, impreuna cu sase colegi, am patruns, in zilele primavaratice dintre doua ninsori, in lumea bostinarilor din Sebesul de Jos.
Un sat de oameni umblati
De pe urma acestei indeletniciri rare (mai erau in toata tara doar vreo trei centre de bostinari, prin Bistrita-Nasaud, la Gura Motrului si prin Moldova), sebesenii de Olt au prosperat si si-au diversificat "specializarile". Au aparut mai multi proprietari de teascuri construite in intregime din lemn, cu un geniu tehnic ce uimeste si azi, iar acestia, fiind platiti in natura - un kilogram de ceara pentru folosirea instalatiei timp de 24 de ore -, n-au mai fost nevoiti sa umble pe drumuri. Bostina transformata in sloiuri de ceara curata era apoi dusa unor negustori tot din sat, ce isi aveau filierele pe care o vindeau fabricilor de lumanari, de cosmetice, de medicamente sau pentru matrite fine, din tara si din strainatate - in Cehoslovacia, Polonia, Germania, Italia. In Sebes a aparut si mestesugul lumanaritului, cu negustori ce-si vindeau produsele la biserici, manastiri, prin sate sau le schimbau pe grane, pe legume si fructe ce nu se fac la munte. Moneda de schimb si tezaur nesupus inflatiei, a fost o vreme cand ceara era la mare pret. Fetele sebesenilor primeau ca zestre calupuri insumand sute de kilograme de ceara (casatoriile erau adesea aranjate intre neamurile de bostinari, ca averea sa nu se instraineze si afacerea profitabila sa nu se stinga). Asa se face ca familiile din sat erau mai toate inrudite intre ele si se puteau bizui una pe alta la greu.
Oameni umblati, dinamici, cu o inteligenta practica si o comunicabilitate dezvoltate de generatii, bostinarii au invatat sa traiasca mai bine decat agricultorii, si asta se vede si azi in casele-cetate, solide, acoperite cu tigla, in randuiala si curatenia curtilor, in vesela de portelan si sticlaria de Avrig in care au mancat si mosii si parintii, pe masa asternuta cu panzeturi albe de canepa. S-au obisnuit sa doarma in paturi cu cearsafuri scrobite, pe perne de puf, sub mari plapumi de lana, sa astearna pe podea covoare de Cisnadie, iar in scrin sa pastreze haine bune, caci nu te poti arata oricum in lume. O neliniste, un dor de duca si o curiozitate pentru nou ramase din migratiile periodice, combinate cu rigoarea si temeinicia imperiala, fac din locuitorii Sebesului de Jos o specie admirabila de oameni, activi pana la adanci batraneti.
Hora-n vale, hora-n deal
Dupa ce-am ascultat explicatiile rezumate mai sus, am urcat spre capul satului in cautarea unor batrani bostinari. Dincolo de marile porti ferecate, am putut intr-adevar vedea, in curti pavate cu piatra de rau, gospodariile compuse mai toate din casa cu scara de piatra, pridvor, tinda si cel putin doua odai bine intretinute. Sub casa - o pivnita unde se pastreaza la racoare ceara si cartofii, iar deasupra - podul cu ceapa, grau, porumb. Pe latimea curtii - sura e construita tot din caramida si foarte ordonata: la "etaj" fanul, jos, grajdurile pentru cai si bivoli si tot acolo, un "garaj" pentru caruta, spatiu in care azi unii au masini. Paralel cu casa, pe cealalta latura a curtii, e construita bucataria de vara - doua-trei incaperi mai mici ce adapostesc si cuptorul de paine. Spre deosebire de maghernitele si cosmeliile improvizate, acoperite cu tabluri ruginite si cartoane, din satele "regatene" - acareturile din Sebes se vede ca sunt ale unor iubitori de geometrie si alb. Si mai poti intelege ca femeile bostinarilor, ramase mult timp singure acasa, nu se plictiseau niciodata, isi gaseau tot timpul de lucru in curtile lor, din care nu lipseau gradina cu pomi si flori, cainele si pisica. Vasile Dragota s-a aratat stanjenit sa ne primeasca in bucataria de vara, unde sta de cand nevasta lui a suferit o fractura si nu mai poate urca scarile casei. Si apoi, e mai usor de incalzit. Pe batranul inalt, care isi vede inca de gospodarie la 89 de ani, nu ne-a fost prea greu sa-l starnim la vorba. "La noi, oamenii sunt dragastosi cu strainii, le place sa stea de povesti cand nu lucra."
Da, e si el din neam de bostinari si a fost luat la drum inca de copil, sa invete rostul. Erau ei mai saraci, dar mancarea nu le lipsea: ca toti de pe-aici, aveau, pe langa cal, cateva capre, cateva oi, pasari de curte, cresteau un porc, iar pita o faceau in casa, o data pe saptamana. Nu exista sa n-ai porc de Craciun si miel de Paste. Pentru bostina se imprumutau de la negustori, un fel de avans, cum s-ar zice. Sau dadeau in schimb prisacarilor si lumanari. Familia Dragota lucra cu doi negustori: Miron Faur si Ion Roman-Ciuceanu. Cand se intorceau in sat, se duceau la teasc la Talvan, unde plateau in natura - 1 kg de ceara pentru o zi. Sloiurile rotunde sau conice, de cate 15 kg, le luau negustorii, pe bani sau pe produsele de care gospodarul avea nevoie - grau, porumb, orz. Tatal si bunicul lui Vasile mai erau si vanatori, puscau in munte mistreti, cerbi, capre negre, si femeile stiau gati multe bunatati din vanat. "Mai aveam si pastravi in raul asta al nost, Sebesul, ca apa era atat de curata, de puteai s-o bei. Si pastravii erau multi: daca stiai cum, ii prindeai cu mana, intre pietre. S-apoi ii frigeam. Erau gustosi. Nimeni n-avea voie sa arunce nimic-nimica in apa, doar sa adapi caii si vitele si sa bati cu maiul rufele pana se faceau albe. Dimineata in zori, dupa ce apa se spala pe pietre toata noaptea, veneau femeile de luau cu caldarea din rau, pentru gatit, pentru spalat vase, asa curata era." Se mai cultiva si canepa, in capul satului, la Topile, si femeile o topeau, o daraceau si o torceau fir subtire. "Acum nu se mai da voie cu canepa, zice ca e drog, auzi." La ei, lumea muncea, nu gluma, ca era mare rusine sa fii lenes, dar stia sa se si distreze. "Satul avea fanfara lui, formata din zece oameni dintre-ai nostri, nu tigani, ii invata sa cante un sas din Talmaciu, iar la sarbatori, la nunti, jucam hategana, invartita, batuta... Cel mai frumos era de Rusalii, cand la Rusca, sus, veneau cu carele oamenii nu doar de la noi, ci si de la Racovita, de la Avrig, de la Turnu Rosu... Se adunau gatiti in costum national, cum e portul la noi, alb si negru, si se juca Hora de la Rusca, veche de cand oamenii erau iobagi. Se striga asa: "Hora-n deal si hora-n vale/ Slugile Mariei Sale/ Hora-n vale, hora-n deal/ Slugile lui Bruckenthal". Ei, si jocul asta avea un conducator care innoda hora cea mare de multe ori si numai el stia apoi pe unde a trecut pe sub mana cu sirul de oameni, de putea sa o deznoade. Eu eram mester cum se face asta si tare-mi placea sa o joc", spune oftand Mos Vasile.
Aflam ca obiceiul Horei de la Rusca a fost reinviat de inimoasa Dina Stoica si ca, in fiecare an, de Rusalii, pe platoul de sub munte se aduna de peste tot fiii satului, unii vin anume din strainatati, altii de la Sibiu, Bucuresti si Timisoara sau de pe unde i-a rasfirat soarta. "Acum, Sebesul de jos a batranit. Tineretul, care sub comunisti facea naveta la fabrica de la Marsa, la "Firul rosu" din Talmaciu, a fost scos in somaj si a trebuit sa plece dupa munca in alte locuri, cursele de autobuz s-au desfiintat, am ramas pe-aici mai mult batrani, care n-au de mers niciunde. Se mai ocupa unele familii cu bostinaritul, merg pe la stupari cu masina mica, dar nu prea se mai merita. Ceara curata se da cu 100.000 lei kilogramul si benzina e scumpa..."
In bucatarie e cald, lala Ana face sarmale, ca isi asteapta fata de la Sibiu, trebaluieste si-si tot cere iertare ca i-am gasit asa, ca e bolnava si nu-l mai asteapta decat pe Arhanghelul sa o ia... Cand vrem sa ii fotografiem, Vasile Dragota ne face semn sa asteptam, cauta intr-un cotlon si isi prinde cu maini tremuratoare pe vesta de lana o decoratie. "Crucea memorativa", ne explica, "eu is veteran de razboi, am facut tot frontul si-am avut zile." Apoi pozeaza cu pieptul bombat.
Secretul de viata lunga
Candea, Roman, Talvan, Ritivoi, Faur, Fluxa, Mangu, Malrean, Zerestea, Dragota, Frasie, Stoica - sunt nume de familie ce se repeta pe mormintele din jurul bisericii, cu monumente ingrijite, de pe care se poate citi ca sebesenii sunt longevivi. Barbatii au prenume frumoase - Adam, Toma, Octavian, Lazar, Rusalin, Miron, femeile se numesc mai toate Ana, Maria, Ioana, Elena si faceau multi copii, de vreme ce, in perioada lui de bunastare de pe urma bostinei, satul a devenit neincapator. O parte din sebesenii tineri au emigrat, la inceputul secolului si mai ales dupa 1918, temporar sau definitiv, in America. Cei care n-au putut rezista mult timp departe de muntii lor s-au intors dupa cativa ani si, cu banii stransi, au cumparat paduri, pe care au inceput sa le exploateze, au investit in negotul cu sticla de la Avrig, pe care o duceau pana in Crimeea sau prin Balcani... Se povesteste ca plecau in caravane de cate 10 care si aveau pe drum puncte de intalnire cu haiduci care ii insoteau, aparandu-i de talhari.
Dar pamantul putin si suprapopulatia i-au determinat sa caute si alte solutii. In 1927, prin abilitatea primarului liberal, 73 de familii de bostinari sunt improprietarite cu pamant fertil in judetul Timis, la 2 km de Timisoara. Sebesul isi face astfel o "colonie" in Banat, satul Albina, denumit dupa banca din Sibiu care a finantat infiintarea noii asezari, iar intre cei din satul de bastina si neamurile din Banat s-au pastrat legaturi stranse. La sarbatoarea de Rusalii, vin si "banatenii" la a doua si a treia generatie sa se "innoade" in Hora de la Rusca, caci undeva, in sangele lor, s-a pastrat dorul de munte, de aerul proaspat si racoros al originilor, de apa limpede a Sebesului.
Asa ne-a povestit Onu lui Burtea, din neamul Romanilor, cu surori si frati atat in Sebes, cat si la Albina, cu un bunic "american", ingropat la Cleveland, si o fiica plecata in Canada, pe vremea lui Ceausescu. Are 83 de ani si nu mai locuieste in sat de vreo jumatate de secol, dar sufletul lui tot aici a ramas si vine cat poate de des. A luptat pe front, apoi a invatat si a fost o viata profesor de istorie in Sibiu, dupa ce s-a pensionat s-a dus langa copii, la Bucuresti, sta acolo de mai multi ani, dar nu se poate obisnui cu regatenii (lenesi), cu clima (sufocanta), cu viata la bloc. Mai poate urca si acum pana in varf, pe Suru, mai stie sa calareasca si sa schieze, ca toti copiii de odinioara din Sebes, sa dea la coasa si sa ingrijeasca de cai, sa foloseasca teascul de ceara si cel de ulei din seminte de bostan, adica tot ce a invatat din primii 20 de ani. "La noi nu s-au pomenit oameni cu nevroze, pesimisti, plictisiti, uraciosi. Tot timpul era ceva de facut. Barbatii fiind plecati cu lunile dupa bostina, dupa negot, copiii ajutau de mici in gospodarie. Pe atunci, mai tot ce era nevoie faceau femeile in casa: si pita, si sapun, si tuica, ba chiar si bere din hamei, in sticle pecetluite cu smoala. Toamna, in pivnite si poduri se adunau provizii cat sa rezisti toata iarna sub nameti. Ne placea sa muncim, s-avem de toate, dar cand era de petrecut, apoi petreceam. Si viata noastra era mai mult pe-afara, in aer curat, in odai te duceai doar cat stateai la masa, si seara, la culcare. Insa de sarbatori si duminica nu lucra nimeni, toti mergeau imbracati frumos la biserica si apoi se vizitau neamurile, se statea de povesti la un pahar..., la nunta si la mort venea tot satul. Avem aici o cladire comuna, numita "casa mortilor", unde se tine praznicul de dupa inmormantare, o sala mare, unde sa incapa lumea. La noi nu-i obiceiul cu pomenile de la campie. Se imparte doar un colac si o lumanare si se intinde o masa dupa ingropaciune. Dar cimitirul fiind in jurul bisericii, ai drum mereu la raposati, le faci monument frumos, de piatra, grilaj, altfel te judeca satul... Nu exista sa vin in Sebes si sa nu aprind o lumanare la neamuri, ca datorita lor sunt si acum in putere si imi place sa traiesc. Abia astept sa vina primavara, sa vad bujorii de munte, sa urc la padure..."
Dincolo de zidurile solide, viata sebesenilor curge ordonat si decent, cu munci si zile, cum au apucat din batrani. In pivnite isi mai raspandesc aroma sute de kilograme de ceara brumata ("daca scrieti la ziar, poate se vor mai gasi unii interesati..."), dar e clar ca vechea indeletnicire nu are viitor. Probabil ca, in acele zile primavaratice dintre doua ninsori, am avut ocazia sa-i cunoastem, la ei acasa, pe ultimii bostinari.
Cand am plecat din Sebesul de Jos, dinspre munte incepuse un vant subtire, risipind fumul hornurilor. Era liniste. Doar apa umflata a raului venit de sus, de la Fruntea Moasei, ne-a urmarit cu sopotul ei pana la sosea.
Adriana Bittel
Fotografii: Horia Turcanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
