Carte
Cold Mountain
- de la romanul lui Frazier la filmul lui Minghella -
Am vazut filmul turnat, dupa cum se stie, in mare parte in Romania, dupa ce citisem romanul lui Charles Frazier, aparut in chiar zilele premierei bucurestene la Editura "Polirom" si am fost oarecum dezamagita: ecranizarea e inferioara cartii. Cred ca drumul invers, de la film la roman, ar fi preferabil, cele doua limbaje artistice imbogatindu-se reciproc. Personajele vor avea chipurile actorilor din film, iar complexitatea de sensuri va iradia dincolo de "actiunea" propriu-zisa abia dupa lectura - va garantez ca pasionanta - a celor 550 de pagini.
Cine este Charles Frazier, al carui nume nu mai poate fi despartit de Cold Mountain? Pana in 1997, cand a debutat, la 47 de ani, cu acest roman, nimeni nu auzise de el. Era un oarecare profesor de literatura originar din Carolina de Nord, care parasise lumea universitara pentru a se dedica scrierii unei stravechi istorii transmise prin generatii in familia sa, din timpul Razboiului de Secesiune. Bun cunoscator, prin profesie, al marii literaturi, dar si al asteptarilor publicului contemporan, parca mai dornic decat oricand de povesti cu aventuri ce pun la incercare limitele umane, Charles Frazier a compus o Odisee pe fundalul dramatic al razboiului civil american, impletind doua gheme epice. Primul e desfasurat de tanarul fermier W.P. Inman care, dupa patru ani de lupte si supravietuind miraculos unei rani grave, dezerteaza in 1864 din spitalul militar si porneste pe jos spre indepartatul sau tinut natal de la poalele masivului Cold Mountain. Cel de-al doilea e in mainile Adei Monroe, o domnisoara educata de la oras, stabilita din pricina bolii de plamani a tatalui la ferma Black Crove din satul lui Inman. Intre cei doi tineri se infiripase, in chiar momentul izbucnirii razboiului, un inceput de idila, ce va deveni, pe parcursul anilor de despartire, o sursa de rezistenta la grozaviile prin care le e dat sa treaca, un subiect de proiectie fericita.
Haituit de vanatorii de dezertori, avand de infruntat foamea, frigul si mai ales cruzimea oamenilor abrutizati de razboi, Inman intalneste pe drumul sau furisat prin paduri, tot soiul de personaje, care adauga povestile lor de viata si de moarte firului principal. Frazier e un mare povestitor si il face pe Inman sa descopere limitele vaste ale supravietuirii, ticalosia, bestialitatea, dar si altruismul, solidaritatea umana, toti ingerii si demonii ce ies la iveala din om in timp de razboi.
La randul ei, Ada, ale carei peripetii alterneaza cu experientele dure ale lui Inman, se trezeste, dupa moartea tatalui si fuga sclavilor, in situatia de a fi nevoita sa supravietuiasca la Black Crove din propria munca. Educatia primita la oras - lecturi, pian, pictura - se dovedeste inutila in procurarea hranei si aici intervine cel mai original personaj al cartii, Ruby, fata betivanului Stobrod, nevoita din copilarie sa-si poarte de grija singura, intr-o coliba izolata. Ea a invatat pe cont propriu caile pe care prinde forma viata, stie tot despre plante si animale, despre comuniunea cu natura, despre muncile aspre prin care ti-o poti face aliat. Venind sa traiasca alaturi de Ada, Ruby impune de la inceput relatii de egalitate, iar increderea si afectiunea dintre ele, felul cum se transforma reciproc prin forta imprejurarilor prilejuiesc pagini emotionante despre comunicarea deplina, ce sterge diferentele de clasa, de cultura, intr-un tel comun.
Tot asa cum lungul drum al lui Inman catre Cold Mountain se transforma intr-o calatorie initiatica, de autocunoastere si impacare cu sine, calatoria pe loc a Adei o duce catre descoperirea adevaratei ei naturi, a unei feminitati puternice si adaptabile. Cum era de asteptat, drumurile celor doi ajung, dupa multe incercari, sa se intalneasca in padurile inzapezite de pe Cold Mountain, dar acesta nu e clasicul happy-end. Caci cuplul reunit nu are parte decat de trei zile de iubire in sfarsit impartasita, dupa care Inman va pieri impuscat intr-o confruntare cu membrii violenti ai Garzilor. Cruzimea razboiului apare inca o data, chiar in momentul cand indragostitii pareau ca au depasit suferintele. Cititorii n-ar fi fost multumiti cu un sfarsit tragic, drept care romancierul le-a dat satisfactia unui epilog plasat la zece ani dupa moartea lui Inman si vrand sa ilustreze spusele acestuia ca "Dumnezeu iti da si ce-i de neindurat, dar pe urma ti-l ia in parte indarat, prin uitare". Cu pasnice scene domestice de la ferma infloritoare acum, ni se sugereaza ca Ada a ales sa mearga inainte, cu toate cicatricele din suflet, pentru fiica ei si a lui Inman, alaturi de Ruby, la randul ei, mama. Ca viata a triumfat peste orori, acolo, la poalele muntelui.
Mai trebuie spus ca Frazier e un mare iubitor de natura si ca descrierile ocupa un loc important in cartea lui. De obicei, intr-un roman de actiune, cititorul e tentat sa sara peste descrieri, dar in cazul acesta, peisajele, anotimpurile, plantele si vietatile, arborii, sunetele si mirosurile au o asemenea poezie implicita, incat reusesc sa ocupe prim-planul si sa emotioneze adanc.
Aceasta reusita a romanului nu transpare decat palid in film, desi Anthony Minghella si-a castigat reputatia mai ales prin ecranizari. (Amintim ca cele mai cunoscute filme ale lui pornesc de la romane precum Pacientul englez, de Michael Ondaatje, un best-seller mondial inainte de a deveni filmul distins cu sase premii Oscar, sau Talentatul domn Ripley, de Patricia Highsmith, o populara autoare de romane politiste). Cold Mountain mi s-a parut insa un film obisnuit de razboi si aventuri, deloc plictisitor, dar fara aura capodoperei. Poate si din cauza intensei mediatizari din timpul filmarilor, mi s-a confirmat inca o data proverbul cu pomul laudat. Eram curioasa si ce a selectat cineastul din stufoasa epica a cartii si cum a dat viata memorabilelor personaje prin intermediul unei distributii de staruri. Nicole Kidman (a carei performanta actoriceasca din Orele ne e inca proaspata in minte) e doar frumoasa si cuminte in rolul Adei Monroe, in evolutia de la domnisoara neajutorata la fermiera de isprava fiind prea putin sesizabila combustia launtrica. Mult incercatul Inman e mai credibil in pielea lui Jude Law, seducator prin farmec viril si mai nuantat in lupta pentru supravietuire si in incapatanarea de a-si inchipui izbavirea alaturi de Ada, acasa, in Cold Mountain. Ceea ce in roman era doar pura si pudica aspiratie spre iubire devine insa in viziunea lui Minghella pasiune carnala cu saruturi hollywoodiene (puse si pe afis, ca un carlig la publicul deprins cu clisee, pentru a-i semnaliza ca e vorba de o poveste de dragoste, desi filmul e mai mult decat atat). In sfarsit, cea mai putin izbutita mi s-a parut interpretarea pe care o da RenEe Zellweger "fetei naturii", Ruby. Ingrosand cabotin datele personajului, actrita (care a obtinut mai multe premii cu aceasta prestatie!), la cererea regizorului, desigur, face un fel de toapa comica, departe de firescul, directetea, demnitatea si forta unei esente feminine telurice.
Relatia profunda, usor ambigua dintre cele doua fete e si ea simplificata in film, ca si ponderea naturii-mume, reduse la decor, la - cu un termen de care se abuzeaza azi - o locatie. E adevarat ca peisajul de la Rasnov si Zarnesti "joaca" frumos ca substitut al celui din Carolina de Nord, din secolul al Xix-lea, dar nu inteleg de ce se face atata caz de asta, de parca ar fi o realizare nationala (asumata ca atare si de catre guvern), cand de fapt e un calcul al producatorului.
In orice caz, filmul merita vazut si, mai ales, merita citit romanul lui Charles Frazier, in traducerea experimentatei Antoaneta Ralian.
Eveniment
Tiganii simfonici din Budapesta
Repetitie generala in Sala Mare a Tnb, cu doua ore inaintea concertului Budapest Gypsy Symphony Orchestra. Un domn cu dimensiuni impresionante, cu barba, intr-un sacou "de serviciu", in carouri, da tot felul de indicatii sunetistilor, vorbeste cu producatorul Tv, pune totul la punct. Imi pare un administrator, impresar, manager, sef de grup, pana cand, printr-un gest la fel de natural ca si datul parului peste cap, ii apare o vioara in mana si incepe sa cante. Blandete si gratie. Nu sunt singurul care ramane cu gura cascata, chiar oamenii lui, care-l auzisera de sute de ori, au reactii diferite. Unii privesc in gol dusi de melodie, in ochii altora se vede poate ceva invidie, altii ii sorb gesturile pentru a mai fura cate ceva. Iar in secunda in care "seful" se intoarce spre ei, impresia - vizuala si auditiva - unei armate de furnici pornite la lupta este coplesitoare. Zeci de arcusuri se ridica la unison, cele noua contrabasuri incep sa bombane, apoi clarinetele, tambalele, violoncelele... O suta de instrumentisti, fiecare cu povestea lui, cu of-urile, cu bucuriile lui, s-au trezit in aceeasi clipa si au pornit sa marsaluiasca. Asta a fost Orchestra, o armata bine rodata prin turnee in intreaga lume, cu profesionisti 100% din toate generatiile. Cele doua concerte bucurestene s-au incheiat cu ovatii si cu sala in picioare. Mie mi-au sporit dorul de a-i revedea cantand pe lautarii tarafului Haiducilor din Clejani, pe "fanfaragii" din Zece Prajini, pe tiganii nostri mai dezlanati, mai aiuriti, dar totodata mai pasionali, mai hazlii si chiar geniali.
Budapest Gypsy Orchestra are, cu siguranta, instrumentisti sclipitori, fiecare din ei - in special vioristii - luand prim-planul pentru cateva minute. Dar cel care s-a bucurat pe tot parcursul concertelor de aplauzele publicului, omul de greutate - la propriu si la figurat -, cel care poate fi considerat starul orchestrei, este tambalistul Oszkar Orokos. Iata ce ne-a dezvaluit acesta intr-un scurt interviu realizat cu sprijinul organizatorilor spectacolelor, Fundatia "Aurel Mitran":
- Ati venit primul la repetitii, in pauza primului concert, ati ramas pe scena sa mai pigaliti ceva la instrument, iar in timpul spectacolelor v-ati daruit fara rezerve...
- Fara pasiune nu se poate. Nu poti canta la nivelul asta fara dragoste pentru instrument si fara pofta de a canta, de a oferi cat mai mult pe scena. Cand eram mic, eram tot timpul langa tambal, apoi am studiat la Academia de Muzica, iar acum repet foarte putin datorita concertelor, turneelor, imprimarilor, invitatiilor la televiziuni si radiouri. Poate de aceea si bucuria mea este mai mare cand ajung pe scena, fata in fata cu publicul.
- De unde pasiunea pentru tambal?
- Provin dintr-o familie de muzicieni din tata in fiu. Bunicul canta la tambal, de la el am invatat, mergeam impreuna la nunti, cantam muzica populara si tiganeasca. Eu am doi baieti. Unul are 23 de ani, termina acum Dreptul si, desi e foarte bun la pian, nu va pasi pe drumul meu. Cel mic insa, care are cu 10 ani mai putin, este un violonist si un elev de exceptie la Academia de Muzica, asa ca el ma va urma.
- Cum credeti ca vor rezista in urmatorii ani muzica tiganeasca, folclorul, in fata asaltului tot mai puternic al muzicii de consum si al unor genuri mutante, care preiau texte si linii traditionale fara a pastra nimic din spiritul folcloric?
- Exista o presiune foarte mare asupra acestui gen de muzica, uneori ai impresia ca se incearca voit indepartarea sau pervertirea ei. Din fericire, atat in Romania, cat si in Ungaria, muzica asta este foarte iubita, asa ca sunt sanse sa faca fata asaltului muzicii de consum. Dupa parerea mea, implicarea statului in sustinerea unor astfel de concerte si unor interpreti de valoare de muzica traditionala ar fi foarte bine venita si ar reprezenta o solutie. - Ce stiti despre tambalistii din Romania?
- Din pacate, cel mai bun dintre ei nu mai este printre noi... Toni Iordache. Cunosc insa multi tambalisti de valoare in Romania si sunt bun prieten cu unii dintre ei.
Iulian Ignat
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
