Tezaurul din Scheii Brasovului

Tezaurul din Scheii Brasovului. De sute de ani, primavara, Brasovul traieste o sarbatoare ratacita, parca, dintr-un alt timp. Imbracati in camasi stralucitoare ca aurul, purtand in maini buzdugane si peste piept tricolorul, cete de barbati calarind armasari ca-n povesti defileaza pe marile bulevard...

Tezaurul din Scheii Brasovului

De sute de ani, primavara, Brasovul traieste o sarbatoare ratacita, parca, dintr-un alt timp. Imbracati in camasi stralucitoare ca aurul, purtand in maini buzdugane si peste piept tricolorul, cete de barbati calarind armasari ca-n povesti defileaza pe marile bulevarde ale orasului: Junii Scheiului. Fericiti sa ii vada, desi putini le cunosc obarsia si povestea, brasovenii ii primesc bucurosi, cu urale si ploi de flori. Dar cine sunt Junii? De unde vin? Cum de nu-si lasa sa moara obiceiul, purtandu-si caii prin civilizatia mileniului trei? Fiindca primavara se presimte deja in aer si echinoctiul se pregateste sa aduca lumina soarelui pe pamant, ne-am gandit ca misterul Junilor ne va fi revelat acum, cu putin inainte ca primii calareti, imbracati in camasile lor zmeiesti, sa ia in copitele cailor strazile din Brasov
Soare si ger. Turla Bisericii "Sfantului Nicolae" din Schei straluceste gata sa se sparga, decupata taios pe cer. Un tricolor romanesc e incremenit la una dintre ferestre, intr-o pozitie ciudata, ca si cum s-ar fi oprit brusc din falfait, ramanand asa, imobil, inghetat, ca intr-o fotograma de film. Am lasat in urma Poarta Ecaterinei, matusalemica bolta de piatra care desparte cetatea medievala a Brasovului de cartierul Schei. Si odata cu ea, trufia gotica a celei mai mari cetati sasesti din Ardeal, cu zidurile ei intarite cu turnuri si creneluri dintate. In fata mea, Scheiul deschide ulicioare de sat, stradute romantice furisate printre casute din alte vremuri, lipite una de alta, ghemuite parca de frig, incremenite in nemiscare sub acoperisurile lor din tigla caramizie. Sunt in Prund, in fata bisericii ce pare sa se sparga in bucati. Fiecare muchie a acoperisului se decupeaza pe cer, ca si cum ar fi taiata cu sabia. Urme de zapada inabusa pasii putinilor oameni. Piata e pustie si timpul pare suspendat. O troita mare strajuieste piata, privind spre biserica inalta, cu tricolor. Fire nevazute par sa le lege pe una de alta, sa le tina imbratisate. Zidurile troitei sunt jilave, ude, pictura abia se mai vede pe un strat de var scorojit. Dar inauntru, crucea de piatra sta cuibarita ca intr-o alveola si pe cruce sta numele eroului Ilie Birt si al sotiei sale, Neacsa, alaturi de anul de gratie 1738 de la Hristos. Pictura de pe ziduri nu mai e inghetata, nici scorojita, ci fierbinte si stranie, strangand in brate aspra cruce de piatra. Deasupra plutesc niste ingeri pictati, figuri intrebatoare de sfinti populeaza peretii. Ma indepartez din nou si vad cum troita lui Birt si biserica stau fata in fata, privindu-se din porticurile de piatra, cum se sustin, cum se incurajeaza una pe alta, intinzand fire ciudate prin ger. Nimeni, in afara de mine, nu vede lucrul acesta. O bizara complicitate pare ca exista intre cele doua fiinte de piatra, pe deasupra oamenilor si pe deasupra timpurilor moderne, ca si cum si-ar sopti una alteia un adevar doar de ele stiut. Cine isi mai aminteste in ziua de azi de legendarul Ilie Birt? Cine mai sta sa scormoneasca trecutul acestor locuri tulburatoare, pline de amintiri ce vin din negura timpului? Scheiul pare sa se stinga incet, cu tainele inca nedezlegate, precum culorile de pe crucea lui Birt. Ma indrept spre biserica, trec de portile curtii ei uriase, de cerdacul vechii cladiri care adaposteste muzeul primei scoli romanesti, fac un tur de orizont, o pipaire discreta a atmosferei, arunc cate o privire in sus si cerul pare un sloi de gheata albastra. Cu siguranta, orice pasare ar trece pe-acolo ar ramane incremenita ca o insecta prinsa intr-un cristal de chihlimbar. Stiu ca biserica este veche de sute de ani, ca muzeele din spate ascund bogatii inestimabile, stiu ca aici este locul in care s-au strans amintirile Junilor si ca singura posibilitate de a afla ceva despre timpurile vechi se afla aici, si cu toate acestea, un sentiment teribil de decadere, de decrepitudine, de uitare indiferenta copleseste locurile acestea.
Intru in biserica apoi, si timpul se schimba, ca si in troita lui Birt. Inauntru, gerul n-are nici o putere, lumina se filtreaza prin ferestre inalte, e cald si observ ca biserica pare de o mie de ori mai mare pe dinauntru decat pe dinafara. Sunt zeci de cotloane, de firide, de ascunzisuri, catapeteasma licareste stins, ca si cum s-ar afla sub o vraja, icoanele par ferestre catre lumea de dincolo, deschizaturi imbietoare catre ceea ce noi doar banuim ca exista. Imi spun ca asta trebuie sa fie poarta catre ceea ce caut aici, in Schei, pe-aici trebuie sa fie intrarea in timpurile vechi, in zona crepusculara a unui trecut pe care oamenii sunt pe cale sa-l uite, sa-l ignore, sa-l piarda. Astazi doar un cartier al Brasovului, Scheiul a fost candva o asezare pur romaneasca, o enclava independenta si orgolioasa, infipta in coasta cetatii sasesti, o comunitate straveche, cu o constiinta de sine bazata pe o istorie milenara, cu radacini ce se pierd in negura timpului. Din biserica invaluita in licarul lumanarilor aprinse langa icoane, le presimt pe undeva pe aproape, sunt sigur ca ele exista, ca mai sunt inca urme care vorbesc despre un trecut fabulos, ascuns undeva intre realitatea posaca si lumea de dincolo. Trebuie gasita doar calea, poarta catre toate acestea si, daca poarta aceasta exista si daca Scheii ascund un mister, atunci intrarea trebuie sa fie pe undeva pe aproape. Nu sunt prima oara aici. Am mai fost si revin cu presimtirea ca locul acesta ascunde o taina, ca exista ceva care-mi scapa, ca dincolo de pitorescul colorat al stradutelor inguste, cu case insirate ca margelele pe o ata, dincolo de serpii de fier prinsi in porti, de cismelele cu maner, de gradinile suspendate pe stanci, mai exista ceva, un spirit al locului foarte prezent si foarte indepartat in acelasi timp. Cum se explica altfel infatisarea atat de stravechi romaneasca a Scheiului, limba locului in care n-au patruns nici un fel de cuvinte de dincolo de Poarta Ecaterinei, nici un fel de influenta saseasca sau ungureasca, cum se explica traditia Junilor, pastrata, iata, pana in mileniul trei? Ce vrea sa spuna despre sine si nu izbuteste, aceasta asezare bizara, cu cateva clipe inainte sa piara, abandonata de cei care ar trebui sa-i celebreze memoria? Ma preumblu in jurul bisericii incremenite in gerul solar si imi spun ca si casele au un fel anume de a se strange in jurul ei, de a se inghesui, incorsetate in stradutele inguste, de parca ar cere protectie, de parca biserica, Dumnezeul bisericii, le-ar putea salva, asa cum a facut si-altadata, intr-un ultim gest protector.

Stapanul portii

El isi are barlogul cumva sub biserica, daca se poate spune asa, pentru ca batrana casa cu cerdac este pur si simplu acoperita de umbra turlei. Casa Ion Barac, un monument romanesc de arhitectura. Urc treptele care trebuie sa aiba cateva sute de ani, bat la usa si il gasesc inauntru, in spatele unui birou modest, absorbit de studiul unor documente vechi. Din prima clipa vad prin usile deschise camera vecina, tapetata cu tomuri groase legate in carton, vad pe pereti icoane iradiind lumina linistita a unor secole trecute si, in aceeasi clipa, inteleg ca el este stapanul absolut al tuturor acestora. Are un aer linistit si absorbit pana in clipa in care incepe sa vorbeasca despre ceea ce-l intereseaza si atunci se transforma. Teologul Vasile Oltean dispare, ca si filologul, ca si profesorul Vasile Oltean, si in locul lui ramane un personaj scaparator, care puncteaza, valseaza, eschiveaza, se joaca pur si simplu cu istoria, dispare in explicatii pentru a aparea cu un citat din cine stie ce cronicar, un citat pe care-l spune intr-o straveche limba romaneasca, cu ochii inchisi. Poate ca are vreo 50 de ani, ce conteaza, important este faptul ca, dupa zeci de ani in care a stat printre arhive, el vorbeste despre istoria Scheilor ca si cum ar vorbi despre propria sa biografie. Stiu ca el este stapanul muzeului din spate, ca cele mai vechi carti ale romanilor sunt acolo, atinse de mainile sale, ca el este pasionatul care s-a zidit pur si simplu aici si s-a incrustat pe sine in trecut. El este omul de la care astept explicatia, descifrarea misterului, deschiderea portii catre ceea ce Scheii au ca secret. "Ascunde Scheiul Brasovului un mister?", intreb, si el pare surprins putin. Stiu ca ar vrea sa-mi spuna despre comorile lui inestimabile, adunate in muzeul primei scoli romanesti, despre cartea de invatatura din secolul al Xi-lea, mandria lui, stiu ca ar vrea sa-mi spuna despre Cazaniile si Psaltirile lui Coresi de la 1550, dar nu-i las timp. Si atunci, el clipeste vioi, isi trece mana peste parul carunt, peste barbuta scurta si zice ca n-ar vrea sa exagereze, dar Scheii sunt unul dintre cele mai grozave tezaure ale stravechimii romanilor, ca Scheii sunt o enclava fabuloasa, in care s-au pastrat cu puritatea cristalului limba, obiceiurile si cele mai vechi documente ale romanilor, ca Scheii sunt ca o sectiune transversala in istorie, ca o radiografie, ca o... "Asta cautam", imi spun, si observ ca el poarta haine pe jumatate de preot. "Cat de vechi sunt romanii Scheilor, ce fel de enclava este asta, ce legatura este intre toate acestea si aerul bizar al locurilor? De ce stau casele Scheilor adunate in mod inexprimabil in jurul bisericii?" Zambeste. Apoi, cu ochi scanteietori, fara a-mi lasa timpul de a mai pune vreo intrebare, alearga pur si simplu, vanturand istoria cu o rapiditate de necrezut, cu o uluitoare concizie, vorbindu-mi despre "bastinasii" de acum 60.000 de ani, despre urmele neolitice din pesteri, despre straniile populatii care au trait aici cu 4000 de ani inainte de Hristos, despre ceramica de tip Cotofeni, care s-a descoperit aici si care dovedeste ca, pana la geto-daci, muntii acestia au fost locuiti fara incetare. "Istoria lasa urme nu numai in pamant", adauga el cu o anume complicitate, "atunci cand oamenii locuiesc neincetat timp de mii de ani in acelasi loc, ceva din spiritul lor se imprima in pamantul, in piatra, in vestigiile lor, ceva ramane si poate ca acest ceva este... misterul despre care vorbiti si pe care il cautati", adauga el aproape in soapta, in timp ce eu observ ca pentru profesor ultimii 2000 de ani, adica de la daco-geti incoace, par a nu mai ascunde nici un secret.
"Vasazica, aici au locuit dacii, in... cele din urma", zic, cu gandul la faimosii serpi-balauri care pazesc si astazi portile caselor din Schei, cu gandul la jocurile aburind de stravechime ale Junilor scheieni. El se lumineaza la fata, se lasa pe spatarul scaunului, caci am ajuns acolo unde el voia, unde el astepta sa ajungem. "Da", zice arzand, "dincolo de poarta de piatra, sus, Intre Chetri, cum se spune pe-aici, la locul numit Pietrele lui Solomon, a fost o asezare dacica, iar lucrul acesta a fost dovedit cu prisosinta, desi sapaturile au fost putine. Acolo a fost o cetate apartinand populatiei autohtone inainte de colonizarea germana a Brasovului." Se apleaca inspre mine si ma priveste in ochi. "Acolo se duc si astazi Junii, dincolo de Poarta de Piatra, dincolo de Vama muntelui, acolo isi tin Obiceiul, pentru ca acolo a fost dintotdeauna, de cand e lumea. Iar de jur imprejur, muntii si dealurile sunt presarate cu urme dacice, pretutindeni sunt urme, fortificatii si semne ale acelei lumi apuse din care ne tragem. Intelegeti?"

Romanii mari din Schei

Iesim pe stradutele inguste ale Scheilor, pentru ca eu sa vad cu ochii mei, sa inteleg, sa simt lucrurile despre care el vorbeste, numai ca, inainte de toate, el m-a condus in camarutele pasiunii sale, acolo unde zecile de mii de documente stau aliniate cuminti in rafturile lor, purtand inauntru sufletul acestor locuri. El este singur in fata tuturor acestora. I-au trebuit zeci de ani ca sa afle ceea ce stie, si-i vor mai trebui zeci de ani pentru a termina.
Suntem afara, in soare, si cuvintele sale ingheata in aer, se pulverizeaza, se imprastie, se fac una cu zidurile. Incep sa inteleg ceea ce banuiam: ca aici nu a fost niciodata Brasov, ca cetatea era nemteasca si ca romanii din Schei erau niste straini, niste potentiali inamici, tinuti deoparte. Incep sa inteleg ca nici romanii acestia, incapatanati si orgoliosi, descinzand din dacii muntilor, mandri si darji, nu tineau sa se amestece cu "cei din cetate". Locul era al lor. Ei apartineau stancilor si padurilor, muntilor dimprejur, ei aveau pamanturile lor, pasunile lor, aveau stapaniri peste munti, pana in Buzau si pana in Arges, erau bogati si liberi. "Spuneti-mi ceva despre Juni, despre calaretii care isi arunca, si azi, buzduganele in cer." Mergem pe stradute si bag de seama ca balaurii de pe porti aproape ca au disparut, ca printre frumoasele, vechile casute ale Scheilor au aparut vile urate, cu un aer strain, ce par lipite acolo printr-un trucaj de prost-gust. "Obiceiul este atat de vechi, incat originile i se pot numai banui in adancurile timpului, dar este sigur ca Junii au legatura cu o anume fratie intre membrii comunitatii, este o chestiune care vizeaza apartenenta la un loc si la o origine comuna. La 1455, atunci cand s-au inaltat zidurile si bastioanele cetatii sasesti, locuitorii muntelui, aparatorii cetatii de pe Tampa, au ramas pe dinafara. Stravechiul sat Cutun, din care nu a mai ramas decat o cruce de piatra datata 1292, pe care eu am salvat-o cu ajutorul Domnului, marturiseste ce s-a petrecut cu romanii de-aici. Colonistii nemti au vrut sa marcheze inferioritatea lor, lasandu-i pe dinafara, numai ca asta i-a salvat, i-a facut sa devina constienti de ceea ce sunt si de unde vin, i-a facut sa-si recunoasca apartenenta la ceva diferit. Asa se explica de ce scheienii au fost permanent protejati de domnii munteni si moldoveni, de-o credinta cu ei, asa se explica nenumaratii ctitori ai Bisericii "Sfantul Nicolae", toti domni si boieri de peste munti. Enclava romaneasca si ortodoxa a Scheiului trebuia aparata si intarita in marea de colonisti germani si unguri care o izolase in munti. In sensul acesta, Obiceiul Junilor este o carte de intemeiere, un stravechi ritual dacic, transmis din generatie in generatie, un act de identitate al Scheiului. La origini, Junii sunt o casta militara, ce reia pur si simplu obiceiuri dinainte de Hristos, in gesturi preistorice, a caror supravietuire ni se pare uluitoare. Dar nu e nimic uluitor, caci istoria i-a condus catre aceasta prezervare poate unica. Daca n-ar fi fost obligati sa traiasca separat, poate n-am fi putut astazi sa vedem cu ochii nostri o replica a jocurilor rituale ale stramosilor nostri daci."
Urcam catre munte, stradutele sunt din ce in ce mai stramte, aerul mai tare, profesorul Vasile Oltean gesticuleaza, inghitind felii groase de istorie, creionand in tuse apasate portretul colectiv al acestor mari si puri romani ai Scheilor, aratandu-mi cutare sau cutare troita uitata, apasand pe cutare sau cutare dovada istorica. "Inainte de a fi fost o sarbatoare care se tine in a patra zi de Pasti, obiceiul Junilor a fost o sarbatoare cosmica si pagana a primaverii, a vietii care invinge moartea, a primaverii care invinge iarna, asta a fost, gesturile pe care ei le fac sunt gesturi rituale ale unui cult religios precrestin, practicat pe inaltimile dealurilor si ale muntilor, acolo unde locuiau stramosii. Obiceiul juniei avea acum 2000 de ani corespondente la populatiile pregrecesti, la ahei, la arcadieni, la tracii din Pelopones, la popoarele nord-germane si in general la indo-europeni, si totul se subscria acestei initieri mistico-militare, numai ca, vedeti, Dumnezeu a vrut asa, ca numai aici sa se pastreze neatins, in Schei."
Tot mai strans pe firul apei ce coboara din munte, Scheiul isi ridica ultimele case pana sus, in paduri. Aici zapada este mai multa, aerul mai clar, vorbele profesorului curg in torente naucitoare. Falcile muntelui strang drumeagul in chingi si eu stiu de la cineva ca pe-aici era vechiul drum catre Poiana Brasov. Trecem pe langa zidurile paraginite ale unei mori de-altadata, ultima dintre zecile de mori asezate pe firul apei in epoca de inflorire a Scheiului, in timp ce profesorul vorbeste despre organizarea militara a Junilor, despre cum era ales vataful sau judele lor, seful care trebuia sa treaca prin adevarate incercari la fel ca si capeteniile vechilor daci, despre cum era legat de o scara pentru ca apoi sa fie chinuit, aruncat, lepadat in Groapa Dracului si apoi readus la viata, despre jocul Catelei care de fapt, la origini, era un joc al lupilor tineri, pe cale sa devina razboinici adulti si care danseaza dezlantuit. "Domnule", zice profesorul, "ce dovada vreti mai mult pentru faptul ca aceste sarbatori sunt precrestine? In ziua de Paste, atunci cand popa canta in biserica, junii cinstesc sarbatoarea crestina in felul lor, cantand afara, in fata bisericii, aruncand cu buzduganele lor legendare in aer, cantand la fluier intr-o sarabanda tribala care, chiar si pentru un neavenit, n-are nimic de-a face cu crestinismul. Este bucuria ancestrala a sarbatorii pagane".

Sarbatoare fara sfarsit

Lasam drumul Scheiului si drumul vechi al Poienii, urmand serpentina neasfaltata ce urca sus, pana la Pietrele lui Solomon. Inca acoperit de zapada, muntele se desface in doua stanci uriase, albastre, intre care se intinde o poiana luminoasa si plutitoare. Nu e nevoie de explicatii ca sa stii ca acolo e vatra, inceputul, locul stravechiului Obicei. Stancile sunt gaurite de pesteri cu povesti fabuloase, pastrate si in numele vechi ale locurilor din preajma, pe care oamenii le mai stiu: "Vara, in locul acesta se petrecea un ritual fara egal, pomenit chiar si in cronicile germane, un ritual solar tinut in noaptea Rusaliilor, cand intreaga asezare, cu femei, cu copii, cu batrani, pornea spre Muntele Postavarul, luand cu ei tot ce se putea transporta din gospodarie. Vataful si cu "razboinicii" lui umblau din poarta in poarta si bateau cu serpii de metal pana cand toti ai casei ieseau si se incolonau cu mic cu mare. Urma un fel de exod straniu, pe coastele muntelui, prin frig, cu cantece si cu faclii, si ajungeau acolo sus tarziu, spre miezul noptii. Asteptau apoi dimineata, si la rasaritul soarelui, multimea exploda in chiuituri si arunca cu tot ce avea la indemana in soare, pentru a-l proteja de varcolacii care, conform unei traditii, voiau sa-l inghita. Va puteti imagina scena aceasta, in care o intreaga comunitate, de la sefii militari pana la sugari, urca muntele pentru a-si proteja zeul? Este cultul solar al dacilor, nealterat, neschimbat, neatins, iar cultul acesta isi avea apogeul primavara. Iata cum cercul se inchide, cum totul se explica, cum sarpele de pe portile scheienilor isi gaseste rostul si explicatia, cum ritualul junilor devine dintr-o data de claritatea cristalului, fara nici o taina. Stiti, sarpele-lup, stindardul legendar al dacilor, era scobit, si cand vantul patrundea pe-acolo, suiera. Dacii credeau ca astfel capteaza suflul vital, venit din univers, care-i va insufleti in lupta. Ei bine, s-ar putea spune ca nu numai sarpele a supravietuit, nu-i asa?" "Scheienii isi au radacinile aici", spune profesorul, "satul dacic, pur si simplu, a coborat la vale in ultimii 2000 de ani, incetul cu incetul, impreuna cu traditiile sale ancestrale."
Strabatem iarasi Scheiul pe cursul apei, intorcandu-ne catre marea piata a Prundului, catre biserica si catre troita lui Ilie Birt. In tacerea care se lasa, ma gandesc ca locul numit Intre Chetri are ceva in comun cu cel putin alte doua locuri din tara, pe care eu le-am vazut si unde am avut acelasi sentiment de mister de nepatruns, de ceva care exista si care-mi scapa. Unul dintre ele este satul Corbii de Piatra din Arges, unde exista o biserica rupestra scobita in stanca, in fata careia sunt altare imemoriale. Cel de-al doilea loc, aproape identic, este satul Colti din Buzau, unde sunt aceleasi urme ale unui teribil trecut nedeslusit si necercetat. Am coborat impreuna cu profesorul si am aflat mii de lucruri care confirma faptul ca in Schei avem de-a face cu o felie de istorie fara pret. Despre Obicei am aflat aproape totul, despre Juni si hainele lor, despre vorbele si cantecele lor, despre buzduganele lor, despre felul in care totul i-a ajutat pe oamenii acestia sa traverseze secolele cu un comportament de invingator. Mi-am spus ca despre toate acestea ar trebui scrise carti si facute filme, ar trebui strigat in gura mare, pentru ca toate acestea spun ceva despre noi si despre drumul nostru pana astazi. Numai ca, dintr-un motiv greu de inteles, in Schei, ca si la Corbii de Piatra, ca si la Colti, ca si in multe locuri in care istoria vie, pur si simplu izbucneste in suvoaie, s-au asternut tacerea si uitarea. Profesorul Oltean a scos, cu greutati uriase, cateva carti care vorbesc despre marele adevar si despre tezaurele inestimabile din Schei. Numai ca nu este destul. Coborand catre Biserica "Sf. Nicolae" din Prund, am vazut casutele stravechi, strivite de vilele zilei de astazi, am vazut troitele mutate, daramate, umilite, inchise dupa garduri de fier, ascunse privirilor si amintirii. Si asta n-a fost totul. Am intrat din nou in muzeele ce inconjoara biserica si am vazut primele carti romanesti cu alti ochi, vechi de sute de ani, am vazut pretul pe care ele il aveau atunci, cand valahii acestia singuratici ai Scheilor erau ajutati, pretuiti, protejati numai pentru ca erau romani. Unde a disparut constiinta aceea a apartenentei la ceva, unde a disparut respectul fata de ceea ce suntem? Am vazut biserica aceasta a Scheilor lasata in parasire, dupa ce ea a fost timp de sute de ani simbolul acestui loc. Am vazut icoane superbe prafuite, aruncate in colturi obscure, cu fata la peretii coscoviti, am vazut portretul lui Brancoveanu pictat in chip de sfant, caruia, din lipsa de bani, nu ii fusese curatata decat fata. Am admirat curajul acestui om, Vasile Oltean, de a se lupta de unul singur cu indiferenta, cu neintelegerea, cu obtuzitatea si cu saracia, in numele unui crez care ar trebui sa fie si al nostru, dar n-am putut scapa de amaraciunea constatarii ca sunt putini cei care inteleg, si inca mai putini cei carora le pasa.
Apoi am iesit afara, am vazut ca biserica e mandra, cu capul in cer, am vazut cum se priveste a sprijin cu troita lui Ilie Birt si mi-am spus ca, totusi, ce n-a pierit in mii de ani n-o pieri acum, intr-o clipa, si ca, pana la urma, poate secretul supravietuirii miraculoase a Scheilor e tocmai ritualul acesta al Invierii, al vietii, sarbatoarea aceasta pagana, dar si solara, pe care Junii au reusit s-o tina in picioare pana astazi, acolo, la obarsii, Intre Chetri. In curand, caii lor vor lua in copite asfaltul orasului.
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)