Nico
(Nicoleta Matei)
"Mi-am spus mereu ca la un moment dat imi voi gasi si eu norocul.
Si uite ca la 33 de ani l-am dibuit"
La scurt timp dupa ce ai dat mana cu ea, iti dai seama ca Nico e un om dintr-o bucata: sincera, simpla, spontana si, mai ales, fericita. Fericita ca a reusit sa scoata primul album, ca a devenit cunoscuta, ca a izbutit sa urce la Festivalul "Cerbul de aur" pe podiumul castigatorilor. Scurta poveste a unui om care a stiut sa-si implineasca un vis
"Nu pot si nici nu vreau sa calc pe cadavre"
- Imi inchipui ca ai fost foarte fericita cand ai vazut rezultatul selectiei pentru "Cerbul de aur". O asemenea unanimitate de opinii nu poate fi decat flatanta...
- Sincer, nu credeam intr-o astfel de reusita. Ma gandeam ca o sa fie ca si la Eurovision, unde dupa prima selectie am iesit "pe podium", iar dupa a doua cazusem pe locul opt. Din pacate, competitia pentru Eurovision e doar o mostra a felului cum functioneaza acest angrenaj care e sistemul muzical romanesc. Mecanismul de propulsie il reprezinta sforile. Si acelea trase asa, cu simt de raspundere. M-am bucurat ca macar aceea care a castigat a fost Nicola. Si ea a muncit foarte multi ani ca sa ajunga aici, si ea s-a lovit de respingeri cu carul, mi-a fost "colega de suferinta". Pana in aceasta vara, eu m-am confruntat doar cu usi inchise in nas. Producatorii nu mai mizeaza decat pe material de masa: piese comerciale, cu un ritm simplu, care prinde la pustime si e uitat peste vara. Or, eu am vrut mereu altceva, dar lor li se parea ca genul meu de muzica reprezinta un risc prea mare. Daca n-as fi reusit sa-mi incropesc un studio de inregistrari personal, probabil ca nici acum nu as fi avut un album. Eu n-am fost niciodata persoana care sa intre inapoi pe fereastra atunci cand o dai afara pe usa. In lumea asta, ca sa reusesti trebuie sa calci pe cadavre, iar eu nu pot si nici nu vreau. Mi-am dorit sa razbat, dar nu cu pretul unor principii mutilate. Asa ca mi-am spus mereu ca la un moment dat imi voi gasi si eu norocul. Si uite ca la 33 de ani - mai bine mai tarziu decat niciodata! - se pare ca l-am dibuit si nici nu mai am de gand sa-i dau drumul.
- Sa ne intoarcem pe firul timpului si sa vedem de unde a pornit dorinta asta atat de puternica de a face muzica. Asta ti-ai dorit de mica? Ai fost genul de copilas care mereu fredoneaza cate-un cantecel?
- Nu neaparat. Cantam mult, pentru ca noi am fost o familie foarte vesela - mai am doua surori si-un frate. Nimeni nu statea incruntat. Insa, in mod clar, tata - Dumnezeu sa-l ierte! - era sufletul clanului. A fost un om simplu - zugrav de meserie -, dar de un optimism molipsitor, cu un simt al umorului foarte dezvoltat si cu un talent care se ramifica in mai multe domenii. Pe ce punea el mana iesea lucru bun. Se pricepea sa faca orice: sa repare aparate electronice sau orice altceva ce se poate strica intr-o casa, picta cu o mana foarte sigura si, mai ales, canta. Si pentru ca ii placea asa de mult sa cante, de fiecare data cand ii veneau prietenii in vizita, ma punea si pe mine sa fredonez cate o melodie. Ceea ce ma innebunea, pentru ca aveam oroare sa cant cu martori. De cand ma stiu, am fost de o timiditate excesiva si am avut mereu probleme din cauza asta: mi se usuca gatul, nu mai pot sa cant, mi se taie picioarele... Incet-incet, am prins insa gustul muzicii si la 14 ani, la insistentele tatalui, am intrat la Scoala Populara de Arta din Ploiesti, orasul meu natal. Timp de trei ani am lucrat sub indrumarea profesorului Cornel Irimia, apoi, dupa absolvire - cu zece! -, am continuat sa studiez cu doamna Viorela Filip, in Bucuresti. Si cam asta mi-a fost scoala! Mi-as dori sa urmez si Conservatorul, dar deocamdata nu am cum: casa, studioul si scoala fetitei sunt in Ploiesti, sa fac naveta nu pot, iar de mutat in Bucuresti e mai dificil, asa ca acest proiect trebuie sa-l mai aman. Dar sa revin: prima aparitie oficiala pe scena s-a petrecut la "Cantarea Romaniei", cand aveam 17 ani. Si nu numai ca am reusit sa cant in fata unui public numeros, dar am luat si premiul I, cu piesa "Fara iubirea ta". Asta n-o sa uit niciodata! Cam tot atunci am si inceput sa lucrez: seara cantam intr-un restaurant, iar noaptea intram in tura la Combinatul Petrochimic Teleajen, unde eram operatoare petrochimista. Asta insemna ca trebuia sa am grija ca apa din niste bazine imense sa nu dea pe-afara. Bineinteles, asta era teoria, pentru ca in practica, am adormit de multe ori in post! Adevarul e ca era greu. Am fost un copil care s-a maturizat de mic. Cand ai mei erau plecati la munca, eu aveam grija de ceilalti frati: le dadeam sa manance, faceam curatenie prin casa, ii supravegheam. Apoi tata a murit, cand eu aveam 19 ani, si am devenit stalpul casei. Nu m-am dat insa niciodata inapoi din fata muncii.
- In continuare, probabil ca a urmat obisnuita peregrinare prin festivaluri si concerte prin tara...
- Nu si in cazul meu. Eu am avut responsabilitatea unei familii, trebuia sa fiu practica, iar pentru participari la festivaluri aveam nevoie de timp si mai ales de suport financiar. Mi-ar fi placut si mie sa ma pot lauda cu o lunga lista de premii, dar nu am decat doua: unul la festivalul "Ion Vasilescu", celalalt la "Mamaia", unde am participat la sectiunea "Creatie", cu piesa lui Viorel Gavrila, "Si daca viata mea". In 1993, am plecat cu un contract de sapte luni in China, unde am cantat intr-un club de noapte care avea un program foarte variat, ce cuprindea atat artisti locali, cat si cantareti europeni. In 2001, am fost si in Japonia. Se lucra in aer liber, la o temperatura de -8C, iar repertoriul era format numai din evergreen-uri, deci muzica buna. Publicul era compus din chinezi, japonezi, coreeni si destul de putini europeni. Si in tara am cantat in baruri si o spun fara nici un fel de rusine. La noi exista multe idei preconcepute legate de acest subiect, iar una dintre ele este si aceasta: ca barul este un mediu promiscuu, cu tot ceea ce implica el. Insa, cel putin din ceea ce am vazut eu, nu e deloc asa. Lumea isi face treaba cu profesionalism, fiecare are grija ca bucatica lui din program sa iasa bine, dupa care fiecare isi face bagajul si pleaca acasa. Cantatul in bar a fost Conservatorul meu. E un exercitiu extraordinar pentru tehnica vocala si pentru tine, ca artist. Iti formezi un repertoriu variat, care trebuie imbunatatit si augmentat saptamanal. Rutina si blazarea nu-si prea au locul. Dar, in primul rand, ai ocazia sa-ti lucrezi vocea, sa faci tot felul de experimente. Practica e mama invataturii. Cu toate astea, imi doream mai mult. Iar recunoasterea, la un nivel mai vast, a venit odata cu colaborarea cu Bug Mafia. Cred ca le-am furat jumatate din fani! (rade) Dar baietii nu se supara. Lor le-au placut vocea si imaginea mea, pentru mine a fost o modalitate de a scoate capul in lume, asa ca toti au fost multumiti. O alta categorie de admiratori - oameni mai in varsta - mi-a fost adusa de implicarea in emisiunea "Sarabanda" de la Tvr. Si asta ma bucura teribil, pentru ca eu imi doresc sa fiu placuta si ascultata atat de copii, cat si de tineri, de oameni maturi si de batrani. Si se pare ca si reusesc, pentru ca una dintre cele mai infocate fane ale mele e o fetita de 9 ani, care-mi stie absolut toate melodiile, iar prietenele soacrei mele sunt si ele innebunite dupa ceea ce cant. Asta inseamna ca e bine, ca sunt pe drumul cel bun. Sper.
- N-ar trebui sa mai ai dubii, de vreme ce, uite, cel mai mare vis al tau s-a implinit - ai scos primul album: "Gand pentru ei"...
- Asa e. In fond, pentru asta am luptat. Tot timpul numai asta am avut in cap: si la 80 de ani, dar tot trebuie sa-l scot. Dar e mai bine acum, la 33, decat la 80! "Gand pentru ei" e mesajul meu de suflet pentru toti cei care imi vor asculta albumul, dar, in particular, pentru cei mai putin fericiti. E un album sensibil, cu piese lente, de linie - doar trei sunt ritmate -, si cu versuri care te pun pe ganduri. Am scos deja si un videoclip, care a placut mult. Mai ales coditele mele! Toti pustii, cand ma vad pe strada, ma intreaba unde-mi sunt coditele. Pentru ca nu mi le fac decat pentru concerte. Spre sfarsitul acestei luni, voi face un nou videoclip, deci am de lucru. Tot in toamna aceasta voi reveni si pe scena teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti. Lucrez acolo la sectia "Revista", inca din 1994, si-mi place mult. E o munca pe care-o fac cu mare placere si, dac-ar trebui sa optez intre aceasta postura si orice altceva, as alege revista fara sa clipesc.
"Familia e sursa mea de energie"
- Cu toate ca la "Cerbul de aur" ai luat premiul doi, vocea ta este de locul unu. Ii acorzi ingrijiri speciale?
- Inainte de fiecare concert fac vocalize o jumatate de ora. Si ma rog la Dumnezeu. Sunt foarte credincioasa si stiu ca tot ceea ce sunt sunt datorita Lui. Asa ca in fiecare seara ma rog si ma inchin. De fiecare data cand am vreun hop mai mare de trecut, merg la biserica, dupa care niciodata nu uit sa-I multumesc Domnului pentru tot ceea ce am primit. In rest, beau multe ceaiuri de dragaica si turita-mare. Nu mananc si nu beau nimic rece. Pana si inghetata o las sa se topeasca pana devine lichida sau, daca n-am rabdare, o bag la microunde si-o incalzesc. Dupa-amiezele si inainte de fiecare spectacol dorm.Si, in general, incerc sa am o viata cat de cat organizata. Desi e cam dificil in meseria asta. Uneori sunt nevoita sa ma machiez si sa-mi fac manichiura in masina. De fapt, totul se petrece in viata mea pe repede-inainte. Si cand lucrez, la fel procedez: cum termin o piesa, cum zic: "Hai sa mergem in studio s-o si inregistram". Si trag totul dintr-o bucata, fara pauze.
- Si, nu in ultimul rand, te ocupi de familie. Esti mamica tanara, cu fata mare: Alexandra are 13 ani. Cum te descurci?
- Destul de greu. Si-mi pare rau ca nu am atat timp cat mi-as dori sa stau cu ai mei, mai ales cu Alexandra. Eu n-am avut niciodata vreme s-o ajut la lectii, s-o duc la scoala... Ea singura isi vede de treaba: isi face curatenie, isi incalzeste mancarea, invata. Ii place mult cartea si se descurca foarte bine cu calculatorul. De altfel, pe linia asta si vrea sa mearga, ceea ce ma bucura. E un domeniu cu un potential urias. Poate ca ea va avea o viata mai usoara decat a mea. Muzica nu face, in schimb ar vrea sa danseze, insa nu mai are cand sa se ocupe si de asta. E un copil foarte bun, care imi intelege programul si ambitiile si niciodata nu mi-a reprosat timpul pe care practic i-l fur. De asemenea, am noroc cu un sot minunat, care a fost mereu alaturi de mine. Daca n-ar fi fost el, nu stiu ce m-as fi facut. Poate ca as fi abandonat calea asta. Dar el m-a sustinut intotdeauna, a fost umarul pe care m-am sprijinit, fara teama ca m-ar putea abandona, ca m-ar putea lasa sa ma prabusesc. Le multumesc amandurora pentru intelegerea si ingaduinta lor. Familia e sursa mea de energie. Nu-mi trebuie decat o seara linistita cu ei alaturi si bateriile sunt din nou incarcate la maximum, iar eu sunt gata sa infrunt orice piedici.
- In final, spune-mi ce-ti mai doresti acum, cand albumul a devenit o realitate tangibila. Iti trebuie un nou tel...
- Ce-mi doresc acum, din punct de vedere profesional, e sa-mi consolidez pozitia atat de greu obtinuta. Castelul meu trebuie sa fie falnic, din caramida zdravana, nu din carti de joc. Dar nimic nu se poate face fara sanatate. Pentru asta ma rog eu: sa-mi dea Dumnezeu sanatate, mie si familiei mele, sa ne tina impreuna cu iubire si cu pace sufleteasca.
Ines Hristea
Foto: Intercont Music
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
