Cristina Liberis
- Reporter de razboi -
"Am vrut sa vad cu ochii mei adevarul"
De la "Jurnalul de pranz" de pe Tvr 1 sub cerul Bagdadului asediat
Provincia, in culori pastel
- Cum e sa fii reporter de razboi? Cum e sa fii femeie tanara si frumoasa - reporter de razboi? De unde porneste o asemenea vocatie?
- La drept vorbind, nu stiu. Am terminat facultatea de chimie industriala - adica Institutul Politehnic din Bucuresti - sectia silicati...
- Au! Ce va sa zica... silicati?
- Silicati... adica tot ce inseamna sticla, ceramica, faianta... Iar motivul pentru care am dat la aceasta sectie a fost dorinta mea apriga de a ma intoarce la Lugoj, orasul meu natal, unde se afla si, din fericire, se mai afla si azi o renumita fabrica de faianta si articole sanitare. Tatal meu a fost ofiter. Si, prin natura meseriei, ai mei s-au tot mutat dintr-un loc intr-altul, timp de vreo douazeci de ani... Intr-un final, dupa ce au stat un timp si la Tulcea - unde s-a nascut fratele meu -, s-au stabilit la Lugoj. Numele meu de domnisoara este... Barvinsky. Un coleg de la scoala generala mi-a zis intr-o zi - razand cu gura pana la urechi - ca am un nume usor de retinut, fiind compus din 3 "particule" esentiale pentru el: Bar plus vin plus sky. Strabunii din partea bunicului meu vin de undeva din lumea slava, din nordul Europei.
- Asadar, tata polonez, Mihail Barvinsky...
- Iar mama mea este rusoaica din Tulcea, Ana Strelkos. Si a iesit Cristina Liberis - adica eu, maritata cu un grec, Liberis. Am fost casatorita cu un artist plastic. Din aceasta casatorie a aparut un copil. Mi-am pastrat numele. Nu si sotul. E greu sa fii nevasta de artist ... Da, sunt un om echilibrat, zic eu, in ciuda "dezechilibrelor" pe care mi le-a oferit viata. Sunt sigura ca echilibrul asta imi vine din copilaria petrecuta la Lugoj, un oras de care-mi amintesc si azi, cu aceeasi tandrete. Un oras in culori pastel, peste care se asterne, spre seara, mai ales, o liniste nefireasca! Un fel de pace a sufletelor. Am copilarit cu tot soiul de "etnii", cum se spune azi - dar nu-mi aduc aminte sa se fi petrecut intre noi certuri, scandaluri, rabufniri de ura... Nici intre copii, nici intre parinti. Oamenii din Lugoj sunt extrem de deschisi. Sunt oameni harnici, oameni gospodari. Toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Trecatorii isi dau buna ziua, usile si portile caselor raman descuiate chiar si noaptea. Nu mai stiu cum stau lucrurile acum. Dar va asigur ca pe vremea copilariei mele asa era.
- Cum ati ajuns de la... silicati la televiziune? Direct sau cu ocolisuri?
- Pai... a venit Revolutia. Tocmai terminasem facultatea si eram suplinitoare de limba engleza la o scoala generala din Bucuresti. Invatasem limba engleza - care-mi place foarte mult! - "in particular", cum se spune. Trebuia sa-mi castig o paine. Cu silicatii era mai greu. Asa ca, pentru scurt timp, am ales solutia cu "suplinirile". Parintii mei ramasesera intre timp la Tulcea, fratele meu era la Timisoara, iar eu am ales sa-mi caut norocul la Bucuresti. Apoi, intr-o zi am vazut un anunt al televiziunii Soti - "Prima televiziune independenta si particulara", cum i s-a zis pe-atunci. Cautau crainici de stiri prezentatori pentru programele de divertisment. Am dat concurs, am reusit. De la Soti am trecut pentru scurta vreme la Antena 1 si de acolo la Tvr. Multa meserie am invatat de la Stelian Turlea, un om extraordinar - redactor-sef al departamentului de stiri la Antena 1 pe-atunci. La Tvr am ajuns intr-o zi de martie. Am dat un interviu, am dat concurs, am acceptat o perioada de proba - un fel de "botezul focului", ca la armata, si... acolo am ramas. Au trecut de-atunci cinci ani!
In plin razboi
- Si cum ati sarit de la stirile programate la orele 14, la rolul de corespondent de razboi sub bombardamentele de la Bagdad? V-ati hranit cu filme de razboi in copilarie? Cine a urmarit relatarile dvs. din Kosovo, din Turcia ori din Irak, a avut senzatia ca va simtiti foarte bine in haine militaresti...
- Mi-am dorit demult, de cand nu se pornisera inca razboaiele nici prin apropierea noastra, si nici in zona Golfului, sa fiu corespondent de razboi. In 1994, chiar am spus-o cu voce tare. Dar dorinta mea nu a avut ecou. Abia in 1998, cand li s-a dat primul ultimatum sarbilor de catre Alianta Nord-Atlantica, am fost trimisa in Kosovo.
- La cerere?
- Da. Asta se face numai pe baza de voluntariat. Era pe vremea cand directoare a departamentului respectiv era Alina Mungiu. Ea mi-a spus atunci, textual: "Cum sa pleci tu, femeie, care are un copil acasa? Cine o sa aiba grija de el? Si, pe langa asta, nici nu stii limba!". Nu a vrut cu nici un chip sa-mi dea drumul! "Pleaca numai barbatii!" - a hotarat ea! Pana la urma, dupa multe... "targuieli" - si, mai ales pentru ca nimeni nu se incumeta sa plece pe front, Alina Mungiu a zis: "Bine, pleci tu!" Baietelul meu, Matei, avea pe-atunci 6 ani. Actualul meu sot, Marian Chiriac, care lucra si el pe atunci in televiziune, plecase deja "voluntar".
- Si Matei ce a stiut? A stiut unde pleaca mama lui? - Pai... nici mama lui nu a stiut prea bine unde pleaca la ora respectiva. Ca in orice zona de conflict - nu stii niciodata prea bine ce se intampla. Si, cu atat mai putin... ce se va intampla, ce ti se va intampla.
- Totusi, eu insist. Care a fost motivatia intima a acestei determinari de a infrunta pericole majore? De a infrunta moartea, chiar. Barbatii pleaca, unii dintre ei, din spirit de aventura. Dar o femeie tanara, cu copil mic...
- Am vrut sa vad cu ochii mei ce se intampla, in realitate, acolo. Curiozitate de ziarist! M-a interesat in primul rand adevarul din zona. Poate ca a fost si vocea "sangelui", sunt slava pe jumatate, tata a fost ofiter al armatei romane. Poate ca am mostenit si cate ceva din calitatile lui. Si-apoi... imi place sa calatoresc, sa vad, sa cunosc oameni.
- N-a existat chiar nici o clipa de frica? De ezitare?
- La plecare. Da, atunci, la plecare, am simtit frica de necunoscut. Dis de dimineata, In masina televiziunii. Aveam langa mine trei barbati: operatorul, soferul si translatorul, alaturi de care urma sa patrundem in plin razboi. Pe-atunci se dadeau lupte crancene intre sarbi si albanezi... Filmam, lumina era pe mine, eram tinta sigura pentru orice fel de arma. In timpul bombardamentelor din 1998, ma aflam tot acolo. La Bucuresti veneam doar "in fuga", din cand in cand... Acolo, toata zona era intr-un conflict permanent. Si riscul de moarte, la tot pasul.
- Ca sa fixam mai bine imaginea - asa, ca intr-un film - spuneti-mi, va rog, cum erati imbracata ?
- Pantaloni si bluza. In asemenea situatii, asta este imbracamintea cea mai comoda. Culori de camuflaj. O bluza alba ar atrage imediat atentia.
- Aveati arme? Cum va aparati in cazul unui atac?
- Nu. Arme - nu. Ziaristii nu au voie sa poarte arme asupra lor. Esti la mila lui Dumnezeu. Nici cutit, nici nimic. Intr-o zi, ne-am trezit nas in nas cu cei de la Uck. Eram intr-o masina, o Dacie de la Tvr... Am fi dorit sa ajungem in tabara de refugiati de la Krisna Reka - adica un sat aflat la vreo 40 de km de Pristina. O tabara de refugiati albanezi, intens mediatizata. Toate canalele de televiziune din vest dadeau imagini de acolo. Aratau mai ales conditiile "grele" in care traiau refugiatii albanezi. La primul check-point - adica punct de control sarbesc - la care am ajuns, ni s-a spus sa avem mare grija. Riscul unui atac ucigas era foarte mare. Nu ne-am speriat, am mers mai departe, am trecut prin satul Krisna Reka. La prima vedere, satul era parasit. Se spunea ca locuitorii de acolo lipseau de vreo luna din sat. Numai ca, din loc in loc, vedeam cai destul de bine intretinuti, legati de gard. Nu pareau deloc parasiti. In plus, simteam ca de dupa ferestre, suntem priviti... Panditi - mai bine zis... La iesirea din sat, cand am luat drumul muntelui, a aparut primul punct de control albanez.
In fata noastra a tasnit un albanez cu o statie de emisie-receptie, cu un carnetel si ne-a luat la intrebari: "Cine sunteti? De la care televiziune? Dati-mi si mie un pasaport! Trebuie sa notez numarul de pasaport!". Pana aici, nimic, nici un detaliu care sa ne dea de inteles ca ceva mai incolo lucrurile aveau sa se complice. Era intr-o duminica dimineata, totul parea linistit. Omul ne-a lasat sa trecem inspre padure. In momentul in care am ajuns spre desis... au inceput sa apara, unul cate unul, acei "refugiati albanezi" aflati la casele dinspre munte. Carau cate ceva... Cate un burlan, vase de bucatarie. Si asa mai departe. Semn ca in timpul zilei stateau ascunsi in tabara, iar seara se intorceau, bine mersi, in sat. Erau paziti, in dimineata aceea, de cate un soldat Uck. Noi am inaintat destul de linistiti pe drumul care se ingusta tot mai mult. Numai ca, la un moment dat, ne-am trezit in fata cu doua jeep-uri si cateva autoturisme ticsite de soldati inarmati cu cate un kalasnikov, cu pistoale. Erau toti din Uck! Teroristi 100%. Masinile lor nu aveau numar! Ne-au oprit, ne-au cerut pasapoartele... Translatorul sarb era cu noi. Ne-a luat groaza! Ce facem? Am decis sa dau doar eu pasaportul. In principiu - n-ar fi fost nici o problema! Eram de la Televiziunea Romana. Sarbul nostru arata si el a european. Numai ca... ne-au cerut in mod expres pasaportul lui. Au zis chiar asa: "Vrem sa vedem pasaportul aluia din spate!".
- Pe ce limba va intelegeati?
- La inceput, in engleza... In prima parte a discutiei. Iar apoi au luat-o pe sarbeste. In momentul cand l-au dat jos din masina, i-au spus: "Tu esti sarb! Noi te stim pe tine, esti sarb!". Era cunoscut! Unul dintre cei aflati printre luptatorii Uck ii stia pe toti jurnalistii, il vazuse si pe el la conferintele de presa de la centrul de presa sarbesc. A urmat o lunga discutie - ne inconjurasera ca pe niste criminali. Noi eram toti trei in mijlocul cercului, ei stateau cu armele atintite spre noi. In acele momente, am stiut ca viata noastra e in mainile lui Dumnezeu! Recunosc ca atunci mi-a fost, din nou, tare frica! Pana la urma, slava Domnului, am scapat cu viata - dupa cum se vede! Aveam sa aflu mai tarziu ca tabara aceea de refugiati - atat de mult mediatizata in lumea occidentala - fusese una "de protocol", cum se spune... Ca adevarul despre tragedia albaneza era undeva la mijloc. Si ca totul era mai degraba... un decor numai bun de filmat! Asta explica, desigur, si faptul - uluitor pentru noi - ca am scapat nevatamati! Numai ca, in acele clipe teribile, habar n-aveam de aceste amanunte "istorice".
Cu pusca sub perna
- In tot acest infern pe care l-ati trait departe de tara, ati avut vreun moment de pace sufleteasca? Ati traversat vreo oaza de lumina?
- Da, am trait un astfel de moment intr-un sat sarbesc, la Lilja. Era intr-o duminica, ningea frumos, totul parea imaculat. Copiii se jucau in zapada... Dorisem sa fac un reportaj cu tema "Craciun in timp de razboi". Satul acela imi amintea, cumva, prin culorile si casele lui, de Lugoj. Urma sa filmez o familie de albanezi si o familie de sarbi. Familia de sarbi se adunase in jurul bunicilor. Ne-au primit cu caldura, ca pe niste vechi prieteni, intr-un scurt rastimp de pace sfanta. Dupa razboi, satul acela a fost golit de sarbi, biserica a fost daramata... Acolo s-a petrecut una dintre "ororile razboiului"... Cat am stat noi la ei, bunica povestea ca "o viata intreaga traise in pace si prietenie cu vecinii albanezi". Dar in timpul razboiului ajunsese sa doarma cu pusca sub perna. Apoi, in timp de "pace", totul a fost ras de pe fata pamantului...
- Sa sarim la razboiul din Irak, respectiv la perioada cat ati stat in plin bombardament, corespondent de razboi la Bagdad. Cum a fost in capitala lui Saddam?
- Tot pe baza de voluntariat am plecat intr-acolo. Au fost foarte putine femei-corespondent de presa in Irak. Eu una am fost chiar singura femeie - si cameraman. Adica eu filmam tot ce ma interesa sa transmit. Asa ca atunci cand ma apucam sa filmez, era ca un fel de spectacol. Se aduna lumea in jurul meu... De la Aman, l-am luat pe colegul meu, Dragos Tabaran, si am pornit intr-un convoi de masini pline de ziaristi spre Bagdad. Drumul prin desert parea pustiu... Numai ca, din cand in cand, in stanga sau in dreapta soselei, undeva in mijlocul valurilor de nisip, te trezeai cu cate un grup de beduini, insotiti de camile si de turme de oi. Totul parea idilic, pana incepeau rafalele de gloante. Moartea era pe-aproape, venind dinspre triburile acelea de beduini... Din fericire, am ajuns cu bine la Bagdad, la trei saptamani dupa o groaznica furtuna de nisip. Tigrul, fluviu de legenda, devenise o apa mare, lenesa, mocirloasa, galbuie. De altfel, toata natura era coplesita de praf, palmierii pareau morti, ca de hartie. Erau cafenii, parca arsi. In schimb, dupa prima ploaie, totul a capatat stralucire. Verdele era lucios, ca de sticla... Altminteri, cum ati vazut, desigur, si la televizor, "decorul" era cumplit. Cladiri distruse de bombardamente, cadavre la tot pasul, tancuri incendiate... Dincolo de Bagdad, am vazut sate de o saracie cumplita. Saracie provocata de regimul lui Saddam. Un regim intunecat, criminal... Oamenii traiesc in case de chirpici... Nu au nici acum, nu au avut niciodata acces la informatie. Abia incep sa se trezeasca. Unii se bucurau ca au fost eliberati, altii il regreta pe Saddam. Ca si la noi, unde unii oameni il regreta pe Ceausescu.
- De la o vreme, sunteti reporter al Televiziunii Romane in Bulgaria. Un respiro in asteptarea unor noi misiuni?
- Bulgaria este o tara aflata cu noi in aceeasi "barca" in lupta pentru integrarea in Nato si in Uniunea Europeana. Ma aflu acolo pentru a vedea, mai indeaproape, cum merg lucrurile, pentru a relata cum se desfasoara evenimentele pe aceasta linie. Ei bine, chiar daca nu se trag focuri de arma, va asigur ca este cat se poate de palpitant.
Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
