Icoana de sfant in marime naturala:
Parintele Galeriu
Cand sicriul a fost scos din biserica, in jurul soarelui s-a aprins curcubeul
Parintele Galeriu a plecat dintre noi. Nu s-a grabit. Cu gesturile lui molcomite si puternic interiorizate, a sorbit pana la ultima picatura din cupa suferintei: inchisoarea, umilintele de tot felul si boala cea grea. Nu s-a plans niciodata de nimic, refuzand neinduplecat sa vorbeasca vreodata despre sine. "Faptele dau marturie, nu gura noastra pacatoasa", zicea parintele, schimband subiectul. Odata, dupa 1990, s-a trezit cu hotii in casa. Nu s-a pierdut cu firea si nici nu i-a infruntat. A zis doar atat: "Iubitii mei, luati tot ce vreti, ca de asta ati venit, si poate ca aveti nevoie". Dupa un moment de uluiala, cei doi talhari nu numai ca au rascolit camera dupa bani si lucruri de valoare, dar l-au batut crunt pe parintele, cu pumnii si cu picioarele, pana au obosit. Cateva zile mai tarziu, cand hotii au fost prinsi, parintele i-a privit in ochi si a refuzat sa dea declaratie impotriva lor - renuntand de bunavoie si la lucrurile furate. A iertat daruind. Echimozele si loviturile de pe fata le-a pus pe seama unei cazaturi. Nu s-a lasat tulburat de intamplare. Desi a fost batut atat de tare incat nu se mai putea ridica din pat, duminica, adunandu-si puterile, a intrat in biserica si a rostit cateva ectenii, cum a putut.
Asa era parintele - bunatatea intruchipata. Intr-o zi, mergand pe strada si observand un cersetor descult, i-a dat acestuia pantofii sai si ceva bani de mancare. A ajuns acasa in sosete, strecurandu-se rusinat printre oameni, dar fericit ca ajutase un semen de-al lui, ca adusese un fir de lumina si bucurie in sufletul unui frate amarat. Chiar daca nu a vorbit cu nimeni despre aceasta intamplare, oamenii au aflat, cautandu-l cu o si mai mare osardie la Biserica Sf. Silvestru din Bucuresti. Se bucura parintele de vorbele bune ale celor din jur, dar se si intrista. Lauda lumeasca e un cutit cu doua taisuri. Neatent fiind, te poti rani mortal in trufia momentului. Parintele prefera sa vorbeasca nu despre sine, ci despre dragoste. Vorbea in felul sau inimitabil - ca un indragostit, patimas si lucid deopotriva. Imi amintesc de o predica de-a lui despre iubire, despre apoteoza crestina a dragostei care se implineste prin trairea vietii celuilalt. Imi mai amintesc de licarul din privirea lui si de tristetea cu care constata saracirea semantica pe care a capatat-o in limba romana cuvantul simpatie - in limba greaca, el insemnand: "impreuna suferinta". Intelectual rafinat, dar si traitor al celor sfinte, parintele nu cuvanta din carti. Trimitea la mari ganditori si sisteme filosofice, pastrandu-se mereu in ale vietii. Crestinismul nu se invata. Se traieste si se arata in fapte. Asta a facut parintele - de la amvon sau de la catedra, a vorbit mereu despre iubire, iubind.
*
Multi l-au cunoscut pe parintele Galeriu, dar putini l-au stiut cu adevarat. Eu l-am vazut doar de cateva ori. Prima imagine a fost si cea mai puternica. Parintele statea in dreptul usilor imparatesti, rostind Crezul, dimpreuna cu toti mirenii ingenuncheati pe podina mozaicata a Bisericii Sf. Silvestru. Inalt si batran, cu osatura alungita si delicata, statea usor aplecat spre sine insusi, cu barbia in piept, frematand ca o trestie mangaiata de vant. Iluminat de razele filtrate ale vitraliilor, parea icoana unui sfant in marime naturala. Asa cum il vedeam eu, parintele umplea zarile. Era si nu era cu noi in biserica, indemnandu-ne parca sa privim dincolo de el - mai departe, spre inaltul cerului. Peste toate, se aseza vocea lui aparte, blanda si fara graba - o voce tulburatoare, plina de emotii si de trairi intense. Nimeni nu slujea ca parintele. La el totul era rabdare si rostire din adanc. Iesind cu Sfintele Daruri, tinea in maini chiar Trupul si Sangele lui Hristos. Savarsind tainele, glasul parintelui devenea inconfundabil; bland urcator, poruncitor si plin de nadejde. Cu el, biserica se umplea de pace si tihna. O clipa macar, grijile si zgomotul orasului incetau. Nu intamplator, biserica era plina de intelectuali: Sora, Plesu, Sorin Dumitrescu, Ion Mircea. Prin parintele, Biserica Sf. Silvestru devenise oaza de liniste si de impacare cu sine, un loc de cautare si de raspuns. Seara, dupa slujba, dialogurile continuau. Asa s-a zamislit o superba carte de convorbiri filosofic-crestine, deopotriva cu promisiunea infiintarii unui grup intelectual de reflecsie ortodoxa. Din pacate, sanatatea parintelui nu a mai permis acest lucru. Prin disparitia lui, am pierdut nu numai un mare profesor de omiletica, dar si pe singurul duhovnic capabil sa reinvie spiritul "Rugului Aprins", apropiind pe cei mai importanti intelectuali ai tarii intr-o unica si fertila cugetare crestina.
Disparut de curand, parintele a intrat deja in legenda. Avea o rabdare de sfant si o bunatate peste fire. Primea pe oricine in casa, de la filosoful cel mai renumit pana la ultimul tigan. Nu te lasa nici sa scoti un cuvant pana nu te punea mai intai la masa. Pentru fiecare avea o vorba de mangaiere sau un mic dar: o iconita, o carte, un crucifix. Nu a fost vazut vreodata maniindu-se ori ridicand vocea. Chiar si cand il jigneai, ofta doar din rarunchi si simteai cum te iarta, rugandu-se pentru tine. Insotindu-l intr-o zi pe strada, am trait cu el o intamplare de Pateric. Mergand noi agale si discutand, un tiganus s-a apropiat si cu mare indrazneala a spus: "Taica, parinte, binecuvanteaza, sa castig la poker". Putin tulburat, parintele Galeriu s-a oprit din drum, l-a privit cu mila, dupa care i-a raspuns: "Cum poti sa-mi ceri, baiete, sa piarda altii? Castigul tau e nenorocirea altora". Oricat ar fi vrut baiatul sa-si continuie obraznicia, vedeam cum vorbele i se opinteau in gat. Recunostea si el ca dorinta lui era stramba si fara dreptate. Ne-am continuat plimbarea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, dar, sincer vorbind, din clipa aceea l-am privit cu alti ochi pe parintele. Fara ostentatie, imi daduse o mare lectie crestina - lectia smereniei si a nemaniei. Era singura cale - daca i-ar fi intors spatele baiatului sau l-ar fi certat cu vorbe urate, parintele ar fi pierdut totul. Prin vorba buna, sparsese lucrarea celui rau, asa cum imi spusese odata: "Daca la rau raspundem cu rau, intretinem lantul raului. Doar binele poate rupe incatusarea Satanei".
Tolerant si milostiv cu toata lumea, parintele nu putea refuza pe nimeni. Unii poate ca au profitat, invesmantandu-se nemeritat in renumele si prestigiul sau. Important e ca parintele nu a vrut sa lase in urma nici o bruma de nemultumire ori suparare. Se sacrifica pe sine, rupandu-si din timpul sau de lectura sau de rugaciune. Ii placea sa discute cu oamenii si mai ales cu studentii. Avea bucuria, dar si gravitatea misiunii sale de duhovnic. Unii poate ca au fost deranjati de aparitiile parintelui la televizor sau la unele intruniri politice. Ar fi o mare nedreptate sa-l judecam pe parintele ca pe un isihast. Darul si porunca erau altele: sa traiasca printre oameni si sa se jertfeasca lor. Imi amintesc o zi de spovedanie in Postul Pastelui. Trecuse deja de miezul noptii si biserica era inca plina de credinciosi. Parintele era obosit din cale-afara, cu ceaiurile pentru ciroza alaturi, dar nimeni nu voia sa renunte. Dimineata, pe la 4, parintele pleca sa se odihneasca. La ora 8 incepea slujba Sfintei Liturghii si o noua zi de lucru. Toata viata parintelui a stat sub semnul jertfei, vrand parca sa implineasca spusele Apostolului: "Care, bogat fiind, a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia lui".
Chiar daca s-a chinuit mult in patul de suferinta, iubirea parintelui s-a vadit triumfatoare, aducand din partea credinciosilor iubirea recunostintei. Nu intamplator, in ziua inmormantarii, de jur imprejurul Bisericii Silvestru, florile formau un imens gard de culori si delicate nuante vegetale. In fata a 100 de preoti si a mii de credinciosi, sicriul parintelui Galeriu a fost scos din biserica. Brusc, pe cer, in jurul soarelui, a aparut un superb curcubeu, semn ca drumul parintelui fusese deja deschis, in insotirea nevazuta a ingerilor, spre locul de odihna binemeritat si obtinut cu atata jertfa si staruinta, neintrerupt, clipa de clipa, vreme de 85 de ani.
Fotografii de Petre Cojocariu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
