Otilia Badescu- Campioana europeana la tenis de masa -"Ziarele scriu despre mine numai la cate un succes!" Se termina Bucurestiul si inca nu am ajuns. Oamenii sunt tot mai rari, fabricile tot mai dese, incep sa cred ca am gresit drumul, ca nu am inteles bine. Stirom, Fabrica de sticla, citesc deasupra unei cladiri. Intru, intreb de Otilia Badescu, marea noastra campioana la tenis de masa: "La primul etaj", imi spune portarul. Urc, si printr-o ferestruica dreptunghiulara o zaresc in plin antrenament, intr-o agitatie teribila, lovind cu ura parca mingea alba, minuscula. Ma cuprinde emotia ca invadez un astfel de spatiu, dar, din fericire, Otilia ma vede si vine spre mine. "Fara pronume de politete, ne-am inteles?". Dau doar din cap, uimita de infatisarea ei. "Ce transformare", imi zic, "ce diferenta intre incrancenarea de pe figura acestei sportive in timpul meciurilor, ce serenitate si ce frumusete acum, dupa ce ne-am dat mana si ne-am asezat pe o bancuta de lemn de pe culoar, chiar in fata vestiarului. Micuta de inaltime, fara varsta, are ochi deosebit de frumosi, luminati de un zambet larg si sincer, ca de copil.
- Intreaba-ma!, spune.
Emotionata inca de faptul ca stau pentru prima oara in fata unei mari campioane, arat cu mana locul in care suntem, mirata de modestia lui: "Antrenament intr-o fabrica?".
"Ce, ti se pare urat? Aici a fost dintotdeauna si este cea mai buna sala de antrenament pentru tenis de masa din Bucuresti. In plus, Stirom-ul si baietii de la Pro Auto (clubul care are sala) au fost de la bun inceput familia mea in sport, sprijinul meu, cei care m-au sustinut. Le multumesc public, din toata inima, atat lor, cat si antrenorului Vasile Fodoran. Chiar daca <<Fabrica de sticla>> suna neobisnuit pentru un loc de antrenament, cele mai frumoase amintiri din copilaria mea le am de aici. Mici fiind, dupa antrenamente coboram cu celelalte fetite in turnatorie, ca sa ne inspaimantam de furnalele si cuptoarele acelea ca niste balauri. Muncitorii ne imblanzeau, daruindu-ne pahare, scrumiere, cateva acolo, ca sa ducem acasa."
- Nu e un sacrificiu prea mare sa incepi sportul de performanta la o varsta cand fetele mai tin in poala papusi?
- Se spune, intr-adevar, ca sportivii de performanta isi sacrifica total copilaria... Pe mine ma enerveaza lucrurile astea, pentru ca stiu prea bine ca nimeni nu te obliga sa continui, daca te simti atat de sacrificat. Iti faci bagajul si pleci. Nu te tine nimeni cu forta, dar daca ai ramas, da dovada de demnitate, du-ti cariera pana la capat. Sunt ferm convinsa ca sportul creeaza caractere dintre cele mai puternice. Poate ca mi-am sacrificat copilaria din fata blocului, dar ce clipe extraordinare am petrecut la competitii!... Ne intalneam mereu cam aceiasi, dupa meciuri povesteam despre ce-am mai facut, stateam cateva zile in plus, sa ne mai distram. Am legat prietenii indestructibile atunci. Acum, dupa meci, toata lumea pleaca acasa; nu mai au bani sa stea la o bere, nici chef. Unul dintre lucrurile cele mai frumoase din lumea sportului s-a pierdut: camaraderia.
- Sa fie la mijloc si banii, inainte practic inexistenti?
- Inainte de Revolutie sportivii jucau exclusiv pentru glorie. E normal ca miza sa se schimbe, e normal ca banii sa conteze mai mult, pentru ca trebuie sa fim in pas cu vremurile, dar mie imi place sa cred ca mi-am salvat idealul, bucuria curata de-a face sport.
"Fara mama si Dumnezeu nu mai discutam astazi despre sport" Suntem intrerupte de un pusti care, vadit emotionat, isi face de lucru prin fata noastra, strange paleta cu ambele maini si spune, aproape tipand: "Sar manaaa!". Otilia ii raspunde cu politete. Imi imaginez ca asa trebuie sa fi aratat si ea, cu ceva ani in urma, cand a inceput totul.
- Ai ales un sport frumos, dar mai putin popular, in comparatie cu atletismul, de pilda, care le transforma pe sportive in mari vedete...
- De fapt, n-am stiut de la inceput ca voi face tenis de masa; in schimb, era evident ca voi deveni sportiva. Mama si-a dat seama ca nu se putea altfel: eram vesnic in miscare, ma luam la intrecere pentru orice, mai ales cu baietii. De cele mai multe ori si castigam. Tenisul a aparut in viata mea pe la varsta de 7 ani. Pe vremea aceea, veneau diferiti antrenori pe la scoli, sa caute tineri cu potential, dar nu neaparat pentru un sport anume. Probabil ca la mine au gasit viteza, indemanare, reflexe bune si faptul ca mi-a lipsit intotdeauna acea stangacie proprie fetelor. Imi amintesc cu multa placere de primul meu antrenor, d-l Vasile Dumitrescu, de fapt lui ii datorez cariera mea in acest sport. Lui, mamei, care nu m-a "abandonat" o clipa (si acum este sprijinul meu cel mai important), si lui Dumnezeu, cu Care "ma intalnesc" la fiecare meci si Care imi sopteste la ureche ce trebuie sa fac. Fara mama si Dumnezeu nu mai discutam astazi, in orice caz, nu despre succesele mele in sport. Acum vin Mondialele si mai am de adunat doar cateva puncte, ca sa fiu calificata direct la Olimpiada. Numai la punctele astea ma gandesc. Sper sa simt mingea cum trebuie, macar asa ca la Europene. Asta e taina succesului. Iar eu, in finala de la Europene, am simtit mingea. Asta inseamna sa fii sigur ca nu poti rata. Este un fel de revelatie. Te golesti de orice indoiala. Pur si simplu nu poti rata! Ca sa fiu mai exacta: in finala de la Courmayeur, nu m-am temut cand eram condusa cu 3 la 7, dar m-a cuprins teama cand am recuperat pana la scorul de 10-8. Mi-am adus aminte de finala pierduta cu 15 ani in urma, la Paris, si de cat de mult imi repugna compatimirile. Apoi... am simtit mingea! Mint sportivii care spun ca in acele clipe se gandesc la tara, la suporteri. Atunci nu gandesti, atunci simti. Vorbesc de marile momente dintr-un meci. Pana la acele clipe ai timp de gandire. Hai sa-ti spun cateva ganduri de-ale mele din timpul finalei cu asa-zis italianca Wenling Tan-Monfardini. Mi-am dat seama, la un moment dat, ca isi numara pasii pana la masa. Ea trebuia sa serveasca si de fiecare data facea acelasi numar de pasi, se aseza in pozitie de servit si astepta cu mana intinsa mingea. O buna bucata de timp am reactionat normal, ii "puneam" mingea chiar in palma. Apoi, a inceput sa ma sacaie stilul ei de robot, acelasi numar de pasi, mana intinsa, cate un "Si!" tipat dupa fiecare reusita. Si bucuria si-o manifesta in italiana, desi e chinezoaica pursange, cu domiciliul schimbat. Am inceput si eu sa zic: "Si" la punctele castigate de mine, lucru care a zdruncinat-o putin. Apoi, i-am dat lovitura de gratie: dupa ce s-a postat cu mana intinsa in asteptarea mingii, i-am dat-o cu putere, fix in partea cealalta. Aceasta "manevra" a contribuit enorm la castigarea medaliei de aur. Am scos "robotul" din ritm, "tehnologia" chinezeasca a cedat. Nu este deci de ajuns sa fii talentat sau in forma. Trebuie sa patrunzi cat mai adanc in psihologia jocului si a adversarului. Eu stiu prea bine de ce chinezii sunt inepuizabili la acest sport. Pe langa indemanarea pe care nimeni nu le-o poate nega, este numarul mare al sportivilor. Lotul lor are in permanenta 40 de membri. Enorm! Sunt ca niste rechini: cand unul da semne de slabiciune, altul "proaspat" ii ia locul. La ei nu exista pauza intre generatii.
"Iert repede, dar nu uit" Zambetul sincer nu i se sterge nici o clipa Otiliei de pe chip. Intra in umbra o clipa, doar atunci cand d-l Fodoran, prezent si el in sala de antrenament, omul pe care-l stimeaza si caruia ii datoreaza atat, ii reproseaza ca nu a mentionat Clubul Pro Auto, candva, intr-un interviu. Ochii campioanei se umezesc si jura ca nu este adevarat, ca ea nu uita niciodata pe nimeni. Ea spune mereu despre prietenii de la Pro Auto, dar ziaristii taie, nu considera ca este important. A fost tot astfel "taiata" si la televiziune. Ca o ultima salvare, ca un copil acuzat de o boacana pe care nu a facut-o, dar parintii nu il cred, aproape ca tipa la mine: "Spune-i ca am pomenit despre dumnealui si de club. Chiar cu asta am inceput.". Inteleg nedreptatea si ma grabesc sa confirm: "Asa este. Cu dvs. a inceput!". D-l Fodoran pleaca pe jumatate convins, Otilia se tranteste pe bancuta veche din fata vestiarului, cu ochii pentru prima data intunecati.
- Presa nu a vorbit niciodata rau de mine, dar ma supara atat de tare cand nu intelege anumite lucruri... Performanta nu o poate atinge nimeni de unul singur. Si eu am fost sustinuta. Daca ii desconsidera pe cei care m-au ajutat, ma desconsidera si pe mine. Eu n-am sa-i uit niciodata pe baietii de aici, de la Stirom, sau pe Vasile Dumitrescu, care mi-a pus paleta in mana, sau pe d-l Sandu Ion, sponsorul principal de la Csmpab, singurul care m-a premiat cand am fost accidentata, in timp ce nimeni nu-si mai amintea nici macar numele meu. Ma supara mai tare neglijenta aceasta decat faptul ca ziarele scriu despre mine numai la cate un succes.
Schimb vorba, ca sa fac zambetul sa reapara. "Si viata ei? Viata fara minge de ping-pong?"
- Nu las sa treaca o zi fara sa le vizitez pe bunica si mama. Iubesc si sunt impreuna cu acelasi barbat de multi ani, dar acesta este un aspect pe care il pastrez numai pentru mine.
Interviul e la final. Cand aude ca i se vor face poze, Otilia se bucura ca un copil: "Stai sa-mi iau alt tricou. Uite, asta albastru. Nu ca-i frumos?".
Si actuala campioana europeana la tenis de masa isi trece usor mana peste cele doua palete brodate pe tricoul albastru si se potriveste cat poate de bine, sub copacul inflorit.
Palmares Din palmaresul marii jucatoare de tenis de masa, Otilia Badescu:
- Medalie de aur pe echipe la Campionatele Europene de la Stuttgart, 1992.
- Medalie de argint la dublu mixt la Europenele de la Birmingham, 1994.
- Medalie de argint la dublu mixt la Europenele de la Bratislava, 1996.
- Medalie de argint la individual la Campionatele Europene de la Paris, 1988.
- Medalie de bronz la individual Campionatele Mondiale de la Gteborg, 1993.
- Medalie de bronz la dublu mixt Campionatele Mondiale de la Chiba, 1991.
- Medalie de aur la individual la Campionatele Europene de la Courmayeur, 2003.
- Medalie de bronz la dublu mixt la Campionatele Europene de la Courmayeur, 2003.
Bogdana Tihon
Fotografii de Iulian Ignat
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
