Zugravul din turla cerului- Multe ziduri bisericesti incep sa semene cu desenele animate, fara ca nimeni sa spuna ceva. Pe altele, sfintii se imputineaza, din graba unor "artisti" pusi pe capatuiala.
Despre adevarata pictura bisericeasca, cu unul dintre ultimii si marii fauritori ai ei: Ion Grigorescu -
In ultima vreme, tot mai multi oameni isi fac cruce si scuipa in san privind ecranul televizorului. Aflam, de pilda, ca la biserica unui sat din sudul tarii a fost tocmit un pictor "cu imaginatie", care a zugravit-o pe Eva in uniforma de scolarita, hranindu-si sarpele cu biberonul, iar pe Iisus Hristos in chip de sofer, la volanul unei masini. Reporterii au privit cazul amuzati, prezentandu-l ca pe ceva excentric, senzational si nicidecum ca pe o ticalosie. In fond - ziceau ei -, traim intr-o tara libera. Intr-un alt sat, un preot "revolutionar" citeste Sfanta Liturghie deruland diapozitive, actionand icoane cu tot soiul de dispozitive mecanice si beculete, punandu-i pe bietii tarani sa joace roluri de martiri, apostoli sau prooroci, impopotonati in tinute de scena. Nimeni n-a protestat. Alti reporteri, la fel de liberali in principii, l-au privit chiar cu admiratie pe prelat. In fond - ziceau ei -, preotul e un pasionat al regiei de film.
Randurile ce urmeaza le-am dorit un fel de semnal de alarma. Va fi vorba in ele despre Adevaratii pictori de icoane, despre artistii nestramutati in convingerea ca nimeni n-are voie sa-si bata joc de zidurile bisericilor romanesti. Pe unul dintre ei l-am intalnit la Biserica Olari, undeva in mijlocul Capitalei. Aproape ca nu-ti vine sa crezi ca la cativa pasi de Calea Mosilor, intre blocurile acelea gigantice, cenusii, se poate ascunde o biserica veche de doua veacuri si jumatate, pe care un pictor singur incearca s-o salveze, doar cu uneltele si canoanele credintei in Dumnezeu. Intamplator sau nu, el poarta numele unui geniu al picturii romanesti: Grigorescu.
Iesirea din bezna
Cateodata, enoriasii il uita. De sapte ani e acolo sus, ascuns in boltile adumbrite ale bisericii, chinuindu-se cu peretii umezi si indaratnici. Oamenii s-au obisnuit cu prezenta lui, iar el, pictorul, nu-si coboara niciodata ochii spre noii veniti. Pare bolnav, foarte slabit, indiferent la desele izbituri ale usii de la intrare. Trupul i-e chircit de apropierea tavanului, doar picioarele firave i se balanganesc incetisor peste marginea schelei inalte. Are chipul prelung, spiritualizat, ca de martir. Palid, cu barbuta carunta si pleoapele inrosite de nesomn, are trasaturile exagerate prin alungire, asemenea sfintilor bizantini pe care i-a migalit o viata, pe zeci de ziduri bisericesti. In rastimpuri, atinge tencuiala cu pensula, apoi priveste iarasi indelung, fara multumiri. Nimic nu-i posibil dintr-o data. Nimic nu se poate face fara chin, fara jertfa...
Cand a venit la Biserica Olari, in primavara anului 1994, totul in jur era negru. Nimeni, in afara de el, nu banuia ca sub afumatura atotcuprinzatoare se ascund operele a trei generatii de zugravi, nimeni nu spera ca o Evanghelie intreaga va invia din bezna zidurilor, sub iscusinta palmelor sale. Acum e obosit, aproape de capat. Sfintii au iesit cu totii din negura, mai intai ca umbre, apoi chipesi, blanzi sau fiorosi, unii gigantici, pictati in ulei, altii in fresca, cu mantiile lor sangerii, degete subtiri si ochii de migdala. Si biserica e la fel de frumoasa ca la facerea ei.
Mai are de refacut "Pogorarea de pe cruce", o halca de fresca scorojita din stanga pridvorului, fara putinta de deslusit. Doar cativa metri patrati si gata, munca lui s-a terminat. Sus, din paienjenisul de picatele cojite, stricate, a iesit limpede fruntea Mantuitorului. Cum o fi aratand restul, cine sa fie cel care ii scoate cuiele din picioare, trupul acela sters, fara cap si maini, de la poalele crucii? Ca si in cazul celorlaltor fresce, pentru a-l descoperi, s-a gandit luni intregi. A cautat fotografii de epoca, a citit zeci de carti, documente, a rasfoit "Erminiile" - vechi caiete ale pictorilor pastrate in biserici, in care sunt insemnate rugaciuni pentru inceperea lucrului, unele modele de icoane si vagi comentarii -, a cercetat bisericile din Bucuresti, straduindu-se sa gaseasca asemuiri. Pictura era cam ca la Pasarea, poate ca la Cernica, si totusi, nu. Pana intr-o zi cand, din intamplare, a ajuns in altarul Bisericii Silvestru, unde a ramas uimit inaintea unui medalion infatisand un sfant: Sfantul Metodiu. Era aceeasi mana! Nimeni nu si-a dat seama ca, singur, medalionul acela, din toata biserica, era zugravit de altcineva, pesemne tocmai pictorul Olariului. Abia atunci a reinceput sa lucreze. Si niciodata nu poate sti cand va termina...
Sfantul viu
Azi nu e sarbatoare, drept pentru care preotul paroh Ioan Nicolau a plecat cu treaba. Despre parintele acesta se zice, in primul rand, ca-i de o harnicie nemaivazuta. Desi are o varsta inaintata, desi a suferit niste accidente grave, munceste douasprezece ore pe zi in biserica si in cartier, pastrandu-si ragaz numai pentru somnul de noapte. Jos, la lumanari, intalnesc celalalt personaj spectaculos al Bisericii Olari, pe doamna Aurica. Are 64 de ani si de optsprezece ani traieste numai aici. Desi n-a fost inchinoviata, e imbracata intocmai ca o maica. Rasa lunga, potcap si camilafca inclestata sub barbie, asemenea datinii calugaresti. O intreb despre pictor. Urcandu-si privirea peste randurile de schele, imi spune soptit ca n-ar fi mare lucru ca, dupa un timp, icoanele refacute de Ion Grigorescu cu atata truda sa devina facatoare de minuni, asemenea celeia pastrate de aproape doua veacuri la Biserica Olari: mult laudata Icoana a Maicii Domnului cu Pruncul, din absida stanga. "Despre pictorul acesta pot spune ca e un sfant viu. Atata pot povesti despre el. Sfant viu!" A aflat ca nu de mult si-a depus toti banii, castigati in cei sapte ani de munca la Biserica Olari, "intr-o banca sau nu stiu ce fond" si a pierdut totul. "Totul peste noapte, va dati seama?! Ei bine, a doua zi, dupa ce a aflat, a intrat in biserica si nu ne-a spus o vorba, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. S-a inchinat la icoane, apoi si-a continuat treaba in tacere, ca si pana atunci, asa cum il vedeti si astazi. Are intr-insul atata credinta si intelepciune, e atat de iluminat, incat, ascultandu-l, simti ca parca te folosesti de un sfant."
Halucinatia Raiului
E seara si pictorul Grigorescu abia mai poate vorbi. Poarta un jerseu lung, murdar, scamosat, merge incet, putin adus de sale, pasind cu timiditate, parca pe varfuri. Are 56 de ani si mult mai putine kilograme. Imi spune ca simte dureri, ca il ustura totul. Palmele, ochii, gura - plina de afte, din pricina vopselelor si a molozului aspru. Cuvintele pornesc greu, asemenea unor gafaieli istovitoare, iesite direct din suflet. In general, e de acord ca aceasta icoana a Maicii Domnului poate sa schimbe o viata de om. "Eu nu pot sa va spun mare lucru, decat ca aici, actiunea Maicii Domnului e ca un magnet. Nu m-am putut indeparta niciodata de biserica asta, fiindca mereu am simtit ceva ca o apasare, o datorie ciudata, care ma chema inapoi si care a reaparut de fiecare data cand ma gandeam sa plec in alta parte. Mi s-a comunicat o grija cu orice pret fata de aceasta biserica, o dragoste pe care trebuie s-o port cu sfintenia pictorilor dinaintea mea. Absolut fiecare metru de zid conteaza. Problema e sa le gasesc procedeele, sa le simt miscarea aceea a mainii, sa le pot termina opera, ca si cum ei insisi n-au reusit sa o termine. Da, ca si cum el insusi n-a reusit s-o termine...". Ion Grigorescu nu apasa pe nici o silaba, pe nici un cuvant. Deseori se opreste, de parca n-ar fi multumit de nimic din ce-a spus si, cumva, ar dori sa renunte. Altminteri, asta e lucrul care-i displace cel mai tare: sa vorbeasca despre munca sa, despre sine insusi. "Restaurarea unei biserici e ceva mult mai greu decat pictura din nou. Icoanele ortodoxe seamana foarte mult, e anevoios sa-ti dai seama de personalitatea unui pictor sau a altuia. Ba mai mult, altadata, pictorii nici n-aveau voie sa aiba personalitate. Smerenia, asta era prima calitate a unui artist. Sa pictezi cu smerenie. Omul nu lucra pentru mandria si numele lui propriu, lucra pentru Dumnezeu. N-avea nici o pretentie de a fi un autor, un <<individ>>, ba chiar incerca sa se ascunda, sa se micsoreze pe sine insusi, sa devie un anonim. Si, la urma urmei, fata de cine sa se afirme? Unde sa se afirme? El trebuia doar sa fie cat mai aproape de mesterul lui. Cand mesterul imbatranea, ucenicul incepea sa lucreze si singur, dar tot pe urma mesterului, a traditiei bisericesti, a inaintasului sau.
Ma intrebati daca un pictor de biserici trebuie sa fie credincios. Din punctul de vedere al bisericii, nu este obligatoriu. Ba chiar e bine sa fii detasat, se spune. Pictura de biserica e ca un scris, are precizia scrisului. Pe zidurile astea se afla de fapt o intreaga Evanghelie si, asemenea unei Scripturi in imagini, icoanele sunt desene clare, limpezi, scrise. Ele trebuie sa contina doar anumite lucruri si nu altele. Din punctul de vedere al enoriasilor - care in mare parte nu cunosc aceste lucruri -, cel mai mult conteaza sa fie frumos. Si, intr-adevar, asta e una din marile satisfactii ale meseriei mele: sa vezi cum se schimba o biserica sub ochii lor, cum se face frumoasa. Venind saptamana de saptamana, ei constata ca imaginile acelea isi recapata, incetul cu incetul, un chip. De obicei enoriasii uita ca, inainte, acolo a fost ceva sters, desfigurat. Oamenii nu sunt atenti la schimbarile mici, nu le iau in seama. Astfel ca pictura in ansamblu reinvie odata cu viata lor. Si trebuie sa fii mereu constient ca e un lucru care ramane pe pereti, foloseste unei parohii intregi si calatorilor care trec pe acolo. Iar astazi, Biserica e ceva atat de necesar oamenilor, incat ei nu mai pot sa traiasca fara ea. Este o calauza, un ghid pe care-l au zi de zi. Intri, cazi la icoane si ceri ajutor. Cand nu mai stii cum sa te descurci, ultima nadejde este aici, in biserica. Ei bine, pictura trebuie sa se ridice la aceasta cota, la aceste asteptari ale oamenilor. Din punctul meu de vedere - daca asta conteaza -, e nevoie de smerenie si atat. Sa i se dea peste mana pictorului, sa nu-si afirme fanteziile, ori sa faca greseli. Pictura e asemenea cuvintelor citite de preot in altar. Inchipuiti-va ce s-ar intampla daca, la slujba de duminica, parintele s-ar apuca sa spuna te miri ce bazaconii, in afara cartii sfinte si a canonului liturgic. Ar fi un dezastru. De altfel, omul modern (intre ghilimele) pare dispus la tot felul de improvizatii. Adesea, mi se intampla sa lucrez in timpul slujbei si-i vad pe toti de sus. Multi dintre cei care intra in biserica aud <<noi suntem robi>> si stramba din nas. Cum adica, eu sa fiu rob? E o situatie nepotrivita pentru ei, nu-si dau seama de sensul cuvintelor. Ma gandesc apoi la toti cei care-si fac nunta in biserica: cati sunt atenti la cuvintele slujbei de nunta? Li se spune de inel, de taina, de paharul mantuirii, sunt lucruri extraordinar de grave. Daca ar sti sensul lor de jertfa, ma intreb cati ar mai vrea astazi sa se casatoreasca in cunostinta de cauza? La fel e si cu pictura. Nu vorbesc despre bisericile in care apar zugravite tot felul de trasnai. Nu e treaba mea asta. Se petrece insa altceva: prin bisericile noi, numarul sfintilor scade. Scade enorm. Apar suprafetele acelea mari, imitatii de marmura si, reducand numarul sfintilor, pictorul nu mai e interesat de personalitatea nici unuia dintre ei. El stie ca Mos Nicolae e un batran cu barba, ca Maica Domnului e o femeie aplecata deasupra pruncului sau, ca Iisus e un barbat firav cu bratele ridicate. Totul apare asa, ca o poveste pentru copii, pictorul termina lucrarea in cateva luni, isi incaseaza banii si pleaca. Abia atunci dispare credinta. Dispare, pentru ca pictorul nu vrea s-o transmita."
Un copil in biserica
Mult timp din viata lui a uitat de Dumnezeu. Nici n-ar fi gandit vreodata ca se va ocupa de restaurarea bisericilor. Ca bucurestean, tanar absolvent de Arte, visele sale erau atunci mult mai pamantene si zburdalnice. Prin 1969, a lucrat impreuna cu profesorul Blendea la bolnita Coziei, dar nu luase mestesugul prea in serios. Aproape zece ani a ramas profesor de pictura. A venit apoi acel 1978 si acea duminica binecuvantata, care avea sa-i intoarca destinul pe dos. Se afla la Saraca, un schit uitat undeva la marginea tarii, aproape de granita cu fosta Iugoslavie. Fusese chemat impreuna cu alti trei pictori tineri sa restaureze biserica asezamantului, unul dintre cele mai vechi ale Banatului, datand din secolul al Xviii-lea. Atunci, s-a petrecut ceva cu totul neobisnuit. "Mi-aduc aminte bine dimineata aceea. Colegii mei nici sa n-auda de liturghie. Au spus ca mai bine se odihnesc. Saraca era o localitate foarte izolata, prea mare lucru n-aveai ce face acolo, decat sa pictezi si sa dormi. Eu m-am dus la slujba doar asa, din curiozitate, sau nu stiu, poate dintr-o pornire mai veche. In altar, era un calugar batran - parca-l vad si acum -, a carui predica mi s-a parut ceva foarte frumos. Neasemuit, fara putinta de zis in cuvinte. In cele din urma, am vazut ca oamenii se duc pe rand la preot, care-i insemna in crucis cu betisorul de mir. Nestiind daca am dreptul sa ma duc si eu, am ramas pironit in mijlocul bisericii, putin jenat, pana ce s-a terminat totul, apoi am deschis usa si am plecat. A doua zi, parintele a fost foarte suparat pe mine: cum de tocmai eu, cel care pictez biserica, am putut sa fac asa ceva? Mi-am cerut iertare, si totusi in sinea mea ma gandeam: <<Bine, dar macar eu am venit la slujba, am ascultat cu atentie, pe cand ceilalti pictori nici n-au catadicsit...>>. Insa de atunci, viata mi s-a schimbat pe de-a-ntregul. Mi-am reamintit totul, tot ce trebuia facut intr-o biserica. Anii aceia insoriti cand, copil fiind, plecam dimineata cu parintii spre biserica, tinandu-i de mana, ma spovedeam, ma impartaseam, simteam in nari chiar mirosul untdelemnului sfintit cu care preotul ma atingea incet pe frunte. Totul. Cred ca fiecare dintre noi il avem pe Dumnezeu in inima, de copii. Dar, cu timpul, se intampla sa-L uitam. Unii mai putin, iar altii Il uita de tot. Iata: mai ieri, inainte de Craciun, aici in biserica a intrat un copil. Lucram sus, pe schele si prezenta lui mi-a atras atentia. Statea asa, in mijlocul bisericii, nu stia ce sa faca. Era mic, nu se distingea bine daca e baiat sau fata, si intr-un tarziu am auzit ca e un copil din acela sarac, fara parinti. Si-l intreb: <<Ce-i cu tine aici, ce faci...?>>. Iar el imi spune nedumerit, pierdut, fara vlaga: <<Nu va suparati, aici e biserica?>>. Eu: <<Da, e biserica, dar ce vrei tu?>>. La care el raspunde: <<M-au trimis aici ca se dau cadouri>>. Cineva iispusese sa se duca o data, o singura data, intr-o biserica, doar fiindca acolo o sa primeasca niste cadouri. Pentru el, notiunea de biserica insemna <<locul unde se dau cadouri>>, nimic altceva. Copilul acela era intr-o imprejurare mult mai grava decat fusesem eu candva, la schitul din marginea tarii. Atunci, mi-am dat seama ca se naste o generatie de oameni care nu vor sti ce inseamna un parinte, care n-au ideea de mama, de tata, care nu vor sti ce-i aia biserica si, mai ales, care nu vor sti niciodata ce e Dumnezeu. Si ma intreb uneori asa: ce Om se va perpetua prin acesti copii, ce fel de lume?... Dar, in fine, astea-s probleme mult prea complicate. S-ar parea totusi ca e destul de greu sa-ti recapeti amintirile acelea si principalul e sa ai ce sa-ti reamintesti. Astfel ca, dupa acea intamplare, am pornit la lucru prin tara, sa pictez biserici. M-am stabilit o vreme in orasul Craiova, unde am refacut mai multe sfinte locasuri, toate din secolul al Xix-lea. Dupa 1990, am lucrat la Sfantul Ilie Rahova din Bucuresti - undeva langa Manastirea Antim -, la restaurarea unei picturi de Tattarescu. Iar din 1994, iata-ma aici.
Icoana care inchide ochii
Dar cel mai greu este ca sunt singur. De sapte ani pictez singur, rareori mi-au venit ajutoare. A scazut foarte mult interesul fata de meseria asta. De ce? Nu stiu, nu pot sa va spun. Ucenicii, care veneau de obicei de la Facultatea de Arte probabil ca acum isi gasesc mai usor surse de castig in alte parti, in meseriile astea moderne, mai <<de viitor>> - grafica publicitara, pe computere sau mai stiu eu ce -, socotesc ca pictura de icoane e cam <<demodata>>. Si poate ar mai fi ceva: de-a lungul vietii, m-am intalnit cu foarte multi colegi care-mi marturiseau sincer: <<Draga, eu nu pot sa lucrez in biserica. Nu sunt capabil. Nici nu pot sa ma ating de icoanele acelea...>>. Iarasi n-as putea sa va spun de ce. In viata unui pictor de biserici se produc niste schimbari fundamentale, pe care ceilalti adesea nu le pricep. Ma uit, de pilda, la chipul Maicii Domnului, care se vede prin haina de argint a acestei icoane facatoare de minuni. Te uiti de mii de ori si de fiecare data pare altfel. Ce credinta, ce duh elevat trebuie sa fi avut pictorul care a creat-o?! De parca, pe cuvant, icoana insasi il alege pe acela care e destinat sa o picteze..."
Ajungem astfel iarasi la capul de afis al Bisericii Olari, venerata icoana facatoare de minuni, aflata in stanga tamplei altarului. A fost adusa demult, prin 1810, de preotii fugari ai Manastirii Arnauchiul (Turcia), care in urma razboiului ruso-turc s-au oplosit prin mahalalele Bucurestiului, in cautare de biserici vrednice. La 1864, din aceasta icoana s-au facut doua: imbracamintea de argint aurit, lucrata in ciocan, a fost asternuta peste un alt chip al Sfintei Fecioare - ce se gaseste azi chiar in fata usilor imparatesti -, iar vechii icoane i s-a facut un nou vesmant de argint, avand pe margini douazeci si patru de medalioane ce infatiseaza minunile Maicii Domnului. Pictorul Grigorescu nu vrea sa-mi spuna daca aceasta icoana a vrut sa-i asculte rugaciunile, daca a infaptuit vreodata un miracol in viata sa. Ba chiar ma cearta pentru indrazneala de-al incerca cu asemenea ispite. E neclintit in credinta ca aceste lucruri intime nu se spun in gura mare, doreste sa le pastreze ca pe niste trairi tainice, personale, "ale lui". "Cel mult lumea s-ar uita stramb la un om care trancaneste despre atari taine. Nu l-ar crede nimeni." Se ofera insa a ma conduce inapoi, la femeia in negru, careia el ii spune "sora" - sora Aurelia - si-i poarta o mare admiratie. Ea este altfel. E de parere ca si a cere un Mercedes nu e o rugaciune nedemna de a fi indeplinita de Maica Domnului. "E in firea omeneasca a vrea. A vrea sa obtina. Si icoana raspunde in functie de ceea ce cere omul. Fiecare-si are greutatea sa, unul vrea un Mercedes, altul vrea mantuirea. Si ce daca? Icoana le raspunde amandurora si le indeplineste dorintele." Nici nu mai poate socoti cate minuni din acelea vadite, "vazute cu ochii", s-au petrecut in biserica, de cand este ea aici. Vindecari, cununii, succese in afaceri, reusite la examene... Le aminteste doar pe cele mai recente. "Nu de mult, am cunoscut o doamna in varsta, cam la 70 de ani, care suferea de cancer la san, in forma foarte avansata. Trebuia sa mearga sa se opereze, dar nu avea acei bani pe care i-i cerea medicul. A venit aici la icoana, s-a rugat mult, a facut parastase pentru morti si dupa cateva zile s-a intors vindecata. Cancerul acela mare cat cuprinzi intr-o mana, care dobandise de acum asa niste forme cubice, s-a resorbit ca prin farmec. La fel, o alta femeietrebuia sa se duca la o operatie foarte complicata de plamani si a venit sa-si ia la revedere de la noi, gandind ca poate va muri si nu se va mai intoarce niciodata. Intrand in biserica, s-a inchinat la Maica Domnului si noi am lasat-o sa stea mai mult la icoana, fara s-o tulburam. A trecut putina vreme pana ce a revenit, zicand ca n-a mai fost nevoie de operatie, ca si medicii s-au minunat cum de plamanul s-a putut insanatosi singur, atat de curand. Toate astea sunt minuni clare, <<facute la minut>>, si asa cum le-am vazut, asa vi le spun si dumneavoastra..." Dar cel mai la indemana ii este sa vorbeasca despre ce i s-a intamplat ei insesi. Marturiseste ca adesea, atunci cand se roaga cu ravna in fata icoanei, simte cum Maica Domnului inchide ochii, semn ca rugaciunea ii este primita si ascultata. "Chiar daca stiu ca e doar un desen pe lemn, o vad cum inchide ochii..." Intrebata care e definitia, ce este de fapt o icoana facatoare de minuni, sora Aurelia imi raspunde scurt, scolareste: "O icoana facatoare de minuni este o icoana pictata de un pictor cu o credinta fara seaman". Si ca un asemenea pictor este Ion Grigorescu.
Ii parasesc pe cei doi oameni ai lui Dumnezeu de la Biserica Olari, neindoielnic unele dintre cele mai interesante personaje pe care le-am intalnit vreodata. Ea, ramanand pesemne pana la moarte alaturi de icoana care inchide ochii, el, vesnic calator, trebuind sa plece curand, spre o alta biserica cu zidurile innegrite. Presimte ca, peste doar cateva saptamani, in viata lui se va produce o uriasa criza sufleteasca. Are familie, copilul cel mare implineste indata saisprezece ani. Si isi iubeste familia. "Dar sapte ani am stat numai aici, zi de zi. Am vazut si am auzit toate slujbele, am luat masa aici tot timpul, am urcat pe acoperis, am reparat acoperisul, am lucrat la gradina, la constructii, i-am cunoscut pe oameni, m-am legat de ei, de familiile lor, de biserica aceasta care mi-a fost in toti acesti ani ca o casa. Si pentru toate acestea, imi pare rau. Voi pleca si nu voi reveni aici decat asa, din cand in cand, ca un strain sosit intamplator la cate o slujba de duminica. Cel mai rau imi pare... ca trebuie sa ma intorc acasa."Bogdan Lupescu
Fotografii de Petre Cojocariu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
