Mica Enciclopedie As
Planete culturaleBarbu Brezianu"Da, l-am cunoscut pe Enescu..."
- Romania gazduieste un mare eveniment international: "Festivalul Enescu". In vreme ce marii muzicieni ai lumii ii omagiaza geniul creator, "Formula As" va propune o intalnire cu omul delicat si sensibil, pe care gloria sa l-a facut, aproape, necunoscut: "Omul Enescu", evocat de un contemporan -
- Scumpe domnule Barbu Brezianu, am din nou privilegiul sa stau de vorba cu dvs., un intelectual de elita nascut la inceputul secolului trecut si care poarta cu sine un bagaj de invidiat: amintirile sale - umbre luminoase, figuri de prieteni desprinse aproape toate din enciclopediile artei si culturii universale. Printre ele, la loc de frunte se afla George Enescu, marele compozitor celebrat in festivalul care se desfasoara la Bucuresti. Ar fi minunat sa-i evocati personalitatea in paginile revistei noastre, mai ales ca "omul" Enescu este foarte putin cunoscut de catre compatriotii sai. Cum v-ati apropiat de genialul muzician?
- O lovitura de trasnet pentru mine a fost atunci cand am auzit la radio, transmisa de la Opera Mare din Paris, capodopera lui Enescu, Oedip. Am ascultat-o pe calea undelor, la un aparat cu galene... Asa era pe-atunci! Nu existau nici pe departe facilitatile de azi!
- Cam in ce an se petrecea asta?
- Nu stiu pe dinafara... Dar, uite, am sa caut... Da, era in anul 1936... pe 13 sau 16 martie. A doua zi, in cotidianul "Neamul romanesc" al lui Nicolae Iorga - acel imens scriitor si istoric -, a aparut, semnata de insusi Iorga, o succinta si magistrala cronica despre opera enesciana "Oedip", pe care se intamplase sa o asculte si el "in direct" - cum se spune acum. Ei bine, emotia pe care am resimtit-o ascultand "Oedip"-ul enescian m-a facut sa-mi doresc cu ardoare sa-l si cunosc, sa-l vad mai de-aproape pe Enescu. Si - Slava Domnului! - minunea s-a intamplat! L-am cunoscut cu-adevarat pe Enescu. L-am cunoscut datorita unui prieten comun, Emanoil Ciomac, un mare critic muzical, astazi pe nedrept uitat. Emanoil Ciomac era poet si scenarist. El a tradus in limba romana libretul operei "Oedip", semnat de Edmond Fleg - care, dupa cum stiti, peste tot in lume s-a cantat si se canta in frantuzeste. Prin anii "40, si anume intr-o duminica, m-am aflat la Sinaia, la Cumpatu, in superba vila a lui Enescu, botezata chiar de el "Luminis" - o vila construita dupa indicatiile si din banii lui. In lungile vacante de vara, Enescu dadea, in acel splendid loc, recitaluri de care beneficiau prietenii lui, invitatii lui. In acea duminica, fusese invitat si Manuca Ciomac la un astfel de recital. Iar Ciomac m-a luat cu el. Si-astfel, am devenit si eu un "obisnuit" al acelui magnific loc...
- Cum era Enescu ca gazda? Cum isi intampina oaspetii?
- Modestia lui proverbiala se adeverea si in atari imprejurari. Enescu ne-a intampinat la usa, fara nici un fel de protocol. Simplu, firesc, cordial. Acolo, la "Luminis", de cate ori veneau invitati la acest intim recital, usa era deschisa, iar gazda, George Enescu, isi primea oaspetii cu bunavointa, strangand mana fiecaruia dintre noi. Era intotdeauna imbracat sobru, intr-un costum negru, cu camasa alba si, fireste, cu cravata... Surazator, binevoitor!
- Si cum era atmosfera? Cum decurgeau seratele muzicale de la Sinaia? Asistenta aplauda? Se rosteau laude?
- Nu-mi amintesc sa fi rasunat aplauze! Mai degraba, se lasa o liniste ca dupa o... ciudata vraja... Din cand in cand, la cate o pauza, aparea cate o fata in casa care aducea o tratatie, mici prajituri, ceai, siropuri. Bauturi alcoolice - nu. Mai degraba, minunata apa rece de Sinaia. De fiecare data, in atari prilejuri era prezenta si sotia lui Enescu, celebra Maruca, principesa Cantacuzino. Cand canta la pian din "Oedip", Enescu murmura ariile si cu vocea, interpretand mai multe roluri. Avea un talent deosebit, de mare actor... Isi juca rolurile cu pasiune: se tanguia, gemea, se bucura... Era o placere sa fii acolo in iernile cu ger si, toropit de caldura dulce pe care o dadeau sobele de faianta alba, lucioasa, sa te lasi robit de muzica lui Enescu.
- Vad aici o fotografie a dvs. alaturi de marele compozitor. Dedicatia nu se prea desluseste. Era tot asa de frumos cum apare in fotografii?
- Era si mai frumos... Doar ca un pic cam garbovit! Imi amintesc si azi cat de fericit parea Enescu atunci cand, indata dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, a sosit la Bucuresti Iehudi Menuhin, elevul sau, venit sa concerteze sub bagheta maestrului. Numai ca... Teatrul National fiind nimicit de aviatia germana, iar Ateneul Roman fiind, si el, ranit de bombardamente "proaspete", cei doi maestri au fost nevoiti sa concerteze la "Aro" - sala de cinematograf, foarte aratoasa si - atunci - destul de noua, care azi se cheama "Patria". Adica singura sala "ca lumea" ramasa teafara, in urma nenorocirilor pricinuite de razboi. Cum in vremea aceea eu mai scriam si unele "cronici muzicale", am avut sansa sa fiu primit la repetitiile celor doi "mari" - profesorul si elevul, deopotriva de geniali. Era o placere uriasa sa-i vezi, pe acelasi podium, la Bucuresti, intr-o relatie de adevarata prietenie, bazata pe un profund respect reciproc...
- Nu. N-am vazut-o niciodata. Ea venea doar la Ateneu. Statea in prima loja din stanga. Nu se imbraca extravagant, era sobra, decenta. Doar ca teribil de fardata - aproape o masca. Se iubisera de foarte tineri, pe cand erau superbi amandoi. A fost o poveste de dragoste intensa, reciproca. Maruca avea o avere considerabila. Il mostenise pe "Nababu"" - tot un Cantacuzino, cel care a construit celebra "Casa cu lei", actualul Muzeu Enescu, palatul care face si astazi fala Caii Victoriei. In tinerete, Maruca s-a imbolnavit de o boala grea, si fiul ei din prima casatorie, faimosul Bazu Cantacuzino, a vrut sa o puna "sub interdictie", cum se spune. Afland scenariul, Enescu s-a dus cu ea in Elvetia, a internat-o intr-un sanatoriu de prima mana, a repus-o pe buna linie de plutire si a luat-o de nevasta! Cred ca gestul acesta spune foarte multe despre omul care a fost muzicianul de geniu - Enescu al nostru.
- Foarte ciudata, as zice, in cazul unor mari creatori, aceasta modestie, poate excesiva, a lui Enescu. Cu atat mai greu de explicat, cu cat, se stie, el a cunoscut gloria, aprecierea unanima, inca de foarte tanar...
- Intr-adevar, Rapsodia Romana a fost cantata la Ateneu inca de timpuriu. A avut un enorm succes, inca de la primele concerte... Enescu a fost pretuit de muzicieni, de amatorii de muzica, de criticii autentici. Carmen Sylva, regina Elisabeta, a fost o mare protectoare a lui. Il invita des sa cante la Pelisor. As zice chiar ca Enescu a fost copilul preferat al acestei regine-poete, care a iubit Marea Muzica... Se poate spune ca el a fost lansat de Regina Romaniei... Asta s-a intamplat cand marea lui sfiala avea, mai mult ca oricand, nevoie de un sprijin real, de o mana forte si tandra, care sa-l ocroteasca...
- Domnule Brezianu, v-as ruga sa vorbiti putin despre imprejurarile in care Enescu a plecat din tara. Este vorba despre o perioada neagra din viata lui, provocata de comunistii veniti la putere in Romania.
- Ca orice mare artist, Enescu si-a dorit sa fie liber, sa plece sa concerteze in Occident. Presimtind ca lucrurile se vor schimba, s-a hotarat sa plece de tot din tara. Asa ca a apelat la un fost ministru burghez, averescian devenit prim-ministru, si anume la Petru Groza (care, la drept vorbind, era un burghez deghizat in comunist). Groza i-a propus un fel de... targ: sa plece mai intai in U.R.S.S., sa concerteze la Moscova. Enescu a fost de acord. Turneul a fost un triumf! Rusii l-au purtat pe brate, atat la Moscova, cat si la Leningrad!
- A plecat la Paris direct de la rusi?
- Nu! S-a intors acasa, s-a dus in Moldova, la conacul Marucai, la Tescani... si-a facut bagajele, si-a plecat. Primul popas l-a facut la Paris, apoi a zburat la New York. Numai ca acolo nu s-a putut acomoda cu climatul... Nimerise in plina iarna... O iarna cu viscole, cu ger, cu nameti de doi metri. Asa ca s-a reintors in Parisul pe care-l cunostea din tinerete si unde avea numerosi prieteni. Si tot la Paris a fost vizitat si de Yehudi Menuhin, care i-a fost nu numai un devotat prieten, ci si un mare propagator in lume al operei magistralului sau profesor. Din pacate, cu toata stradania lui Menuhin, opera lui Enescu - in contrast cu cea a lui Bela Bartok - este, inca, prea putin cunoscuta.
- Revenind la realitatea imediata, v-as intreba, domnule Barbu Brezianu, cum vi se pare editia din acest an a Festivalului International "George Enescu"?
- Ce sa zic? Prezenta in festival a celebrei London Philarmonic Orchestra, a unui dirijor de forta lui Kurt Mazur, a orchestrei Capelei de Stat din Moscova, faptul ca a fost adusa in fata publicului prea-putin cunoscuta Simfonie a Iv-a a lui Enescu - toate acestea, printre multe alte argumente, se constituie, zic eu, intr-un profund omagiu adus geniului enescian. Un omagiu cu atat mai binevenit, cu cat in lumea muzicala internationala Festivalul Enescu trece drept un eveniment cultural de prim rang. Oricum, el poate fi socotit drept una dintre putinele bucurii spirituale ale acestei toamne romanesti. Ce-i drept, o bucurie sfioasa, umbrita de tragedia americana. In astfel de terifiante imprejurari, nici un sirag de exceptionale concerte nu are puterea sa ne consoleze...Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
