Monica Anghel"Visul meu?
Sa joc cu Robert de Niro, la Hollywood"
Plina de forme ca o madona rafaelita, cu o voce de negresa acum venita de pe plantatiile de bumbac, expansiva si haioasa ca si cand Dumnezeu ar fi pierdut masura cand i-a dat, pe langa alte haruri, si simtul umorului, Monica Anghel e cea mai tonica persoana din cate cunosc. Imprastie in jur o veselie molipsitoare, iar popularitatea si simpatia de care se bucura demoleaza mitul vedetei cu dimensiuni de fotomodel. La 30 de ani se rasfata, ca o uriasa pisica de angora, intre cele 12 trofee ale sale, cucerite pe scenele festivalurilor internationale, inconjurata mereu de dragostea prietenilor, a parintilor, a socrilor si a sotului ei, care o accepta, toti, asa cum e ea - ca un vulcan gata sa erupa. O singura neimplinire o macina: aceea ca n-a ajuns, pana acum, sa joace in filme, la Hollywood, alaturi de idolul ei, Robert de Niro. Dar ea crede ca nu e timpul trecut.
Artista din Puisor
- Monica Anghel, ai avut o vara plina: un recital superb pe scena de la Mamaia, aparitii de inalt calibru la Callatis 2001 si la Cerbul de Aur, trofeul obtinut de curand la Festivalul International de la Cairo. Cand ai inteles, pentru prima oara, ca muzica va fi drumul tau?
- Un rol foarte mare in alegerea carierei mele l-a avut mama, care a considerat ca am talent: cantam, ca orice copil, melodiile pe care le auzeam la radio sau la televizor, inca de pe la trei ani, adica de cand am primele amintiri. La 13 ani, mama a hotarat sa ma duca la Scoala Populara de Arta. Asa a inceput cariera mea; de fapt, nici nu stiam la varsta aceea ce urma sa mi se intample. Acum, nu ma vad facand altceva si nu-mi pare rau ca mama mi-a ales drumul acesta; chiar ma bucur si le multumesc ei si tatalui meu, pentru ca m-au sustinut in momentele grele. Tatal meu este sculptor (bunicul a fost tot sculptor), mama este designer vestimentar (mi-a facut, pana la un moment dat, toaletele, mai apoi s-a plictisit, gusturile noastre nu mai coincid acum), iar fratele meu este elev la Liceul de Arta "N. Tonitza" (am un frate, mai mic decat mine cu 12 ani, Alex, pe care-l iubesc grozav de tare). Deci, suntem o familie de artisti.
- Ai "amintiri din copilarie" sau cariera ta timpurie le-a spulberat?
- M-am nascut pe 1 iunie, in urma cu 30 de ani. Sunt bucuresteanca get-beget, am crescut in zona unde este acum Posta Puisor, inainte de a fi demolata de Ceausescu si transformata in Centrul Civic de astazi. In vremea copilariei mele, acolo era un cartier vechi, de case boieresti, foarte frumoase. Iar casa noastra era superba, aveam o curte uriasa, cu vita-de-vie si pomi fructiferi, cu tufe de trandafiri, plantati de tata, cu pasari si animale - caini, pisici, pe care le iubeam nespus. Imi amintesc ca ma jucam tot timpul cu verisoara mea, Clara, care acum locuieste in Statele Unite. Imbracam rochiile mamei, ne incaltam cu pantofii ei (pe care-i stricam, bineinteles), ne fardam cu fardurile ei si ne plimbam cantand prin curte, imaginandu-ne ca suntem mari vedete, actrite, cantarete. Eu sunt pe-aproape de ceea ce visam atunci; verisoara mea - nici pe departe: ea este profesoara de limba spaniola la New York (a trecut, ca toti locuitorii metropolei, prin teribila tragedie care a zguduit atat de profund Statele Unite), dar macar locuieste foarte aproape de Broadway si ii are "sub ochi" pe aproape toti marii actori americani. Eu, in schimb, imi doresc si acum sa ajung la Hollywood, sa joc cu Robert de Niro intr-un film.
- Esti nascuta in Gemeni, o zodie creativa dar dificila, cu oameni "liberi", adesea nestapaniti...
- Intr-adevar, Gemenii sunt oameni dificili, eu una cred ca nu sunt usor de suportat: am tabieturi, hachite, am momente in care am senzatia ca nu ma intelege nimeni si ca viata e o problema ingrozitor de grea, careia nu reusesc sa-i gasesc solutia. Dar a doua zi, daca e o zi insorita, e perfect: toate gandurile negre au fugit si eu nu mai am nici un fel de problema. Realizez ca cel mai important lucru este ca sunt sanatoasa si ca sunt norocoasa ca am apucat inca un rasarit de soare. Sotul meu, Andrei, e in zodia Pestilor; el e mai interiorizat, mai echilibrat, mai calculat. Este medic chirurg ("taie-n carne vie") si, ca toti chirurgii, e un tip foarte sensibil si cu mult simt artistic.
"Mai badita Ionita leaga caii la portita"
- Cea mai veche amintire pe care o am despre tine e de pe vremea cand aveai 17 ani si cantai din tot sufletul "Mai, badita Ionita, leaga caii la portita". Cand ai debutat?
- Debutul meu a fost la Festivalul de la Mamaia, in "86. Ionel Tudor m-a intalnit pe holurile Scolii Populare de Arta (veneam direct de la liceu, eram in sarafan si cu ciorapii rupti, ca mi-i rupeam tot timpul in cuiele de la banca) si mi-a spus sa intru intr-o sala, ca acolo se tin preselectiile pentru Mamaia. M-a acompaniat chiar el, am luat preselectia, dupa aceea si selectia, si asa am ajuns eu la Mamaia, unde am luat premiul intai, cu o piesa a lui. A avut mana buna, dar de atunci si pana acum, la ultimul meu album, el nu mi-a mai scris nici o piesa. In schimb, am lucrat mult cu Cornel si Mirela Fugaru, cu Marius Teicu, cu Temistocle Popa, cu Laurentiu Profeta. Maestrul Profeta mi-a dat prima piesa care a ajuns slagar si pe care si acum o cant cu mare placere - "Vin" la mama de ma cere". In "89, la Mamaia, din nou am luat premiul intai, la creatie, cu o piesa a lui Viorel Gavrila. Dupa aceea, au urmat premii si cu alti compozitori - cu Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Marius Teicu. Apoi a venit Revolutia si a schimbat din temelii lumea muzicala. Cei care au fost iubiti si mediatizati in vechiul regim au fost maturati cu un gest, fara sa se gandeasca nimeni ca ei au cantat pentru oameni, ca au cantat muzica usoara romaneasca, o muzica ce are o istorie si o personalitate foarte bine conturate in peisajul muzical de gen. Nu am vreo nostalgie a epocii trecute, dar cred ca libertatea creatiei este prost inteleasa azi. Se confunda democratia cu libertatea de a face si de a spune orice. Pe toate canalele se promoveaza violenta si vulgaritatea. N-ai fi vazut niciodata in America promovat pe post un videoclip in care un pusti isi presara cocaina pe pizza, asa cum am vazut la noi. Nu e deloc educativ pentru tanara generatie.
- Vorbeste-ne despre experienta ta americana - ai fost acolo ca sa studiezi canto, nu-i asa?
- Am stat un an la New York, in "91-"92. Aveam 21 de ani si, cand am vazut pentru prima oara Manhattan-ul noaptea, am avut un neplacut sentiment de furnicuta: mi s-a parut ca toate blocurile acelea uriase vin peste mine. Am suferit enorm cand am vazut in direct cum building-urile acela, care ma speriasera la inceput si care apoi mi-au devenit familiare, s-au naruit peste miile de oameni nevinovati. E cumplit, o parte din mine si din amintirile mele s-a prabusit o data cu avioanele conduse de acei fanatici religiosi. Ceea ce nu pot sa inteleg la contemporanii mei de pe aceasta planeta este ura. In numele acestui sentiment, in 11 septembrie, lumea a fost zguduita de groaza.
In America am studiat canto, gospel in mod special, am si cantat in Manhattan, la un club. N-am castigat, pentru ca imi trebuiau banii ca sa imi platesc chiria si orele de canto, dar dupa un an de stat la New York, am venit acasa cu o haina de blana, cu un catel si cu 10 dolari in buzunar. (Din pacate, catelusa pe care am adus-o de la New York, Dolly, a fost otravita si eu am suferit ingrozitor. Acum, am un alt catel, Jackie). Experienta americana a insemnat foarte mult pentru mine. Acolo, peste Ocean, am invatat ca, daca esti serios, esti respectat. Si am mai invatat ca, oricat de multi prieteni ai avea, tot singur esti. Am dobandit multe cunostinte legate de tehnica vocala, de modul de a privi o piesa, de a o aborda si mi-a folosit foarte mult in cariera lucrul acesta. Sigur, am fost tentata sa raman in America, dar nu am putut sufleteste: imi era prea dor de casa, de parinti, de prieteni. Sunt un om foarte sentimental si lucrul acesta ma face vulnerabila.
- Cum vezi tu viata la 30 de ani? Pare ca nimic nu-ti lipseste pentru a te considera o femeie fericita.
- Ceea ce am sunt bucuriile pe care mi le-a adus viata. Sunt o persoana care iubeste tot ceea ce e in jur: de la rasaritul de soare pana la oameni, animale, gaze. Si cred ca totul e dat in lume de Dumnezeu. El are grija de fiecare dintre noi si ne incearca, tocmai ca sa ne ajute sa ne perfectionam continuu. De aceea, sunt foarte optimista si gandesc pozitiv. Am un potential de lupta extraordinar: ma mir si eu, cateodata, unde gasesc atata putere ca sa continuu si sa nu ma dau batuta.
La o cafea
- Ai terminat Facultatea de Actorie. Cum ti-ai descoperit si aceasta pasiune?
- Toni Grecu, de la grupul "Divertis" - apropo de simtul umorului - mi-a bagat in cap ca trebuie sa fac actoria. M-a convins in timp ce eram plecata cu ei in America, intr-un turneu. Am terminat Facultatea de Actorie, la clasa lui Gelu Colceag, am avut profesori extraordinari - Adriana Popovici, Margareta Pogonat, Alexandru Bindea. Am jucat, din pacate, numai intr-un singur spectacol, la terminarea facultatii, in "O melodie varsoviana", la Teatrul "Excelsior". De cativa ani buni, colaborez cu grupul "Divertis". Este extraordinar sa lucrez cu ei si avem o relatie foarte buna, de prietenie. Desi toata lumea considera ca am un potential extraordinar pentru comedie, mie mi-ar placea sa joc drama.
- Care este, pentru tine, cea mai placuta parte a zilei?
- Ritualul cafelei de dimineata. Cafeaua este viciul meu. Ador mirosul de cafea, gustul ei, imi place sa o simt asa, cremoasa... uite, vorbesc si imi vine apa in gura de pofta. Sunt o mare pofticioasa. De-asta nici nu am mai gatit in ultima vreme. Pentru ca tot ceea ce gatesc eu, dom"le, nu stiu cum se intampla, dar imi iese "ingrozitor de bun". De aceea, am vorbit cu mama si cu soacra-mea, ca sa-l trimit pe barbatul meu sa manance la ele. Si gata cu bucataria, nici nu mai bag nasul pe-acolo. Dar stiti ca nu exista vorba din batrani - "slaba si frumoasa", ci "grasa si frumoasa"! Si mai e una: "grasa tine casa"! Dar eu nici nu ma consider o femeie grasa, ci una plinuta, cu forme, pufoasa, sa-ti vina sa o iei in brate si iarna, si vara.
O alta slabiciune a vietii mele este masina. Imi place la nebunie sa conduc, am un Volkswagen Golf, e o masina micuta, ma strecor usor cu ea prin Bucuresti. Imi place la nebunie si sa dansez. Cand am timp, pun muzica si dansez singura prin casa - am o mobilitate extraordinara si ma simt minunat. Imi plac mult lumina, soarele, caldura, viata, sunt o fiinta solara, imi place sa cred ca sunt si eu o bucatica de soare si ca aduc lumina si caldura in sufletele oamenilor. Imi place sa citesc si mi-am mai descoperit o placere: sa merg in concediu. Anul trecut, am avut primul meu concediu dupa 15 ani. Am fost in Turcia si mi-a placut foarte mult: am stat la plaja, m-am odihnit, m-am plimbat. Sa speram ca nu va mai trebui sa astept inca pe-atat pentru urmatorul concediu.
Nu am deloc aere de vedeta, sunt un om cat se poate de normal. Ma bucur cand vin oamenii si ma felicita, si imi ureaza sa fiu sanatoasa si fericita, sa pot sa cant in continuare. Suntem niste oameni normali noi, artistii, singurul nostru dezavantaj este ca suntem in vizorul tuturor, iar ziarele de scandal abia asteapta sa faci o greseala - de altfel, cat se poate de omeneasca - pentru a te terfeli un pic.
- Vara asta a fost plina de festivaluri: unele cu muzica "in direct", altele cu muzica "fabricata" in studio. De partea cui crezi ca va fi viitorul?
- Nu cred in artistii facuti din butoane. Daca ii pui pe acestia sa cante live, e fals de la inceput pana la sfarsit, o adevarata nenorocire. Ti se face rau, te ia cu lesin cand cineva apare pe scena si scoate niste sunete care nu au nici o legatura cu muzica. Noi, cantaretii de muzica pop, am avut dintotdeauna relatii foarte bune cu cantaretii de rock, pentru ca si unii si ceilalti am putut oricand sa demonstram ca putem sa cantam live. Imi plac foarte mult si ii respect pe cei de la Holograf, Iris, Compact, Pro Consul (ma bucur foarte tare ca au obtinut Cerbul de Aur anul acesta). E foarte bine ca s-a reluat acest festival, intai din punct de vedere strict muzical si, in al doilea rand, din punct de vedere politic - pentru imaginea Romaniei in lume. Sunt foarte multi straini care vor veni la noi pentru acest festival si care isi vor schimba astfel parerea despre romani. Vor realiza, in felul acesta, ca avem si curent electric, ca vorbim si limbi straine, ca suntem oameni extrem de civilizati, deschisi, primitori.
- Tot anul acesta ti-ai lansat si un nou album (nu prea mediatizat si greu de gasit, din pacate). Ce mai ai pe agenda pana la sfarsitul anului?
- Ultimul meu album a fost scos in primavara, e produs de Casa Radio si se numeste "Monica Anghel Xxi". Albumul a fost gandit si realizat la trecerea dintre milenii, dintre secole: versurile si melodiile ilustreaza sintagmele conform carora secolul Xxi va fi unul al iubirii si al muzicii. Sunt numai piese noi, e un album foarte frumos, la care am lucrat cu Filarmonica, cu Corul Radio, cu Big-Band-ul Radio, dirijat de Ionel Tudor. Din pacate, nu este usor de gasit in magazinele muzicale, dar se gaseste, in mod sigur, la casa de bilete a Salii Radio. Pana la sfarsitul anului, voi mai avea concerte in care voi promova acest nou album si voi pleca la Festivalul International de la Malta, in noiembrie.Corina Pavel
(Fotografii din arhiva interpretei)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
