Sfarsit de istorie, intr-un sat din ArdealSasii din Rosia se pregatesc pentru Rai
Ani de zile, inima noastra a batut cu speranta ca sasii din Ardeal vor ramane acasa, aici, in satele pe care le-au inaltat si in care au fost aproape 1000 de ani fericiti. Destinul s-a impotrivit. Chemarea patriei originare - Germania - a fost mai puternica. La fel de puternica precum indiferenta autoritatilor noastre statale, care n-au facut nici un gest sa-i retina, lasand sa li se spulbere urmele. Un mileniu de istorie saseasca in Ardeal se sfarseste dramatic, intr-o totala indiferenta, stergandu-si tiparele civilizatorii, carora romanii ardeleni le datoreaza enorm. Tovarasi pasnici de drum de-a lungul istoriei noastre, sasii lasa in urma lor un gol dureros. Plecarea lor este, in primul rand, o infrangere romaneasca. In deceniul "schimbarii", pe care au votat-o si ei, nimeni nu le-a adresat nici o vorba de mangaiere, nu le-a aprins speranta in suflet. Acum, ce ne mai desparte de ei este cuvantul de traversare a Stixului: adio. Va multumim pentru 1000 de ani de loialitate istorica
E greu sa fii sas in Romania, dar nici in Germania nu e usor
In Rosia Sibiului, ulitele satului miros a batranete. Usor povarnite si atacate de umezeala, casele sasesti inca mai rezista, aliniindu-se cu pasi marunti si ezitanti, ca niste veterani care vor pentru prima oara sa se joace de-a razboiul. Viata se stinge aici cu fiecare noua zi, irevocabil. In dosul portilor grele si scorojite, precum copertele unei carti vechi, sasii scriu in tacere paragraful final al unei istorii de 800 de ani. Aici, totul e disciplinat si eficient - inclusiv moartea. Nu e loc de acuze sau lamentari. Cei care au decis sa ramana au facut-o pentru ca asa au vrut ei. Stiau ca pretul cerut era cumplit: singuratatea. Il platesc si acum cu varf si indesat, dar nu cartesc. Mai mult chiar, ii judeca aspru pe ceilalti, care au plecat. In cateva luni, satul s-a golit de sasi. Pentru Andreius Gross, fuga aceasta e de neinteles. Cand isi aminteste de aprilie "90, il cuprinde furia. "Era ca o nebunie. Toata lumea se agita si voia sa plece fara sa stie de ce. Oamenii erau cum e o turma de oi. Parca le era teama ca nu vor ajunge primii la oala cu miere. Nu aveai cu cine discuta. Am incercat, dar degeaba, caci, domnule draga, fuga e molipsitoare. Nimeni nu vrea sa ramana ultimul."
La 80 de ani, Andreius Gross isi permite sa fie sincer. E suparat pe fostii lui vecini, dar si mai suparat e pe statul german. "De ce i-o primit?" Ca de obicei, greseala pleaca de sus. Sasii ar fi trebuit ajutati nu sa plece, ci sa ramana pe pamanturile lor. Toti ar fi avut de castigat si, in plus, s-ar fi salvat de la pieire un mileniu de istorie. Ce, e putin lucru?
Sotia vine din Germania ca sa-i faca zacusca
Ca vor sau nu a recunoaste, sasii sunt niste nemti mai sentimentali. Ordinea si disciplina, severitatea si vorbirea apasata, fara inflexiuni melodice, sunt pentru sasi o carapace, o poarta inalta si bine zavorata in calea curiosilor. Undeva, in adanc, lucreaza temeinic duiosia, regretul, suferinta, lacrima aducerii aminte. "N-am putut pleca, domnule draga - continua Andreius Gross. Aici e casa mea si rostul meu. Copacul asta, daca il muti in alta parte, moare. Poti sa-i pui apa cu butoiul, nu cu cana, tot nu mai prinde radacina noua."
In curte, dand de zor la masina de tocat, munceste sotia lui herr Gross, Sofia. Face bulion si zarzavat pentru iarna. Imbracata in capot simplu de casa, pare o gospodina a locului si dureaza ceva timp pana sa afli adevarul - doamna Sofia locuieste in Germania si de doua ori pe an vine la herr Gross sa-i lase camara plina cu muraturi si dulceturi, sa-i pregateasca o mancare calda, henkles, si alte bunatati, dupa care se intoarce la fiica sa, luandu-si in primire nepotul. "Ce sa fac?", zice doamna Sofia. "E sotul meu si la bine, si la rau." Nici ea nu stie ce sa mai creada. E bine in Germania. Acolo ai de toate, ai bani, e ordine si curatenie, dar tot nu e ca la Rosia. "Acolo, nimeni nu are nevoie de nimeni. Acolo, te intreaba doar medicul cum te simti, ce mai faci, ce griji te apasa. E mult lux in Germania, dar si multa saracie sufleteasca. Fiecare cu felia lui de viata. Duminica, dupa slujba, toti pleaca grabiti, ca din pusca, spre casa. La Rosia era altfel. Dupa biserica, ma plimbam prin sat cu prietenele, prinzandu-ne una de alta, vorbind cate in luna si-n stele, glumind. In Germania, glume auzi doar la televizor."
E greu sa intelegi cum devine treaba asta cu binele rau si bogatia saraca. Doamna Sofia nu face filosofie, ea doar constata. Nu exista suferinta mai mare decat sa iei spre batranete viata de la capat. In scurt timp, ajungi sa traiesti intr-o tara, cu gandul la alta. Acasa nu mai reusesti sa fii niciodata.
Singura solutie e sa te intorci cand si cand de unde ai plecat. In autobuzul ce leaga zilnic MŸnchenul de Sibiu, auzi vorbindu-se numai romaneste. Parca n-ai fi in Germania. Pana si cei tineri nu-si gasesc locul, desi nu vor sa recunoasca. Vin, in schimb, la Sibiu si isi cauta neveste romance - fete cuminti si gospodine - satui de ifose si pretentii, de suspiciuni si jigniri voalate. E greu sa fii sas in Romania, dar nici in Germania nu e mai usor.
Ca soldat, a luptat impotriva nemtilor
La 80 de ani, Andreius Gross a vazut si a trait destule. Nimic nu-l mai impresioneaza - nici masinile decapotabile, nici magazinele pline cu mancare. Pentru el conteaza acum doar curtea personala, munca si amintirile. Restul e amagire. Omul e o bucata de lemn dusa de ape. Altii decid. Omul traieste mereu sub vremi. In "40 a intrat in armata romana, a facut frontul, a trait calvarul infrangerii de la Odesa, a luptat pe frontul de vest, ajungand pana in Cehoslovacia. Chiar daca nu i-a fost usor sa lupte impotriva nemtilor, a fost corect, respectand juramantul militar si, drept multumire, in "45, cand toti barbatii din sat au fost dusi in Dombas, nimeni nu s-a atins de el, de pamantul si de familia sa. Roata destinului se invarte - din presupus nazist ajungi erou, din etnic neamt ajungi mai roman decat alti romani care se bat cu pumnul in piept.
Spre deosebire de altii, sasii au disciplina si, mai ales, rabdare. Cand faci frontul, aruncat ca o minge dintr-o parte in alta; cand peste noapte barbatii si femeile sunt manate in Rusia ca niste vite, lasand in sat doar copiii si mosnegii; cand casele si pamantul sunt confiscate de stat, obligandu-te sa traiesti cu chirie in propria ta curte, atunci nimic nu te mai impresioneaza. Castiga doar cei rabdatori. In Rosia, circula o vorba veche de sute de ani: "Die erste generation Tot. Die zweite Not. Die dritte Brot". Altfel spus, primul an e al mortii, al doilea al muncii si abia al treilea apartine painii. Psihologie de colonisti, de oameni calcati - nu o data - de roata istoriei. Psihologie - pana la urma - de invingatori.
*
Nu e usor sa discuti cu un sas despre viata lui. Disciplina launtrica il opreste sa se planga, sa-si verse oful, asa cum fac romanii la un sprit. Viata e asa cum este. Daca o iei altfel pierzi, devii nefericit. Pentru Andreius Gross razboiul, scoala militara facuta la Berlin sau rudele deportate in Dombas sunt lucruri de altadata. Cine mai tine minte amanuntele? Un burete nevazut sterge protector totul, lasand prezentul si momentele fericite, viata tihnita de altadata, cu adventul de Craciun, cununa de Sin" Petru si impodobirea pomului (birke) de Rusalii, cu balul nemaipomenit dat de catre "tatal de vecini", cu hainele populare (kittel, schŸtze, maschen, hemd, schiptzen) pline de catifeluri, pamblici si broderii fine in fir de aur si argint, fetele scriindu-si obligatoriu pe poala kittelului numele si anul cand a fost cusuta.
O bruma de lacrimi mijeste in ochii albastri ai batranului Gross. Degeaba insist. "Cel mai fericit moment din viata mea a fost tineretea", zice, dupa care se refugiaza intr-o tacere nostalgica. Mai mult de atat ce poate spune? Il doare singuratatea, dar nu vrea sa o recunoasca. Poate ca nici nu are timp sa-si dea seama. Toata viata a muncit pamantul - cum zice el - la os. Acum face la fel, gandindu-se la un singur lucru: sa moara alaturi de parintii lui, domn si stapan la el acasa, nu chirias la bloc.
"Aici stiu ce las. Acolo nu stiu ce gasesc"
- Domnule Julius Roth, care a fost momentul cel mai greu pentru sasii din Rosia?
- Imediat dupa razboi. Pe 13 ianuarie "45, Nkvd-ul a ridicat pe toti barbatii intre 18 si 45 de ani, deopotriva cu femeile intre 18 si 40 de ani. Cu totii au fost dusi in Dombas, dupa o calatorie infernala de trei saptamani, inchisi in vagoane de vite, cu sigiliu pe usa, incat oamenii au fost nevoiti sa gaureasca podeaua vagonului pentru a-si face nevoile. Desi eram copil, tin minte tot - cum a venit tata de la Primarie si a inceput sa-si faca bagajele, cum a fost dus la gara din Selimbar. Imi amintesc, de asemenea, ca pentru a-si completa numarul, rusii au luat la intamplare si tineri sub 18 ani. Oricum, timp de cinci ani, in Rosia au ramas doar copiii si batranii nevolnici.
- Cum s-au descurcat oamenii? Cine v-a ajutat?
- Nimanui nu i-a pasat de noi. Nu pot sa uit, de as trai si o suta de ani, deportarea vecinei mele - o femeie singura, cu cinci copii mici. "Cu cine iti lasi copiii?", a intrebat-o mama. "Cu Dumnezeu", a raspuns ea, plecand incolonata spre gara.
- Tata nu a mai ajuns acasa. Fiind slabit si bolnav de distrofie, a fost dus in Rdg, pentru refacere si clarificarea situatiei sale civile. De acolo, trecand prin aventuri teribile, a fugit in Germania Federala. Aveam sa-l vad 15 ani mai tarziu, cand a venit ca turist in Romania. Nu ne-am putut intalni decat la Bucuresti, timp de doua ore, pe furis, in holul hotelului, ferindu-ne de oamenii Securitatii. Apoi, in 1961 a murit, implinind o drama cumplita - aceea de a nu-si mai vedea niciodata familia.
- Totusi, cum ati rezistat singuri?
- Am muncit si ne-am ajutat unii pe altii. Viata comunitara in Rosia era bine organizata - de la nastere si pana la cimitir. In plus, aveam tata de vecini (cel batran si cel tanar) care se ocupa de tot, inclusiv de cei bolnavi si fara ajutor. Porunca tatalui era lege. Nu doar ca te amenda, dar intreg satul iti intorcea spatele. Te izola. Peste toate, insa, am muncit. Nimic nu ne-a oprit sa muncim - si pentru mult, si pentru putin. La cine am putut si unde am gasit. Ganditi-va ca in "50 ni s-a luat absolut tot: pamanturi, case, provizii. N-a mai ramas un praf de faina in tot satul. Am indurat si foame, si umilinta, traind cu colonistul in casa si platind chirie pe bunul nostru. In "56 ni s-au restituit curtile, dar rana de atunci doare si acum. Asta a fost destinul nostru - sa ne descurcam singuri. In "45, satul a ramas brusc fara preot, fara invatator sau moasa. Eram o colectivitate pierduta, dar a aparut Johann Fakesth, fostul notar, care a deschis scoala si biserica, tinand slujbele de inmormantare si botezand copiii. Daca noi, batranii de azi, stim limba germana si nu ne-am pierdut credinta, asta o datoram bravului notar Fakesth.
- Ati suferit atatea si totusi nu ati parasit Romania. Ce v-a oprit sa nu plecati in Germania?
- Nu stiu ce sa raspund, domnule draga. Poate gresesc, dar aici, la Rosia, sunt inca la mine acasa. Aici dorm in patul meu si aici ma simt liber. Important e sa muncesc si copiii mei sa aiba parte de munca mea. Din cate imi dau seama, n-o sa se intample asta. Nu-i vad pe copii venind din Germania si gandul asta ma doare cel mai mult, mai mult decat toate suferintele indurate in cei 66 de ani pe care ii am. Oricum, de aici nu plec. Aici stiu ce las. Acolo nu stiu ce gasesc.
Preotul evanghelic Eginald Schlattner
"Sunt mai putini sasi in cimitir decat cei plecati in Germania"
Ii place sa i se zica "popa sasilor". Traieste la Rosia (Rothberg), in curtea bisericii inconjurate cu ziduri inalte ca de cetate. Este o aparenta. Usa casei preotului evanghelic Schlattner este mereu deschisa. Altcumva, nici nu se teme de hoti. Plecand pentru mai multe saptamani in Germania, si-a lasat cele doua scrinuri deschise, neuitand sa puna oarecum la vedere 20 de marci si 100.000 de lei. Hotii au intrat intr-adevar in casa, au luat banii si nu au stricat nimic - nici mobila veche de 300 de ani, nici portelanurile etalate fara teama in vitrina.
Infasurat intr-un prelung fular rosu, afabil, inteligent si mult mai tanar decat il arata varsta din buletin, Eginald Schlattner ne primeste, aratandu-ne mai intai casa parohiala plina de carti, tablouri si mobile vechi, atent reconditionate. De fapt, traieste intr-un confortabil muzeu. Chiar amintirile lui au ceva din aerul nostalgic si fara intoarcere a cronicilor de demult. O lume - lumea sasilor - dispare sub ochii nostri. Cu totii au ramas 16.000 de suflete, risipiti in 270 de sate si avand 240 de preoti. Varsta medie? 60 de ani.
Lui Eginald Schlattner ii place sa adauge propriei semnaturi precizarea: "Ultimul preot evanghelic din Rosia". De la intemeiere si pana acum au fost aici 99 de preoti. Intamplarea sau poate destinul a vrut ca el sa implineasca o suma rotunda si aparent aniversara - este preotul cu numarul 100. Fara a dramatiza cu nimic, parintele Schlattner ne arata locul pe care l-a ales pentru cand nu va mai fi. E un loc superb, umbrit de castanul urias din curtea bisericii. Ca orice capitan de vas, Eginald Schlattner va ramane ultimul pe punte, inconjurat de flori si amintiri.
- Domnule Eginald Schlattner, sunteti - asa cum va zic localnicii - "popa sasilor" din Rosia-Sibiu. Banuiesc ca nu aveti o misiune usoara. Ce se intampla acum cu aceasta comunitate? Chiar nu se poate opri exodul sasilor din Romania?
- E prea tarziu ca sa ne mai punem asemenea intrebari si nu e cazul sa invinuim pe nimeni. Stiu ca pare socant, dar - de cate ori am ocazia - le spun ziaristilor germani ca, in Romania, sasii s-au autopurificat etnic. E o mare tragedie pentru toti - inclusiv pentru romani, care au gasit in noi, timp de 800 de ani, un model de disciplina, sprijin la greu si o necesara intermediere in relatia ceva mai complicata cu ungurii.
Acum s-a terminat. In biserica se strang vreo 20 de batrani si, daca sotia mea n-ar mai inveseli atmosfera, cantand la orga, ai zice ca te afli la priveghi si nu la bucuria sfintei Liturghii. Nu e cazul sa-i acuzam pe romani de aceasta disparitie. In ciuda oricaror persecutii comuniste, sasii nu au fost izgoniti din tara, asa cum s-a intamplat in Cehia, Ungaria si Polonia, si nici nu au fost masacrati ca in Iugoslavia, unde a fost cu adevarat purificare etnica.
- Deportarile in Baragan si confiscarea averilor sunt o realitate.
- Nedreptati, tensiuni si certuri sunt si intr-o casnicie, domnule draga. Eu am facut puscarie politica, fratele meu la fel, jumatate din Rosia a fost trimisa in Dombas, sa munceasca in mina. Chiar si asa, daca oamenii nu se luau unii dupa altii, mai stateam inca 800 de ani impreuna cu romanii.
- De fapt, cand a inceput cu adevarat exodul?
- Imediat dupa Revolutie. In cateva luni, din 600 de sasi au plecat 500. In 1990, la slujba de Pasti, biserica era plina. Stiam ce o sa urmeze, asa ca atunci cand s-a hotarat pavimentul bisericii (culoarea anului in curs), eu am zis sa fie culoarea neagra. Intrebandu-ma de ce, le-am raspuns credinciosilor: "Sa fie negru, pentru ca azi inmormantam o biserica veche de 800 de ani". Degeaba am incercat sa vorbesc cu ei, sa le explic. Toti se temeau sa nu ramana ultimii din sat. "De ce sa ma ingroape tiganul?", intrebau ei speriati. De fapt, nu conteaza cine te ingroapa. Mortul de la groapa nu se mai intoarce nicicand.
- Cati sasi mai sunt la Rosia?
- In biserica suntem ca in staulul din Bethleem - cativa. Ce sa mai vorbim, in ultimii trei ani, cale de trei sate, nu s-a mai nascut nici un copil, nu a mai fost nici o nunta. Sunt mai putini sasi in cimitir decat cei plecati in Germania.
- Mai tineti minte prima zi de preot?
- Eu am inceput preotia tarziu, la 45 de ani. Cand am venit aici, prin anii "70, am gasit o comuna intacta. Aci erau 300 de suflete si 120 de copii. Ceea ce m-a frapat a fost organizarea perfecta a vietii comunitare. Niciunde nu am vazut atata coeziune si solidaritate. De la nastere pana la moarte, totul era fixat in tipare: de la obiceiuri, pana la formulele prin care se anunta decesul cuiva. Nimic nu era lasat la voia intamplarii. O asemenea disciplina n-am intalnit nicaieri: tatal de vecini respecta cu sfintenie paragrafele scrise acum 200 de ani (articolele vecinatatii); la botez si la nunta se pastra o parte din bucate pentru a fi duse la cei bolnavi; la priveghiul unui mort, femeile si barbatii stateau in sali diferite, fiecare primind gustari si bauturi stabilite prin traditie. In haosul durerii, fiecare stia ce are de facut. Chiar si cand ramaneai singur, tatal de vecini avea grija de tine. Te prelua vecinatatea. Acum, din toate acestea a mai ramas doar amintirea. Sincer vorbind, va invidiez pe voi, romanii. Indiferent de situatie, familia voastra se strange la nunta sau la inmormantare. Noi suntem tot mai singuri in astfel de momente. Pana si in Germania a disparut cultul familiei reunite. Fiecare se descurca cum poate.
- Banuiesc ca nu e usor sa traiti ca un capitan pe un vas care se scufunda. Nu v-a incercat niciodata gandul sa plecati si dvs., mai ales acum, cand ati publicat in Austria un roman de mare succes, "Cocosul cu capul taiat"?
- E nevoie de mine aici. Cineva trebuie sa stinga lumina si sa inchida poarta bisericii. Efectiv, nu pot sa plec. Aici am fost repartizat ca preot, aici vreau sa mor. In Germania ni se spune ca suntem caposi. Eu vreau sa fiu capos ca Andreius Gross care, la insistentele sotiei sale de a o urma in Germania, i-a zis: "Nu vreau sa traiesc la bloc. Vreau sa fiu domn si stapan in curtea mea". Chiar daca in Rosia au ramas doar zece babe si cinci mosnegi, cea mai mare bucurie e sa le fiu preot si sprijin pana la moarte.
Sorin Preda
Un amplu interviu despre spectaculoasa biografie a preotului Eginald Schlattner din Rosia (jud. Sibiu) puteti citi in numarul urmator al revistei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
