Exista doi Misu Fotino in istoria teatrului romanesc. Seniorul, interpretul de neuitat al unor personaje blajine si joviale de prin anii "30, si fiul: "juniorul" Misu, care se apropie si el acum de varsta de aur, cu vreo 50 de ani de cariera in spate. Acelasi suras gentil ca al tatalui, actor foarte indragit de publicul inceputului de veac romanesc, doar ca iutit usor la fiu prin cateva scantei sarcastice, tasnite de sub lentilele ochelarilor cu rame negre. Un umor dulce-perfid, inocent, dar cateodata si rau, la ciocanitoarea Woody (cum l-au poreclit cu tandrete colegii).
- Ati pornit-o cu dreptul pe scena, in compania unor celebritati ale teatrului: Maximilian, Beligan, Birlic, Timica, Giugaru - toata floarea cea vestita a comediei romanesti...
- Daca socotesc debutul meu de la 7 ani in "Coloniale", alaturi de Maximilian, Maria Filotti, Silvia Fulda, Talianu (asta era prin "37), pot spune ca am fost un privilegiat. Mai intai, pentru ca m-am nascut in familia Fotino. Tata era un actor celebru, director - prin anii "30 - al Teatrului din Cernauti. Acolo m-a conceput pe mine, dar mama era prea tanara, s-au despartit curand si pe mine m-a crescut pap. Cu un tata atat de bland ca al meu, care ma adora, pur si simplu, si alaturi de el si celelalte sotii ale sale (mai multe, de-a lungul timpului), pot spune ca am avut o copilarie fericita. Am fost atat de rasfatat de lumea teatrala si neteatrala, incat ma mir ca nu mi-am ratat cariera. Cati copii s-ar putea mandri, ca si mine, ca au fost tinuti pe genunchi de marele Iancu Brezeanu, alintati de Tudorica Musatescu si de alti buni prieteni ai tatalui meu?
- Ati fost un copil precoce daca ati crescut printre atati monstri sacri...
- Doar ca eu nu-i consideram monstri pe acesti mari actori, ci prieteni, un fel de rude din familia noastra teatrala. Intr-un anume fel, am fost - da - precoce: la 12 ani m-am indragostit de fata bacanului, care avea 8 ani; ii faceam curte cu bicicleta si mi-am anuntat tata ca o voi lua de nevasta pentru ca are si zestre: un magazin. La 20 de ani, m-am insurat cu o actrita mai varstnica, fara sa-l mai anunt pe tata. Evident ca ne-am despartit si am luat alta, tot fara binecuvantarea parintelui.
- Cu mama dvs. v-ati intalnit vreodata?
- Foarte tarziu, cand eu aveam 40 de ani. Ea ramasese la Cernauti. Ne-am privit ca doi straini si nu ne-am mai intalnit niciodata. Dar am mai povestit episodul, n-as vrea sa-l repet.
Hei-rup cu Paul Calinescu si Radu Beligan
- Pap Fotino v-a ajutat in cariera?
- M-a trimis sa dau examen la Institutul de Teatru. In "48, tocmai se transformase Conservatorul Regal de Arta Dramatica intr-o facultate de stat. Si pentru ca ma temeam ca n-o sa intru, cu toate pilele mele, am dat examen si la Actorie si la Regia de culise, cum se numea pe-atunci. Am intrat cu chiu cu vai la prima, clasa Gh. Storin. Dar n-am ajuns la cursuri decat un singur trimestru, pentru ca in primavara l-am insotit pe Radu Beligan - idolul meu in materie de umor subtire, pentru parter, nu zgomotos ca pentru galerie - la o filmare. Se realiza primul film romanesc, "Rasuna valea", si Paul Calinescu m-a luat si pe mine pentru o figuratie speciala. Avea nevoie sa filmeze, pe santierul patriei, un brigadier cu un aer mai intelectual si, cum eu purtam ochelari si pe-atunci, corespundeam imaginii. M-a fascinat atmosfera de echipa si am ramas mai mult. Ma si vedeam mare stea de cinema, dand autografe, dar n-a fost sa fie. Cand m-am prezentat in vara la examen cu Storin, mesterul s-a uitat lung de tot la mine si, cu toate ca era bun prieten cu tata, m-a intrebat repede: "Tu cine esti?". "Studentul dvs., Fotino." "Nu te cunosc. Nu te-am vazut la clasa." "Pai, sa vedeti ca am fost si bolnav." "Da" cu filmul cum a fost?" M-a fulgerat cu privirea si m-a picat. Mi-a fost rusine sa repet anul, mai ales ca ma simteam deja actor (eram pe statul de plata la Teatrul din Brasov, condus de tata). Si uite asa a ramas Misulica al lui fara studii. Dar n-as mai sfatui pe nimeni sa faca ce-am facut eu si sa pateasca mai tarziu o rusine si mai mare. Sa va spun cum a fost: in "56, mentorul meu artistic, Sica Alexandrescu, m-a adus la National, la Bucuresti. Eu de la 18 ani jucasem cu succes intr-o piesa care a facut epoca, "Clasa a 8-a B", alaturi de idolul meu, Radu Beligan. La numai 23 de ani, faceam o compozitie grea: zaharisitul Agamita Dandanache din "Scrisoarea pierduta", in timp ce tata, cam pe la varsta mea de-acum, il juca pe Trahanache. Personaj pe care eu astazi il interpretez la Teatrul National din Craiova, alaturi de-un exceptional Catavencu, realizat de Ilie Gheorghe.
- Dar care era rusinea despre care voiati sa povestiti?
- Pai, sa fi avut atunci vreo 30 de ani si cateva succese importante pe prima scena a tarii, dar si in alte teatre, unde jucam comedii muzicale. La Savoy, dansam si cantam cu foc in "Baietii de la parter" sau "Pisica neagra", unde lansam vreo sapte slagare; nu are atatea intr-un singur recital nici faimosul Iglesias! Dar, ma rog, ce nu faceam cu inconstienta tineretii! In acel moment, am fost chemat la sindicatul actorilor, impreuna cu alti colegi, tot nescoliti ca si mine, sa ne sustinem atestatul pe post. Comisie mare. Noi - Vasilica Tastaman, Mihailescu-Braila si alti cativa - eram pieriti de frica. Intrebari cumplite, de estetica marxista, noi ioc; dadeam din colt in colt. Ne faceam ca ne apuca tusea, ca ne legam sireturile, ma rog, pustisme d-astea. Penibil! Noroc cu batranul regizor Tompa Gabor (tatal celui de azi), care nu a mai rabdat si s-a rastit la colegii lui din comisie: "Ce aveti voi cu copiii astia? Seara de seara aduc lumea in teatru, cuceresc inimile spectatorilor care-i adora, iar voi va bateti joc de ei?". Ne-au dat la toti - examinatori si examinati - lacrimi in ochi si-am scapat. Tin minte ca i-am soptit la ureche Vasilicai: "E ca si cand timp de douazeci de ani am facut dragoste si acum astia de aici ma trimit sa invat sa sug cu biberonul".
Farse, farse, farse
- Spontaneitatea dvs. din viata de toate zilele e la fel de spumoasa si-n teatru?
- Depinde de inspiratie. Imi amintesc ca jucam intr-un turneu pe Litoral, intr-o comedie de Baranga; il inlocuiam pe maestrul Beligan in "Reteta fericirii", pentru ca el pleca la un mare festival. Eu intram in scena si ma adresam celor doua doamne interpretate de distinsele Irina Rachiteanu si Marietta Deculescu: "Ati auzit ce s-a intamplat azi dimineata la Eforie?". In piesa, ele n-aveau chef sa ma asculte si ma ignorau. Doar ca de: vara, cald, colegele mele dragi - persoane foarte sobre de obicei - s-au gandit sa se amuze si sa-l puna pe Misulica (cel mai tanar din distributie) in incurcatura, sa vada cum se descurca. Si-au schimbat deodata macazul, improvizand cateva fraze: "Ia sa auzim si noi ce s-a intamplat in dimineata asta la Eforie, ca doar n-oi fi batut atata drum de pomana, pe arsita asta!". Eu am fost la inceput surprins, dar mi-am revenit repede. Mi-am amintit de o gluma auzita in ajun la un restaurant de pe plaja, pe care am povestit-o pe loc. Nu stiti? Berea neagra si vinul alb stimuleaza imaginatia. Apropo, stiti cum trebuie sa fie vinul bun? Va spun eu: sa fie rece, alb, mult si gratis.
- La fel de spontan si de vesel era si Fotino-Seniorul?
- El era bland ca painea calda, nu afurisit ca mine. Dar spre deosebire de mine, era foarte descurcaret: facea si desfacea mereu trupe artistice, companii particulare, conducea teatre, organiza turnee. A realizat primul turneu al Teatrului din Brasov in Ardeal, dupa Unire, si a infiintat primul teatru profesionist la Braila. Juca mult la Nationalul din Craiova, amintindu-si ca la origine era oltean. Dar fiul sau nu se pricepe la mai nimic: nu stie sa repare o priza, ii e lene sa faca sport.
- Daca nu va faceati actor, ce ati fi dorit sa fiti?
- Cand eram mic, visam sa fiu secundul capitanului pe un vapor urias; adjunct, ca sa n-am nici o responsabilitate si sa lenevesc cu ochii pe mare toata ziua. Cand am inceput sa joc, daca n-as fi devenit actor, as fi visat sa ajung Artist. Cat mai mare, inegalabil, ca Beligan ori Jean Gabin.
- Visul minunatei profesii...
- Orice profesie bine facuta, orice meserie - oricat de modesta - are orgoliul ei, bucuriile si necazurile, deopotriva. Totul e sa le poti mentine in oarece echilibru.
Cu madam Bulandra la supeu
- Vreti sa va mai povestesc o farsa, avand de asta data ca protagonisti pe d-na Bulandra si Jules Cazaban? Jules juca rolul unui maitre d"h(tm)tel la un banchet intr-un mare restaurant. Tacamuri de argint, se servise cina, urma consomm-ul. Ca sa-l necajeasca putin, madam Bulandra a improvizat o observatie: "Gaston, asta nu-i supa, e apa chioara". La care Cazaban ii raspunde prompt: "Doamna Bulandra, asta-i teatru, ne facem doar ca mancam!". Dar cate scene d-astea haioase nu traieste un actor pe scena ori in culise!
- D-le Fotino, ce credeti, talentul se mosteneste, se transmite?
- Cred ca e ereditar, dar numai de la o generatie la alta. La a treia generatie s-a terminat. Uitati: cat de draga imi e mie scena, dar pe fiica mea, Oana Maria, n-as lasa-o pentru nimic in lume sa se indrepte spre teatru. Ii spun: eu vreau sa te feresc ca sa nu faci prea devreme laba gastii pe inima.
- Expresiva imaginea. Oana Maria cati ani are, ce face acum?
- Are 20 de ani si e in anul Ii, la Filologie, la o sectie noua: Relatii cu publicul. Sper sa nu-i semene lui taica-su si sa ne-anunte si ea, deodata, ca s-a casatorit. Sa ne trezim ca vine la noi in casa cine stie ce derbedeu, o ia si o duce departe. Tremur la gandul asta si stau cu bata dupa usa, ca sa fiu gata pregatit. Glumesc, desigur: avem norocul unui copil minunat, cel mai bun produs al casei Fotino. De 23 de ani de cand suntem casatoriti, sotia mea a tot avut timp sa ma cunoasca si sa ma ia asa cum sunt, cu bune si cu rele. Cu cele doua testoase Ninja ale mele, cu pestisorii mei exotici, primiti in dar, si cu papagalii ce nu vorbesc, ci doar caraie enervant, dar eu tot ii alint "soimii tatei". Sotia mea e arhitect, ea se ocupa de transformarile casei si de muscatele de pe terasa. Ne intalnim toti trei, seara, eu - la un pahar cu sprit, ele doua - la unul de vorba. Petrecem duminica in familie, ori cu prietenii. Saptamana trecuta, cand am fost invitat de Mihaela la emisiunea ei de la Antena 1, s-a prelungit emisiunea la restaurantul "Lebada". A fost bine, desigur, dar eu fara familie nu ma mai simt in largul meu. Cum se mai schimba omul! Altadata, nu exista seara sa nu ies dupa spectacol cu colegii la "Athne Palace", la "Cina" ori cu tata, la "Pescarus". Azi, prefer localul numit "Acasa" - e mai frumos, mai comod si mai ieftin. Potrivit cu vremurile astea.
"N-am facut politica; doar bancuri politice"
- Si-apoi, ce sa va mai spun? Mi-a trecut si placerea aceea interzisa pe vremea "impuscatului", de a spune bancuri politice in cabina sau pe terasele restaurantului. Eu n-am fost membru de partid, ma stiau cu totii ca sunt gura prea sparta si ma lasau in pace. In felul asta, cu o gluma, scapam de belele. Mi-au propus la inceput sa intru in partid, dar eu ii amanam, spunandu-le bancul cu nebunii: astept sa ma mai coc si sa cad la tanc. Nici ei nu insistau, doar cate un secretar de partid mai cumsecade - au fost si din astia, de ce sa nu recunoastem?! - imi atragea atentia sa fac gura mai mica. Nici ei nu se omorau sa ma premieze, nici eu nu ma inghesuiam sa spun versuri patriotice. Oricum, aveam un mare avantaj: pe noi, comicii, nu ne invitau sa spunem versuri omagiale; daca am fi aparut, Birlic, Bibanu sau Jean Constantin am fi starnit ilaritate si le-am fi stricat petrecerea. Asta imi aminteste o intamplare trista din viata lui Grigore Vasiliu Birlic. Orice ar fi zis acest minunat comic, orice gest ar fi facut el pe scena ori in strada, lumea se prapadea de ras. Se crease un fel de reflex, de reactie care se manifesta chiar in momentele mai dramatice. De pilda, la inmormantarea sotiei lui Birlic - actrita si ea, Angela Mateescu - pe care o adora, el plangea. Dar unii dintre cei veniti la cimitir ca la spectacol, s-au abtinut cu greu sa nu rada.
Razboiul meu vesel de la Peris
- Imi amintesc ca am avut si eu in adolescenta un moment de egoism, un fel de cinism inconstient, de care acum ma jenez. Era in timpul razboiului si ne refugiasem cu familia la vila noastra de la Peris. A doua zi dupa bombardamentul din aprilie, ne trezim cu sotii Birlic, cerand sa-i gazduim: el era in papuci, doamna in capot. Dar vila noastra era deja plina cu rude, cu prieteni. Tata a gasit solutia salvatoare: camera lui Misulica. Si asa am avut eu norocul sa stau in aceeasi odaie cu marele comic, din primavara pana in toamna, cand s-a terminat razboiul. "Razboiul vesel" i-am zis eu; pentru mine, el fusese etapa cea mai amuzanta din viata. Orice cuvant, orice gest al marelui actor devenea prilej de buna dispozitie. Daca iesea pe strada cu sotia lui - care era mai inalta cu un cap decat el - oamenii se tineau coada dupa ei. Veneau si din satele vecine sa-l vada pe cel care le aducea putina voie buna in cosmarul razboiului. Numiti-o cum vreti: evadare lasa din realitate, inconstienta, dar eu cred ca tocmai in asta consta forta artei. A talentului. L-a intrebat pe Jean Gabin un gazetar, odata: "E grea meseria de actor, sa fii astazi rege si maine pungas?". "Dragul meu, i-a raspuns maestrul, greu nu e. Este sau usor, sau imposibil." Simplu si concis: a avea ori a nu avea harul de sus.
E un mare povestitor acest domn Fotino, suetar de inalta clasa. Sa-l tot asculti o mie si una de seri, cu sprit ori fara sprit. Numai capitolul povestit de el: "Cum m-am lasat eu de fumat intr-o zi de provocare sportiva cand, ca sa nu alerg in crosul actorilor, mi-am propus un alt sport de <<Challenge Day>>, si culmea, am si reusit: n-am mai pus tigara in gura de vreo opt ani", e o adevarata schita umoristica. Dar cum timpul e scurt si povestea prea lunga, o vom relata, poate, cu o alta ocazie. Acum e prea cald.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
