Ultimul solomonar
Cu ani în urmă, l-am cunoscut pe ultimul descendent al unei vechi familii de solomonari din Munţii Apuseni. În această familie, învăţătura se transmitea numai pe linie bărbătească, aşa că bunicul Avram i-a transmis nepotului său doar o parte din informaţiile pe care le deţinea. Când l-am cunoscut eu, acest nepot avea în jur de 40 de ani, dar chipul său smead şi ars de soare era neted ca la 20 de ani, emanând o tinereţe neobişnuită. Nepotul solomonarului a îndrăgit în mod special ierburile tămăduitoare, pentru care făcuse o adevărată pasiune. Străbătea munţii ziua şi noaptea, se afunda în păduri, căutând prin cotloane ascunse plante rare şi cu o vigoare deosebită. Mai avea proaspătă în minte amintirea bunicului, care fusese un fel de căpetenie spirituală a satului. În această calitate, el era în acelaşi timp tămăduitor de oameni şi animale, sfătuitor şi conducător. Atunci când era gata să se abată asupra satului nenorociri, el îi aduna pe un anume deal pe toţi oamenii şi se rugau fierbinte, cu mic cu mare, la Dumnezeu. Şi atunci, numaidecât, seceta se termina, grindina se abătea înspre păduri, puhoaiele de apă se domoleau, iar temutele molime ocoleau satul. Îmbătrânise Avram, abia mai putea merge, dar oamenii tot veneau la el şi îi spuneau: "Avrame, trebuie să ieşi cu noi să ne rugăm, că uite, de două săptămâni nu a mai dat strop de ploaie!". Şi îşi încorda puterile bătrânul şi reuşea să urce din nou dealul şi să se roage în mijlocul oamenilor, care vedeau în el un adevărat sfânt.
Vraja pierdută
Nepotul său moştenise doar meşteşugul plantelor, de care se lăsase tot mai mult subjugat. Mergeam împreună cu el primăvara, prin codrii adânci şi pe povârnişuri de munţi, şi vedeam cum, la găsirea anumitor plante, în ochii săi verzi se aprindea o lumină neobişnuită. Avea obiceiul ca atunci când vedea într-un an, pentru prima oară, anumite plante, să se frece pe obraji cu ele, intrând pentru minute în şir într-o adevărată transă euforică. Leacurile sale din plante, deşi uneori erau foarte diluate, aveau o putere aparte în acea vreme. Rănile se închideau ca prin farmec, infecţiile dispăreau fără urmă, orificiile herniale se închideau în câteva zile etc. Pe unde mergea acest om cu magia plantelor, producea o adevărată senzaţie. Când l-am cunoscut, prinsese deja gustul lumii bune, în care se vântura tot mai mult în calitate de vraci, dar şi gustul banilor şi al puterii, care nu întârziau să vină. Pe parcursul unui an, devenise un alt om. Nu-i vorbă, rămăsese la fel de ataşat de plante ca şi până atunci, ba parcă devenise într-un fel dependent de prezenţa şi forţa pe care i-o confereau, dar uitase tot mai mult despre preceptele morale şi spirituale ale bunicului său, pe care le pomenea tot mai rar. Uitase, de pildă, de rugăciune, de modestie, de sărăcia în care trebuie să trăiască un om dăruit vindecării, fiind îmbătat de puterea şi prestanţa sa de vraci-magician. Din ce în ce mai des, pomenea despre secretele uluitoare pe care le ştia şi la care doar el avea acces, trezind în jur admiraţie amestecată cu un fel de invidie şi teamă. S-a potrivit că, de la un moment dat, ne-am întâlnit tot mai rar. Cred că au trecut mai mult de patru ani de când nu l-am mai văzut, aşa că povestea sa am aflat-o de la câteva cunoştinţe comune. Tot mai mândru de puterile sale, s-a hazardat la tratamente foarte dificile, conduse neatent şi după o diagnosticare sumară - tratamente care au eşuat lamentabil. Aparent paradoxal, aceasta l-a făcut şi mai încrâncenat şi chiar arogant, creându-şi chiar o mică "sectă" cu oameni care-i preamăreau calităţile. A reuşit chiar să intre în conflict cu autorităţile sanitare, care au sesizat că în tratamentele sale era ceva în neregulă. Ba chiar şi costurile tratamentelor deveniseră inaccesibile pentru omul de rând. I-am pierdut de tot urma, rămânând cu gustul amar al experienţei sale nefericite, de ucenic ce uitase învăţămintele bunicului său, solomonar. În medicina magică românească, o importanţă mai mare decât leacul în sine o are învestitura morală şi sufletească a celui care-l foloseşte. De aceea, posturile alimentare, puterea cuvântului şi a rugăciunii, puterea sacrificiului şi a dragostei se află la mare cinste. Despre aceste mijloace, cu adevărat magice, vom vorbi în continuare.
POSTUL şi RUGĂCIUNEA
În medicina populară se spune că atât bolile trupului, cât şi cele ale sufletului sunt produse de chiar Necuratul, care pătrunde în trup sau în cuget - ori, cel mai adesea, în amândouă - aducând cu sine şi boala. Iar singura modalitate de a alunga boala este aceea de a alunga "duhul negru", maleficul, prin curăţarea fiinţei şi prin chemarea îngerilor lui Dumnezeu, de a căror prezenţă diavolul fuge imediat. Şi nu există mijloace mai bune de curăţare a trupului şi a sufletului decât postul şi rugăciunea. Aşa se explică faptul că, vreme de secole, românii au fost nişte postitori neîntrecuţi, care au produs mirarea cronicarilor vremii. Autorităţile româneşti şcolite în Occident consemnau, acum aproape două sute de ani, că postul la români nu provine din sărăcie, căci şi oamenii cei mai înstăriţi petrec zilele de vineri fără să mănânce nimic, doar cu apă care să le potolească setea. În anumite sate din Moldova şi Oltenia, în Săptămâna Mare, femeile posteau chiar şase zile neîntrerupt, timp în care gustau simbolic doar pâinea de la împărtăşanie. Mulţi cercetători ai folclorului au ajuns la concluzia că aceste posturi aveau, pe lângă conotaţiile religioase, şi un rol clar de protecţie magică, cu atât mai mult cu cât, în cazul deochiului, al blestemului ori al altor făcături, prima măsură luată era postul. Prin post erau scoase afară toate "necurăţiile din trup şi suflet", erau anihilate toate influenţele demonilor. În tradiţia populară, este cunoscut şi faptul că postul celui care a fost atacat prin magie nu este uşor, deoarece este supus la fel şi fel de ispite şi încercări. Uneori, în post este consemnată chiar apariţia unor fenomene asemănătoare exorcizărilor făcute prin rugăciune.
Postul cel mai eficient pentru anihilarea atacului magic este cel complet (fără nici un fel de hrană), ţinut vreme de 3-7 zile, când se consumă doar apă curată în cantităţi mari, deoarece aceasta are virtuţi purificatoare deosebite. Se spune chiar că, în cazul anumitor "făcături", postul ţinut fără suficientă apă este mortal, deoarece "omul poate fi mistuit de arşiţa dinăuntru", care este stârnită de încercarea postitorului de a o da afară.
Postul negru este şi o perioadă în care agheasma, plantele magice, tămâia, cărbunele de lemn şi alte remedii de acest fel au eficienţa cea mai mare. De asemenea, în post, rugăciunea este cel mai uşor auzită de Dumnezeu, deoarece puterea sufletului de a-L chema este mai mare atunci când trupul este curăţat.
În concluzie, postul negru este, alături de rugăciune, cel mai sigur pentru combaterea atacurilor de magie neagră, fiind în acelaşi timp şi un adevărat suport pentru celelalte tipuri de remedii pentru sănătate.
Multe dintre expresiile pe care le folosim în mod curent sunt, de fapt, fragmente ale unor străvechi formule de magie albă. De exemplu: Bună ziua!, Noapte bună! şi alte asemenea "politeţuri" nu sunt altceva decât mici binecuvântări. În lumea satului românesc, aproape toate dialogurile încep după adevărate "ritualuri" de magie a cuvântului. De pildă, se spune, în loc de Bună ziua! - Doamne ajută!, Lăudat fie Iisus, în loc de La revedere! - Mergi în pace! sau Domnul să fie cu tine!; în loc de Mulţumesc! - Fie primit! sau Domnul să te răsplătească! Acest limbaj nu are altă menire decât să-l reconecteze mereu şi mereu pe om la planul spiritual, ceea ce este o garanţie a bunăstării sale sufleteşti, a fericirii şi a liniştii sale.
Din păcate, pe măsură ce deceniile au trecut, oamenii au început să uite de tradiţiile lor minunate şi de puterea uluitoare a cuvântului, începând să se "joace" cu vorbele. De curând, s-a dat publicităţii o statistică ce arată că, dintre toate naţiunile Europei, românii şi ungurii deţin un record, cel puţin neobişnuit: cel al înjurăturilor. Dar ce sunt aceste "condimente de limbaj"? Ei bine, ele sunt la origine, pur şi simplu, fragmente de descântece ale magiei negre. Şi, într-adevăr, dacă le analizăm la rece, observăm că înjurăturile sunt trimiteri în iad ori în faza embrionară, pângăriri ale unor valori sufleteşti şi spirituale majore, invocări ale unor demoni etc. Iată, aşadar, că magia este mai aproape de noi, mai prezentă în viaţa noastră decât cred mulţi. Efectul malefic al acestor formulări, pe care le auzi la tot pasul - pe stradă, în tramvai, în localuri, stadioane ori discoteci - pare ceva neutru, dar nu este chiar aşa. Infracţionalitatea în mediile unde sunt des folosite înjurăturile este mult mai mare; de asemenea, acolo este mult mai mare incidenţa afecţiunilor şi tulburărilor psihomentale, a viciilor etc. Oare să fie o simplă coincidenţă? Cu siguranţă, nu. Cuvântul are o putere imensă, pe care oamenii o ignoră, dar care cândva a fost foarte bine cunoscută şi preţuită. Deci, o primă măsură de protecţie magică ar fi scoaterea din vocabular a tuturor elementelor care invocă diavolul, care pângăresc valori sufleteşti, spirituale sau morale. O a doua măsură ar fi cultivarea elementelor de limbaj care aduc pacea şi armonia sufletului. Fireşte, străvechile elemente de limbaj care-l invocau pe Dumnezeu în diferite forme sunt cele mai puternice, chiar dacă astăzi ni se pare cel puţin neobişnuit ca un director de firmă, de exemplu, să întâmpine un partener de afaceri spunând: "Domnul fie cu tine!" Soluţia care rămâne este ca fiecare urare formală, începând cu acel banal "Bună ziua!", să fie spusă cât mai din suflet şi gândindu-te la ce spui. De fapt, aici este cheia magiei cuvântului: în trăire.
A trăi cuvântul
Etnologii de pe toate meridianele au adunat, de-a lungul timpului, tone de manuscrise cu descântece, invocaţii şi alte asemenea formule rituale, aparţinând feluritelor culturi şi civilizaţii. Deducţia a fost logică. De fapt, cheia puterii cuvântului nu este combinaţia de vocale şi consoane, ci trăirea celui care le emite, rostite sau în gând. Vraciul adevărat trebuia să trăiască în simplitate şi curăţenie, să nu se mânie, să nu fie lacom, să-şi păstreze castitatea şi să se dăruiască din tot sufletul celorlalţi. Toate aceste precepte, respectate zeci de ani, dezvoltau cu timpul o capacitate cu totul extraordinară de a trăi ceea ce spuneau, de a transforma cuvântul în realitate. De aceea se şi credea că omul înţelept este mereu măsurat la vorbă, deoarece în cazul său, cuvintele erau cu mult mai mult decât o simplă articulare de sunete, erau chiar vehiculul unor sentimente şi trăiri benefice, de o intensitate extraordinară, capabile să vindece şi să aline chiar instantaneu.
Noi, oamenii moderni, am pierdut această putere extraordinară a cuvântului. Abia de curând, o nouă şi, cel puţin deocamdată, misterioasă ştiinţă - NLP (Manipularea Neuro-Lingvistică) - scoate la iveală importanţa cuvintelor. Totuşi, fără a ne afunda în studiul acestei discipline extrem de complexe, putem afla practic mai multe despre puterea cuvântului. Cum? Tăcând. Despre aceasta însă, vom vorbi altădată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
