Ultimul solomonar
Cu ani în urmă, l-am cunoscut pe ultimul descendent al unei vechi familii de solomonari din Munții Apuseni. În această familie, învățătura se transmitea numai pe linie bărbătească, așa că bunicul Avram i-a transmis nepotului său doar o parte din informațiile pe care le deținea. Când l-am cunoscut eu, acest nepot avea în jur de 40 de ani, dar chipul său smead și ars de soare era neted ca la 20 de ani, emanând o tinerețe neobișnuită. Nepotul solomonarului a îndrăgit în mod special ierburile tămăduitoare, pentru care făcuse o adevărată pasiune. Străbătea munții ziua și noaptea, se afunda în păduri, căutând prin cotloane ascunse plante rare și cu o vigoare deosebită. Mai avea proaspătă în minte amintirea bunicului, care fusese un fel de căpetenie spirituală a satului. În această calitate, el era în același timp tămăduitor de oameni și animale, sfătuitor și conducător. Atunci când era gata să se abată asupra satului nenorociri, el îi aduna pe un anume deal pe toți oamenii și se rugau fierbinte, cu mic cu mare, la Dumnezeu. Și atunci, numaidecât, seceta se termina, grindina se abătea înspre păduri, puhoaiele de apă se domoleau, iar temutele molime ocoleau satul. Îmbătrânise Avram, abia mai putea merge, dar oamenii tot veneau la el și îi spuneau: "Avrame, trebuie să ieși cu noi să ne rugăm, că uite, de două săptămâni nu a mai dat strop de ploaie!". Și își încorda puterile bătrânul și reușea să urce din nou dealul și să se roage în mijlocul oamenilor, care vedeau în el un adevărat sfânt.
Vraja pierdută
Nepotul său moștenise doar meșteșugul plantelor, de care se lăsase tot mai mult subjugat. Mergeam împreună cu el primăvara, prin codrii adânci și pe povârnișuri de munți, și vedeam cum, la găsirea anumitor plante, în ochii săi verzi se aprindea o lumină neobișnuită. Avea obiceiul ca atunci când vedea într-un an, pentru prima oară, anumite plante, să se frece pe obraji cu ele, intrând pentru minute în șir într-o adevărată transă euforică. Leacurile sale din plante, deși uneori erau foarte diluate, aveau o putere aparte în acea vreme. Rănile se închideau ca prin farmec, infecțiile dispăreau fără urmă, orificiile herniale se închideau în câteva zile etc. Pe unde mergea acest om cu magia plantelor, producea o adevărată senzație. Când l-am cunoscut, prinsese deja gustul lumii bune, în care se vântura tot mai mult în calitate de vraci, dar și gustul banilor și al puterii, care nu întârziau să vină. Pe parcursul unui an, devenise un alt om. Nu-i vorbă, rămăsese la fel de atașat de plante ca și până atunci, ba parcă devenise într-un fel dependent de prezența și forța pe care i-o confereau, dar uitase tot mai mult despre preceptele morale și spirituale ale bunicului său, pe care le pomenea tot mai rar. Uitase, de pildă, de rugăciune, de modestie, de sărăcia în care trebuie să trăiască un om dăruit vindecării, fiind îmbătat de puterea și prestanța sa de vraci-magician. Din ce în ce mai des, pomenea despre secretele uluitoare pe care le știa și la care doar el avea acces, trezind în jur admirație amestecată cu un fel de invidie și teamă. S-a potrivit că, de la un moment dat, ne-am întâlnit tot mai rar. Cred că au trecut mai mult de patru ani de când nu l-am mai văzut, așa că povestea sa am aflat-o de la câteva cunoștințe comune. Tot mai mândru de puterile sale, s-a hazardat la tratamente foarte dificile, conduse neatent și după o diagnosticare sumară - tratamente care au eșuat lamentabil. Aparent paradoxal, aceasta l-a făcut și mai încrâncenat și chiar arogant, creându-și chiar o mică "sectă" cu oameni care-i preamăreau calitățile. A reușit chiar să intre în conflict cu autoritățile sanitare, care au sesizat că în tratamentele sale era ceva în neregulă. Ba chiar și costurile tratamentelor deveniseră inaccesibile pentru omul de rând. I-am pierdut de tot urma, rămânând cu gustul amar al experienței sale nefericite, de ucenic ce uitase învățămintele bunicului său, solomonar. În medicina magică românească, o importanță mai mare decât leacul în sine o are învestitura morală și sufletească a celui care-l folosește. De aceea, posturile alimentare, puterea cuvântului și a rugăciunii, puterea sacrificiului și a dragostei se află la mare cinste. Despre aceste mijloace, cu adevărat magice, vom vorbi în continuare.
POSTUL și RUGĂCIUNEA
În medicina populară se spune că atât bolile trupului, cât și cele ale sufletului sunt produse de chiar Necuratul, care pătrunde în trup sau în cuget - ori, cel mai adesea, în amândouă - aducând cu sine și boala. Iar singura modalitate de a alunga boala este aceea de a alunga "duhul negru", maleficul, prin curățarea ființei și prin chemarea îngerilor lui Dumnezeu, de a căror prezență diavolul fuge imediat. Și nu există mijloace mai bune de curățare a trupului și a sufletului decât postul și rugăciunea. Așa se explică faptul că, vreme de secole, românii au fost niște postitori neîntrecuți, care au produs mirarea cronicarilor vremii. Autoritățile românești școlite în Occident consemnau, acum aproape două sute de ani, că postul la români nu provine din sărăcie, căci și oamenii cei mai înstăriți petrec zilele de vineri fără să mănânce nimic, doar cu apă care să le potolească setea. În anumite sate din Moldova și Oltenia, în Săptămâna Mare, femeile posteau chiar șase zile neîntrerupt, timp în care gustau simbolic doar pâinea de la împărtășanie. Mulți cercetători ai folclorului au ajuns la concluzia că aceste posturi aveau, pe lângă conotațiile religioase, și un rol clar de protecție magică, cu atât mai mult cu cât, în cazul deochiului, al blestemului ori al altor făcături, prima măsură luată era postul. Prin post erau scoase afară toate "necurățiile din trup și suflet", erau anihilate toate influențele demonilor. În tradiția populară, este cunoscut și faptul că postul celui care a fost atacat prin magie nu este ușor, deoarece este supus la fel și fel de ispite și încercări. Uneori, în post este consemnată chiar apariția unor fenomene asemănătoare exorcizărilor făcute prin rugăciune.
Postul cel mai eficient pentru anihilarea atacului magic este cel complet (fără nici un fel de hrană), ținut vreme de 3-7 zile, când se consumă doar apă curată în cantități mari, deoarece aceasta are virtuți purificatoare deosebite. Se spune chiar că, în cazul anumitor "făcături", postul ținut fără suficientă apă este mortal, deoarece "omul poate fi mistuit de arșița dinăuntru", care este stârnită de încercarea postitorului de a o da afară.
Postul negru este și o perioadă în care agheasma, plantele magice, tămâia, cărbunele de lemn și alte remedii de acest fel au eficiența cea mai mare. De asemenea, în post, rugăciunea este cel mai ușor auzită de Dumnezeu, deoarece puterea sufletului de a-L chema este mai mare atunci când trupul este curățat.
În concluzie, postul negru este, alături de rugăciune, cel mai sigur pentru combaterea atacurilor de magie neagră, fiind în același timp și un adevărat suport pentru celelalte tipuri de remedii pentru sănătate.
PUTEREA CUVÂNTULUI
Multe dintre expresiile pe care le folosim în mod curent sunt, de fapt, fragmente ale unor străvechi formule de magie albă. De exemplu: Bună ziua!, Noapte bună! și alte asemenea "politețuri" nu sunt altceva decât mici binecuvântări. În lumea satului românesc, aproape toate dialogurile încep după adevărate "ritualuri" de magie a cuvântului. De pildă, se spune, în loc de Bună ziua! - Doamne ajută!, Lăudat fie Iisus, în loc de La revedere! - Mergi în pace! sau Domnul să fie cu tine!; în loc de Mulțumesc! - Fie primit! sau Domnul să te răsplătească! Acest limbaj nu are altă menire decât să-l reconecteze mereu și mereu pe om la planul spiritual, ceea ce este o garanție a bunăstării sale sufletești, a fericirii și a liniștii sale.
Din păcate, pe măsură ce deceniile au trecut, oamenii au început să uite de tradițiile lor minunate și de puterea uluitoare a cuvântului, începând să se "joace" cu vorbele. De curând, s-a dat publicității o statistică ce arată că, dintre toate națiunile Europei, românii și ungurii dețin un record, cel puțin neobișnuit: cel al înjurăturilor. Dar ce sunt aceste "condimente de limbaj"? Ei bine, ele sunt la origine, pur și simplu, fragmente de descântece ale magiei negre. Și, într-adevăr, dacă le analizăm la rece, observăm că înjurăturile sunt trimiteri în iad ori în faza embrionară, pângăriri ale unor valori sufletești și spirituale majore, invocări ale unor demoni etc. Iată, așadar, că magia este mai aproape de noi, mai prezentă în viața noastră decât cred mulți. Efectul malefic al acestor formulări, pe care le auzi la tot pasul - pe stradă, în tramvai, în localuri, stadioane ori discoteci - pare ceva neutru, dar nu este chiar așa. Infracționalitatea în mediile unde sunt des folosite înjurăturile este mult mai mare; de asemenea, acolo este mult mai mare incidența afecțiunilor și tulburărilor psihomentale, a viciilor etc. Oare să fie o simplă coincidență? Cu siguranță, nu. Cuvântul are o putere imensă, pe care oamenii o ignoră, dar care cândva a fost foarte bine cunoscută și prețuită. Deci, o primă măsură de protecție magică ar fi scoaterea din vocabular a tuturor elementelor care invocă diavolul, care pângăresc valori sufletești, spirituale sau morale. O a doua măsură ar fi cultivarea elementelor de limbaj care aduc pacea și armonia sufletului. Firește, străvechile elemente de limbaj care-l invocau pe Dumnezeu în diferite forme sunt cele mai puternice, chiar dacă astăzi ni se pare cel puțin neobișnuit ca un director de firmă, de exemplu, să întâmpine un partener de afaceri spunând: "Domnul fie cu tine!" Soluția care rămâne este ca fiecare urare formală, începând cu acel banal "Bună ziua!", să fie spusă cât mai din suflet și gândindu-te la ce spui. De fapt, aici este cheia magiei cuvântului: în trăire.
A trăi cuvântul
Etnologii de pe toate meridianele au adunat, de-a lungul timpului, tone de manuscrise cu descântece, invocații și alte asemenea formule rituale, aparținând feluritelor culturi și civilizații. Deducția a fost logică. De fapt, cheia puterii cuvântului nu este combinația de vocale și consoane, ci trăirea celui care le emite, rostite sau în gând. Vraciul adevărat trebuia să trăiască în simplitate și curățenie, să nu se mânie, să nu fie lacom, să-și păstreze castitatea și să se dăruiască din tot sufletul celorlalți. Toate aceste precepte, respectate zeci de ani, dezvoltau cu timpul o capacitate cu totul extraordinară de a trăi ceea ce spuneau, de a transforma cuvântul în realitate. De aceea se și credea că omul înțelept este mereu măsurat la vorbă, deoarece în cazul său, cuvintele erau cu mult mai mult decât o simplă articulare de sunete, erau chiar vehiculul unor sentimente și trăiri benefice, de o intensitate extraordinară, capabile să vindece și să aline chiar instantaneu.
Noi, oamenii moderni, am pierdut această putere extraordinară a cuvântului. Abia de curând, o nouă și, cel puțin deocamdată, misterioasă știință - NLP (Manipularea Neuro-Lingvistică) - scoate la iveală importanța cuvintelor. Totuși, fără a ne afunda în studiul acestei discipline extrem de complexe, putem afla practic mai multe despre puterea cuvântului. Cum? Tăcând. Despre aceasta însă, vom vorbi altădată.