Şi un căpşor galben, din care puful auriu coboară pe gât, unde sunt stropite câteva bobiţe ca de cerneală, unele albastre, altele negre. A intrat în viaţa mea şi a soţului meu acum 27 de zile. Mic şi sperios şi neajutorat. L-am adus acasă într-o cutiuţă cu găurele, în care mi l-au dat de la magazinul de animale, prin care să intre aerul. L-am botezat, fără prea multă inspiraţie, Cipi, fiindcă trilurile lui vesele păreau să sune ca un fel de cip-cip neîncetat. I-am luat o colivie spaţioasă, seminţe din cele mai bune şi fructe uscate, speciale pentru el, înşirate pe o baghetă, apă cu vitamine, dar şi mere proaspete. Şi chiar şi jucării. Fiindcă peruşii sunt fragili şi au nevoie de foarte multă grijă şi atenţie ca să le fie bine. Cipi ne-a umplut viaţa din prima zi. Şi ne-a şi schimbat-o. Cocoţat pe imitaţia de crenguţă din cuibuşorul lui, ne studia cu atenţie, când cu un ochi, când cu altul. Sperios şi mocofan - cum îi ziceam noi, fiindcă nu făcea zboruri prea îndrăzneţe şi uneori se agăţa cu gheruţele lui lungi şi subţiri în te miri ce -, Cipi a învăţat imediat programul nostru. Şi, din prima săptămână, începuse să se trezească odată cu noi. În fiecare dimineaţă, gângurea puţin, apoi ne urmărea şi încerca să ne înţeleagă şi să se acomodeze în noua lui lume. Iar noi ne-am străduit să nu-l deranjăm cu nimic şi să-i fim cât mai mult aproape şi să-i arătăm că-l iubim. Am renunţat la multe din după-amiezele petrecute în oraş cu prietenii şi veneam de cum terminam lucrul direct acasă, pentru ca Cipi să nu se simtă singur. Ne-am făcut ordine şi în programul de somn, tot ca el să nu fie deranjat de zgomote, de lumină. Voiam să se simtă în largul lui şi să ştie că se poate baza pe noi. Lucruri lipsite de importanţă, aţi putea spune! Pentru noi însă erau pline de sens. L-am îndrăgit imediat, fiindcă avea o fire blândă şi curioasă. Avem şi noi un sufleţel de care să avem grijă, spuneam mereu. Sufleţelul era însă cam timid şi nu îndrăznea să se apropie prea mult de noi. Moţăia adeseori la el în colivie şi arareori ieşea să se aşeze pe câte o plantă sau lângă unul dintre noi. Ciripea când auzea triluri de păsări de-afară şi încerca să repete cuvinte scurte şi simple. Oricum, în scurt timp, dimineţile noastre ajunseseră să înceapă cu el. Primul lucru pe care-l făceam când ne trezeam era să ne uităm ce face Cipi şi să-l salutăm. Iar serile nu ne culcam niciodată fără să-i spunem noapte bună. Şi era parcă mai multă veselie ca oricând în casa noastră de când venise la noi "sufleţel".
***
Până azi. Cipi s-a trezit voios, ca-ntotdeauna, ne-a bucurat cu trilurile lui. A mâncat, cocoţat pe vasul lui mic şi roz cu seminţe. Eu lucram ceva lângă el şi-i aruncam din când în când câte-o privire şi mai şi vorbeam. Dar brusc, chiar din senin, am văzut că Cipi nu se mai poate ţine pe picioare. Parcă i se înmuiau, pur şi simplu, şi a căzut de pe crenguţă. L-am luat în palmă şi l-am mângâiat. Clipea des, apoi ochii i se închideau. Încerca să se ridice şi nu reuşea. Trupuşorul lui firav tremura. L-am sunat pe soţul meu şi i-am spus că fug cu Cipi la veterinar, că ceva cu el nu e bine. Nu dăduse până în clipa aceea niciun semn, absolut niciun semn că ar fi bolnav. Nu-nţelegeam nimic. Cu Cipi în mână - fiindcă aşa mic e, încât îmi încape în căuşul palmei - mi-am tras pe mine o haină cu care să ies pe stradă, să ajung în grabă la doctor cu el. Cipi respira tot mai greu. M-am aşezat pe pat, cu mica pasăre în mână şi mi-am dat seama că e prea târziu pentru orice. Sufleţelul său se ridica la cer. Ofta, în loc să respire, deşi nu trăda niciun fel de tristeţe sau de durere. Părea atât de împăcat! De parcă dormea. Îl mângâiam cu un deget pe căpuţul galben, iar el mai deschidea din când în când câte-un ochi. Se făcuse încă şi mai mic decât era şi începea să semene tot mai mult cu un fluture. Cu penele lui verzi, sidefii, întretăiate de dunguliţe negre pe aripi. A mai tremurat o dată scurt şi nu s-a mai trezit. Dormea cuminte la mine în palmă, mic şi neajutorat, cum fusese mereu. Soţul meu a venit imediat acasă, dar era prea târziu, l-am îngropat pe Cipi în faţa blocului, lângă un copăcel pe care îl plantaserăm împreună, mai demult. Ca sicriaş, Cipi a avut cutiuţa în care l-am adus de la magazin, în urmă cu 27 de zile. Cu găurele, să poată respira.
Acum, poate-mi veţi spune că sunt oameni care-şi înmormântează părinţii, soţii sau chiar copiii şi că Cipi era doar un biet peruş şi nu trebuie plâns. Iar eu vă zic că mă uit acum la colivia lui goală, din care el nu va mai ciripi nicicând. Că mâine mă voi trezi şi prima privire o voi arunca într-acolo, pentru că visele şterg orice durere şi te fac să uiţi că lucrurile nu mai sunt cum le lăsaseşi ieri. Apoi, în doar câteva clipe, voi realiza că Cipi nu ne va mai saluta în dimineaţa asta şi în nicio alta de-acum. Că el doarme pentru totdeauna sub copăcelul din faţa blocului. Sau undeva mult mai sus. Dar sper din tot sufletul că, în scurta lui viaţă, Cipi a fost bucuros şi a simţit că este iubit.
Aş dori să închei cu blândele cuvinte pe care mi le-a spus prietena mea cea mai bună, când a aflat că Cipi s-a stins: "Sunt fiinţe prea gingaşe pentru lumea asta. Cred că sufletul lui merită tot Cerul."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
