Și un căpșor galben, din care puful auriu coboară pe gât, unde sunt stropite câteva bobițe ca de cerneală, unele albastre, altele negre. A intrat în viața mea și a soțului meu acum 27 de zile. Mic și sperios și neajutorat. L-am adus acasă într-o cutiuță cu găurele, în care mi l-au dat de la magazinul de animale, prin care să intre aerul. L-am botezat, fără prea multă inspirație, Cipi, fiindcă trilurile lui vesele păreau să sune ca un fel de cip-cip neîncetat. I-am luat o colivie spațioasă, semințe din cele mai bune și fructe uscate, speciale pentru el, înșirate pe o baghetă, apă cu vitamine, dar și mere proaspete. Și chiar și jucării. Fiindcă perușii sunt fragili și au nevoie de foarte multă grijă și atenție ca să le fie bine. Cipi ne-a umplut viața din prima zi. Și ne-a și schimbat-o. Cocoțat pe imitația de crenguță din cuibușorul lui, ne studia cu atenție, când cu un ochi, când cu altul. Sperios și mocofan - cum îi ziceam noi, fiindcă nu făcea zboruri prea îndrăznețe și uneori se agăța cu gheruțele lui lungi și subțiri în te miri ce -, Cipi a învățat imediat programul nostru. Și, din prima săptămână, începuse să se trezească odată cu noi. În fiecare dimineață, gângurea puțin, apoi ne urmărea și încerca să ne înțeleagă și să se acomodeze în noua lui lume. Iar noi ne-am străduit să nu-l deranjăm cu nimic și să-i fim cât mai mult aproape și să-i arătăm că-l iubim. Am renunțat la multe din după-amiezele petrecute în oraș cu prietenii și veneam de cum terminam lucrul direct acasă, pentru ca Cipi să nu se simtă singur. Ne-am făcut ordine și în programul de somn, tot ca el să nu fie deranjat de zgomote, de lumină. Voiam să se simtă în largul lui și să știe că se poate baza pe noi. Lucruri lipsite de importanță, ați putea spune! Pentru noi însă erau pline de sens. L-am îndrăgit imediat, fiindcă avea o fire blândă și curioasă. Avem și noi un suflețel de care să avem grijă, spuneam mereu. Suflețelul era însă cam timid și nu îndrăznea să se apropie prea mult de noi. Moțăia adeseori la el în colivie și arareori ieșea să se așeze pe câte o plantă sau lângă unul dintre noi. Ciripea când auzea triluri de păsări de-afară și încerca să repete cuvinte scurte și simple. Oricum, în scurt timp, diminețile noastre ajunseseră să înceapă cu el. Primul lucru pe care-l făceam când ne trezeam era să ne uităm ce face Cipi și să-l salutăm. Iar serile nu ne culcam niciodată fără să-i spunem noapte bună. Și era parcă mai multă veselie ca oricând în casa noastră de când venise la noi "suflețel".
***
Până azi. Cipi s-a trezit voios, ca-ntotdeauna, ne-a bucurat cu trilurile lui. A mâncat, cocoțat pe vasul lui mic și roz cu semințe. Eu lucram ceva lângă el și-i aruncam din când în când câte-o privire și mai și vorbeam. Dar brusc, chiar din senin, am văzut că Cipi nu se mai poate ține pe picioare. Parcă i se înmuiau, pur și simplu, și a căzut de pe crenguță. L-am luat în palmă și l-am mângâiat. Clipea des, apoi ochii i se închideau. Încerca să se ridice și nu reușea. Trupușorul lui firav tremura. L-am sunat pe soțul meu și i-am spus că fug cu Cipi la veterinar, că ceva cu el nu e bine. Nu dăduse până în clipa aceea niciun semn, absolut niciun semn că ar fi bolnav. Nu-nțelegeam nimic. Cu Cipi în mână - fiindcă așa mic e, încât îmi încape în căușul palmei - mi-am tras pe mine o haină cu care să ies pe stradă, să ajung în grabă la doctor cu el. Cipi respira tot mai greu. M-am așezat pe pat, cu mica pasăre în mână și mi-am dat seama că e prea târziu pentru orice. Suflețelul său se ridica la cer. Ofta, în loc să respire, deși nu trăda niciun fel de tristețe sau de durere. Părea atât de împăcat! De parcă dormea. Îl mângâiam cu un deget pe căpuțul galben, iar el mai deschidea din când în când câte-un ochi. Se făcuse încă și mai mic decât era și începea să semene tot mai mult cu un fluture. Cu penele lui verzi, sidefii, întretăiate de dungulițe negre pe aripi. A mai tremurat o dată scurt și nu s-a mai trezit. Dormea cuminte la mine în palmă, mic și neajutorat, cum fusese mereu. Soțul meu a venit imediat acasă, dar era prea târziu, l-am îngropat pe Cipi în fața blocului, lângă un copăcel pe care îl plantaserăm împreună, mai demult. Ca sicriaș, Cipi a avut cutiuța în care l-am adus de la magazin, în urmă cu 27 de zile. Cu găurele, să poată respira.
Acum, poate-mi veți spune că sunt oameni care-și înmormântează părinții, soții sau chiar copiii și că Cipi era doar un biet peruș și nu trebuie plâns. Iar eu vă zic că mă uit acum la colivia lui goală, din care el nu va mai ciripi nicicând. Că mâine mă voi trezi și prima privire o voi arunca într-acolo, pentru că visele șterg orice durere și te fac să uiți că lucrurile nu mai sunt cum le lăsaseși ieri. Apoi, în doar câteva clipe, voi realiza că Cipi nu ne va mai saluta în dimineața asta și în nicio alta de-acum. Că el doarme pentru totdeauna sub copăcelul din fața blocului. Sau undeva mult mai sus. Dar sper din tot sufletul că, în scurta lui viață, Cipi a fost bucuros și a simțit că este iubit.
Aș dori să închei cu blândele cuvinte pe care mi le-a spus prietena mea cea mai bună, când a aflat că Cipi s-a stins: "Sunt ființe prea gingașe pentru lumea asta. Cred că sufletul lui merită tot Cerul."