Dincolo de analizele cauzelor care le-au făcut posibile, dincolo de atitudinile asumate ideologic de diversele grupări politice, ele au provocat o stare emoțională de masă, cum de puține ori s-a produs în România. Cetățeanul de rând, electorul pe care partidele încearcă să-l influențeze prin programele și promisiunile lor, s-a trezit dintr-odată în fața unei probleme ce ține de un contract social, menit să-i asigure o existență stabilă, previzibilă. Crimele din Caracal i-au dezvăluit brutal, pe înțelesul lui, ceea ce unii observatori ai fenomenului politic românesc denunțau mai de mult, și anume - slăbiciunea statului, căruia i-a încredințat soarta sa, prăbușirea lui instituțională. Tragedia din Caracal i-a arătat cetățeanului de rând că statul e vulnerabil, că el poate deveni oricând victima anonimă a unor abuzuri. Evenimentele din Caracal au arătat o cârdășie macabră între politicienii ce conduc instituțiile statului și lumea interlopă, o nepăsare totală a primilor față de legile ce guvernează comunitatea, favorizând astfel acțiunea celorlalți în disprețul acestor legi.
Cum s-a ajuns aici? Destui români își amintesc viața dusă în comunism, iar unii chiar sunt nostalgici după ea. PCR era un partid-stat ce controla totul, și nimic din problemele grave ale comunității nu trecea de filtrul cenzurii sale. Aparent, totul funcționa normal, ordinea era perfectă într-o societate solidară, unită ideologic. În spatele acestei atitudini exista însă multă sărăcie, mizerie morală, arbitrariul celor puternici din ierarhia politică. Nu mi-am propus să descriu aici nenorocirile, abuzurile sau crimele comuniste. Căderea comunismului, în 1989, a demolat momentan structurile totalitare impuse de el. Revenirea la democrație a presupus separarea reală a puterilor statului, instituirea statului de drept și reapariția partidelor, concurente pentru administrarea eficientă a problemelor acestuia. Într-o țară ca România, în care cetățeanul devenise cetățean-asistat, incapabil să-și manifeste liberul arbitru față de provocările ridicate de gestiunea propriei vieți în colectivitate, această revenire ar fi presupus o serie de "precauții sociale", cum ar fi lustrația foștilor conducători comuniști, transparența totală a deciziilor instituțiilor statale, stabilirea unei Legi fundamentale ferme și clare. Eșalonul secund al PCR-ului, condus de Ion Iliescu, a preluat însă puterea, mimând democrația și impunând o competiție socială în care gruparea sa (FSN, FDSN, PDSR și în final, PSD) a pornit de la început cu toate atuurile în mână. Se știe cum au "privatizat" avuția națională, se știe cum au cotropit administrația statului, impunându-și clienții și rudele la nivelul tuturor eșaloanelor acesteia. Dacă schimbările în contextul istoric nu erau atât de marcate (România devenind membră a NATO și UE), țara s-ar fi regăsit într-o "democrație de tip rusesc", adică într-o societate de status ierarhizată, autoritară, tribal-clientelară. Așa-zisul "partid de stânga", PSD-ul (și grupările satelitare din jurul lui, alcătuite din "tovarăși de drum", numiți cândva de Lenin "idioți utili") a rămas mereu cu nostalgia regimului totalitar, a controlului social absolut, a distribuirii discreționare a resurselor. Prin toate acțiunile sale, acoperite de o "propagandă asurzitoare", PSD-ul a încercat mereu să supună totul conducerii sale, să "confiște" instituțiile societății în ansamblul lor. În acest scop, el trebuia să demoleze independența Justiției, redobândită sub presiunea democrațiilor occidentale, și să-și creeze un sistem de dependențe, care să blocheze aspirațiile cetățenilor spre o societate meritocratică, a competiției sociale corecte, după reguli care să o facă previzibilă în condițiile normalității. Toate încercările grupării de a ocupa statul, toate asalturile (brutale sau treptate, prin politizare nepotistă) asupra instituțiilor acestuia devin astfel explicabile, cum devine de înțeles și deprofesionalizarea structurilor funcționale din toate subsistemele ansamblului social, promovarea incompetenței, alungarea valorilor reale și disoluția morală a comunității.
În 2019, PSD și ALDE, satelitul său, au atins punctul critic al ofensivei lor pentru capturarea statului. De la instituțiile de ordine (grupate în MAI), la instituțiile juridice (supuse prin Secția Specială de control a Magistraților), la CCR, Înalta Curte de Casație și Justiție etc., toate structurile sociale au fost împănate cu clienții lor, au fost neutralizate prin corupție, supradimensionare, sterilitate acțională. În acest "joc", economia țării nu a mai contat, iar bugetul a fost secătuit prin succesive direcționări de fonduri pentru mituirea alegătorilor (și umplerea buzunarelor celor "fideli"). În fapt, Președinția țării a rămas ultima instituție necapturată. Dacă liderul penal al formațiunii, Liviu Dragnea, nu ar fi fost arestat printr-o ultimă manifestare de independență a Justiției, ar fi fost și ea ocupată prin controlul mecanismelor de validare electorală. PSD a supus deja AEP, instituția centrală a acestuia.
Crimele din Caracal, care au dezvăluit monstruoasa cangrenă PSD-istă a statului român, au dat semnalul trezirii electoratului, chiar în ultimul ceas de dinaintea unei catastrofe naționale absolute.