Şirul minunilor de la Mânăstirea Slănic de Argeş

- Minunile vieţii şi ale credinţei sunt peste tot în jurul nostru, însă doar în anumite locuri ele ni se arată în toată frumuseţea şi puterea lor. Un astfel de loc binecuvântat este Mânăstirea Slănic-Argeş, aflată la poalele dinspre sud ale Munţilor Făgăraş, unde pare că Dumnezeu vrea să îşi arate mila şi bunăvoinţa, necontenit -

Multe minuni s-au întâmplat la Mânăs­tirea Slănic de Argeş. Dar părinţii călugări ce vieţuiesc acolo, din multa smerenie pe care o au, le numesc doar "întâmplări minunate" sau "întâmplări ale credinţei". Nu se mân­dresc cu minunile mânăstirii lor şi greu afli de la ei faptele minunate. "E mai bine să crezi fără «semne»", spun. Dar eu m-am bucurat când am aflat "semnele" de la Mânăstirea Slănic, şi poate nu aş fi scris acum despre ele, dacă nu aş fi ajuns acolo, simţind eu în­sumi pu­terea acelui loc. Nu e vorba doar despre lucrurile pentru care m-am rugat în bi­serica mânăstirii, lucruri care seara, oda­tă întors acasă, au început să se schimbe şi să se împlinească pe loc, ci despre acea "altă lume" sau "altă di­mensiune", în care păşeşti odată ce ai intrat în curtea Mânăstirii Slănic.

Descrierea raiului

Am ajuns acolo, pe dealurile Curţii de Argeş, după un drum destul de rău şi anevoios. Am intrat în curtea mânăstirii şi m-am aşezat pe iarbă, la umbra meri­lor, pentru un pic de odihnă. Şi pe mă­sură ce îmi reveneam din oboseala dru­mului, încetul cu încetul, lumea mi se dezvăluia, parcă, în alte culori şi înţe­le­suri. Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Un pic mai departe de mine, erau trei brazi cres­cuţi ca trei fraţi, din aceeaşi rădă­cină, iar la ferestrele chiliilor erau muş­cate roşii ca purpura. Biserica e albă, ca făcută din lumină, sau poate că strălu­cesc rugăciunile în care este învelită, rugăciuni rostite noaptea, la miezonop­ticele de rit athonit care se ţin aici. Ce miracol pare firescul lucrurilor! Ce mi­ra­re să te opreşti o clipă şi să vezi viaţa în linişte, de aproape! Miroase a flori de tei şi a crini, dar poate că este doar aerul de aici, prin care au trecut zburând în­geri. Într-o parte, tufănele şi margarete. Un pic mai departe, o băncuţă sub un prid­vor, tocită de aşteptările pelerinilor. Toa­ca e pusă sub streaşina bisericii. Nori vin şi se duc, soarele apare şi dispare, umbre prelingân­du-se pe pietre - toate par să îşi dezvăluie înţele­suri ascun­se, toate par mai mult decât ceea ce sunt.

Minunile întemeietoare

Un schit în sălbăticie

Chiar începutul acestui loc este făcut din minuni. Acum ele sunt doar legende acoperite de ceţurile timpului şi de mister, însă povestea mi­raculoasă a rămas. Se spune că, aflat într-o bătălie cu turcii, în care nu avea sorţi de izbândă, Vlad Ţepeş iese, ca prin minune, învingător. Drept mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în faţa păgânilor, Ţepeş hotărăşte să înalţe un schit. Departe de lume, ascunsă în sălbăticia pădurilor, mica biserică din lemn ar fi rămas în uitare dacă n-ar fi început să izvodească minuni. Prima dintre ele s-a petrecut cu un boier, numit Lalu, lovit, pe neaşteptate, de-o boală grea. Povestea spune că a plecat singur, însoţit, ziua, de cerbi cu coarne imen­se, iar noaptea, de păsări cântătoare, care-i arătau potecile către vechiul schit. Boierul Lalu a găsit biserica schitului aproape dărâmată. A rămas acolo o vreme şi s-a rugat în mijlocul codrului, înconjurat de sălbăticiuni. Mult s-au minunat apro­piaţii boierului Lalu, când acesta a coborât din munţi însănătoşit. Lăudându-l pe Dumnezeu, a plătit degrabă oamenii şi materialele necesare pen­tru refacerea vechiului schit, care de atunci înainte a devenit loc de rugăciune şi vieţuire. Apoi el a intrat în uitare. Despre schitul din munţi nu s-a mai ştiut nimic, vreme de aproape cinci sute de ani. Dar amin­tirea locului nu s-a pierdut. După primul război mondial, un călugăr poposeşte acolo şi îşi face o colibă. Era Monahul Iri­narh, cel ce avea să ctitorească prima mânăstire pe locul vechiului schit.

Sacul cu cărămizi

Zvonul că un călugăr şi-a făcut o co­libă în munte şi vrea să ridice acolo o mânăstire s-a auzit repede în satele din împrejurimi: la Corbi, la Poieni, la Nuc­şoara. La început, nimeni nu a crezut. Locul despre care se vorbea era departe şi greu accesibil, era greu de ajuns şi pe jos, darămite să mai urci acolo cu poveri grele, de cărămizi, şi să construieşti ceva de unul singur! Dar într-o zi, un om a spus că, într-adevăr, a văzut un călugăr prin pădure, cărând în spate un sac de cărămizi, ce părea uşor ca un sac cu fân. Unii au pus întâmplarea pe seama rugă­ciunilor pe care călugărul le-ar fi rostit pentru fiecare greutate în parte, alţii spu­neau că pustnicul este însoţit tot timpul de îngeri care-i ridică poverile. Curioşi să afle adevărul, mai mulţi ţărani din satul Corbi s-au hotărât să meargă să vadă ce se întâmplă, cu ochii lor. Ajunşi în hăţişurile de la poalele muntelui, cu mare uimire ţăranii aceia au văzut ceva greu de închipuit: singur şi cu mâinile goale, călugărul săpase fundaţia unei biserici şi începuse să o ridice, piatră cu piatră, şi cărămidă cu cărămidă. Mult s-a bucurat monahul văzând atâţia oameni în preajma lui. Şi-a deschis braţele către ei, chemându-i să ridice îm­preună casă lui Dumnezeu. Din acea zi, fără să mai stea pe gânduri, ţăranii din Corbi au început să ducă şi ei cărămizi pentru mânăstirea din munte. Fiecare îşi punea în desagi după puteri şi, după ce spuneau o rugăciune, aşa cum îi învăţase părintele Irinarh, luau pieptiş muntele. Dusă în spate pe kilometri întregi, bucată cu bucată, pur­tată pe rugăciunile oamenilor, aşa s-a născut Mâ­năs­tirea Slănic. Nimeni nu a crezut că se va putea face, însă "întâmplările credinţei" au fost mai pu­ternice. Mânăstirea a fost sfinţită la 1930.

Visul Părintelui Teofil

Îl chema Titu, şi toată lumea din satul Vlădeşti îl ştia de băiat bun la toate. Muncea cu ziua, ca să îşi câştige bucata de pâine. Spărgea lemne, lucra la grădină sau la fân, mergea cu vitele. Rămas or­fan de mamă, cu un tată pierdut în patima bău­turii, Titu îşi făcea drum în viaţă fără să se plângă vreo­dată de greutăţi. Nu se supăra, şi accepta tăcut tot ce oamenii îl puneau să lucreze în plus faţă de în­voiala de la început, chiar şi banii, mai puţini decât fusese tocmeala. Poate tocmai din cauza acestei supuneri a lui, o rudă i-a zis că mai bine s-ar face călugăr. Numai că Titu, la cei 19 ani ai săi, avea puţină carte, nu ştia bine să citească şi nu ştia ce-i aceea călugăria. Nu ştia nici măcar Tatăl Nostru, seara şi dimineaţa rugându-se cum se pricepea, căutând în inima lui cuvintele potrivite. Dar într-o zi, a aflat că cei ce sunt călugări trăiesc în pădure şi tot ce fac este să se roage neîncetat. Ceva, ca un foc, s-a aprins în sufletul lui, când a aflat că există asemenea oameni, care trăiesc numai în rugăciune. Şi de câte ori se întorcea la acest gând, simţea cum focul acela se înteţeşte şi îi arde pieptul. I-a spus unui unchi despre ce simte, şi singurul sfat pe care l-a primit a fost să citească timp de 40 de nopţi acatistul Sfântului Nicolae, ca în felul acesta să-şi găsească drumul în viaţă. Titu a ascultat şi-a făcut. Timp de 40 de nopţi, a spus buchisit acatistul Sfân­tului Nicolae, dintr-o veche carte de rugă­ciuni. Şi în cea de-a 40-a noapte, a avut un vis ciu­dat. Se făcea că ajunsese pe un munte împădurit, unde trei ciobani stăteau de vorbă. Doi dintre ei au plecat şi cel de-al treilea a rămas. Titu a vrut şi el să plece, însă ciobanul rămas i-a spus că el trebuie să stea acolo, cu el. Ăsta era tot visul. Dimineaţă, Titu încă şi-l amintea, însă nu ştia pe ce munte îi întâlnise pe cei trei ciobani. Era dimineaţa unei zile de februarie a anului 1944, când, în ciuda ză­pezii de afară şi a gerului, Titu a pornit pe jos către Mânăstirea Slănic, ca să întâlnească nişte călugări adevăraţi. Ajuns în curtea mânăs­tirii, a văzut trei monahi îmbră­caţi în veş­min­te cernite, care se îmbrăţişau, luân­du-şi rămas bun: doi dintre ei, ba­sa­ra­beni de ori­gine, plecau la altă mâ­năstire, în timp ce unul din­tre ei, pă­rintele Vitimion, ră­mâ­nea să ducă mai departe viaţa mo­nastică a locu­lui. Aşa a primit Titu, nu doar dez­le­garea visului său, dar şi calea pe care trebuia să meargă. După trei ani, Titu avea să devină călu­gărul Teofil Bădoiu, unul dintre marii părinţi du­hovnici ai locului. Aceasta a fost o altă întâmplare prea minunată a Mânăstirii Slănic, pen­tru că pă­rintele Teofil avea să aducă sprijin şi bucurie pen­tru sute şi sute de cre­dincioşi care l-au avut drept duhovnic, bucu­rându-se de rugăciunile şi sfaturile sale, de-a drep­tul dumnezeieşti. Au ur­mat apoi anii terorii comu­niste, din care părintele Teofil a ieşit însă învin­gător, tot prin "întâmplările minunate", rânduite parcă anume ca să salveze şi să ţină în picioare Mânăstirea Slănic.

Alungarea din mânăstire

A fost o îmbrăţişare lungă, tăcută, cu lacrimi curgându-le pe obraji. Era anul 1959, când părin­tele Vitimion îşi lua rămas bun de la părintele Teofil, pe care Securitatea venise să-l scoată din mâ­năstire, ca pe un criminal, cu o dubă cu gratii şi cu câini lup. Desemnat cu domiciliul obligatoriu în satul Corbi, a fost obligat să semneze o decla­raţie prin care acceptă să fie executat dacă se va mai întoarce vreodată la mânăstire. Calvarul abia începea. Au urmat ani de interogatorii şi anchete, la care părintele Teofil a fost supus, pentru a fi umilit şi dus în pragul deznădejdii. "Banditule, de ce nu te însori?", era principala nemulţumire a an­chetatorilor, care bănuiau că părintele, deşi cobo­râse în lumea mirenilor, nu renunţase la călugărie. Şi aşa şi era. Dar părintele Teofil, cu toată delica­teţea lui sufletească, a rezistat torturilor psihice. Ba chiar, riscându-şi viaţa, urca, în unele nopţi, pe cărări ascunse, până la mânăstire, să se roage îm­preună cu părintele Vitimion. În satul Corbi, părin­tele Teofil trăia într-o sărăcie lucie, în cămăruţa unei case abandonate. Se hrănea cu rugăciuni şi cu nopţi de priveghi. De câteva ori, sătenii l-au dus acasă, după ce l-au găsit pe mar­ginea drumului, răpus de epuiza­rea intero­ga­to­riilor. Dar când toţi credeau că pu­terile i se apro­pie de sfârşit, s-a în­tâmplat, din nou, o minune. Într-o di­mi­neaţă de toamnă, când echi­pa Secu­rităţii a ve­nit să-l ia pe părin­tele Teofil la o altă serie de tor­­turi, a găsit că­suţa în care stătea în­con­jurată de toţi ţă­ranii din satul Corbi. Un zid viu, ne­­clintit, de oa­meni: "Cu ce a gre­şit pă­rintele, ca să-l bat­jo­coriţi? Ce v-a fă­cut? Lăsaţi-l în pa­ce! E părin­tele nos­tru şi de aici nu ne mişcăm, puteţi să veniţi şi cu ar­ma­ta!". Ceea ce s-a şi în­tâmplat. Dar oa­me­nii nu s-au spe­­riat nici când au auzit de Ca­nal, de închisoa­re sau de execu­ţie. O putere mai mare decât cea a terorii din faţa lor îi îndârjea şi le dădea curaj. În cele din urmă, autorităţile co­mu­­niste au ce­dat. Ni­meni nu a fost an­chetat du­pă aceea, iar pă­rintelui Teo­fil i s-a permis o viaţă cât de cât norma­lă. Câţiva ani mai târziu, avea să pri­mească şi drep­tul de a se întoarce la mânăstire. Cele câteva decenii de comunism nu au avut cum să strice planurile lui Dum­­ne­zeu cu Mâ­năsti­rea Slănic, aşa cum nu o putuseră face nici secolele de ui­tare de dinainte. Pă­rintele Teofil Bădoiu s-a stins din viaţă în 2010, la Mânăstirea Slănic, înconjurat de iubi­rea credin­cioşilor din toată ţara şi de cea a fraţilor călugări.

Minunile de astăzi

Aflat în faţa bisericii albe, strălucitoare, unul dintre părinţii călugări ai mânăstirii îmi spune: "Această biserică este făcută după anii '90, pe fundaţia celei de dinainte. Este a treia reînviere a bi­sericii, dacă vreţi. Si­gur, unii oameni spun că astea sunt mi­nuni... Vin şi ne mulţumesc nouă că au luat copiii exa­menele, că s-au vindecat de boli in­curabile după ce s-au rugat aici. Noi nu pu­tem să ne asu­măm niciun me­rit şi mulţu­mirile nu sunt pentru noi, ci pen­tru Dum­ne­­zeu, că El îngăduie toate astea. Dacă se în­tâmplă astfel de lu­cruri în mâ­năstirea noastră, ne bucu­răm, însă noi nu facem decât să ne rugăm. Mai presus este credin­ţa oa­me­nilor şi Voia Lui Dumne­zeu". A­ceeaşi voie a lui Dumnezeu care a făcut ca Mânăs­ti­rea Slănic să creas­că, de la un călugăr sihatru, ce căra cărămizi cu spatele, prin pădure, la 45 de călugări vieţuitori. Astăzi mai sunt 21. Destui, cât să ţină zilnic rânduiala celor şapte lau­de, ca la Muntele Athos!
Şi tot ca o "întâmplare minunată", unul dintre călugării poposiţi la Slănic este înzestrat cu harul cel mare al picturii bisericeşti. Astăzi, părintele Ilie este unul dintre cei mai apreciaţi pictori de frescă bizantină din România şi chiar din lume. E de ajuns să intri în biserică şi să-i vezi icoanele pe pe­reţi, ca să înţelegi ce mare dar au primit, prin el, cre­din­cioşii şi Mânăstirea Slănic: icoane vii, de o fru­museţe desăvârşită, chipuri de sfinţi care te privesc direct în suflet, închipuiri sublime ale lui Iisus, în faţa cărora tremuri, cuprins de dragoste şi nădejde.
Am plecat de la Mânăstirea Slănic cu sufletul uşor şi cu inima încărcată de o bucurie inexpli­cabilă. Curtea din faţa bisericii era plină de oameni veniţi de prin toată ţara, care aşteptau să se spo­ve­dească şi să ia parte la rugăciunile rostite, necon­tenit, în biserică. Alţii, ajunşi poate întâmplător, ca şi mine, priveau uimiţi împrejurul lor, încercând să desluşească, în frumuseţea şi liniştea locului, noul înţeles al rân­duielii vieţii pe care ţi-l dezleagă apro­pie­rea de Dumnezeu.