Șirul minunilor de la Mânăstirea Slănic de Argeș

Catalin Manole
- Minunile vieții și ale credinței sunt peste tot în jurul nostru, însă doar în anumite locuri ele ni se arată în toată frumusețea și puterea lor. Un astfel de loc binecuvântat este Mânăstirea Slănic-Argeș, aflată la poalele dinspre sud ale Munților Făgăraș, unde pare că Dumnezeu vrea să își arate mila și bunăvoința, necontenit -

Multe minuni s-au întâmplat la Mânăs­tirea Slănic de Argeș. Dar părinții călugări ce viețuiesc acolo, din multa smerenie pe care o au, le numesc doar "întâmplări minunate" sau "întâmplări ale credinței". Nu se mân­dresc cu minunile mânăstirii lor și greu afli de la ei faptele minunate. "E mai bine să crezi fără «semne»", spun. Dar eu m-am bucurat când am aflat "semnele" de la Mânăstirea Slănic, și poate nu aș fi scris acum despre ele, dacă nu aș fi ajuns acolo, simțind eu în­sumi pu­terea acelui loc. Nu e vorba doar despre lucrurile pentru care m-am rugat în bi­serica mânăstirii, lucruri care seara, oda­tă întors acasă, au început să se schimbe și să se împlinească pe loc, ci despre acea "altă lume" sau "altă di­mensiune", în care pășești odată ce ai intrat în curtea Mânăstirii Slănic.

Descrierea raiului

Am ajuns acolo, pe dealurile Curții de Argeș, după un drum destul de rău și anevoios. Am intrat în curtea mânăstirii și m-am așezat pe iarbă, la umbra meri­lor, pentru un pic de odihnă. Și pe mă­sură ce îmi reveneam din oboseala dru­mului, încetul cu încetul, lumea mi se dezvăluia, parcă, în alte culori și înțe­le­suri. Am pus palmele pe iarbă și am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Un pic mai departe de mine, erau trei brazi cres­cuți ca trei frați, din aceeași rădă­cină, iar la ferestrele chiliilor erau muș­cate roșii ca purpura. Biserica e albă, ca făcută din lumină, sau poate că strălu­cesc rugăciunile în care este învelită, rugăciuni rostite noaptea, la miezonop­ticele de rit athonit care se țin aici. Ce miracol pare firescul lucrurilor! Ce mi­ra­re să te oprești o clipă și să vezi viața în liniște, de aproape! Miroase a flori de tei și a crini, dar poate că este doar aerul de aici, prin care au trecut zburând în­geri. Într-o parte, tufănele și margarete. Un pic mai departe, o băncuță sub un prid­vor, tocită de așteptările pelerinilor. Toa­ca e pusă sub streașina bisericii. Nori vin și se duc, soarele apare și dispare, umbre prelingân­du-se pe pietre - toate par să își dezvăluie înțele­suri ascun­se, toate par mai mult decât ceea ce sunt.

Minunile întemeietoare

Un schit în sălbăticie

Chiar începutul acestui loc este făcut din minuni. Acum ele sunt doar legende acoperite de cețurile timpului și de mister, însă povestea mi­raculoasă a rămas. Se spune că, aflat într-o bătălie cu turcii, în care nu avea sorți de izbândă, Vlad Țepeș iese, ca prin minune, învingător. Drept mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în fața păgânilor, Țepeș hotărăște să înalțe un schit. Departe de lume, ascunsă în sălbăticia pădurilor, mica biserică din lemn ar fi rămas în uitare dacă n-ar fi început să izvodească minuni. Prima dintre ele s-a petrecut cu un boier, numit Lalu, lovit, pe neașteptate, de-o boală grea. Povestea spune că a plecat singur, însoțit, ziua, de cerbi cu coarne imen­se, iar noaptea, de păsări cântătoare, care-i arătau potecile către vechiul schit. Boierul Lalu a găsit biserica schitului aproape dărâmată. A rămas acolo o vreme și s-a rugat în mijlocul codrului, înconjurat de sălbăticiuni. Mult s-au minunat apro­piații boierului Lalu, când acesta a coborât din munți însănătoșit. Lăudându-l pe Dumnezeu, a plătit degrabă oamenii și materialele necesare pen­tru refacerea vechiului schit, care de atunci înainte a devenit loc de rugăciune și viețuire. Apoi el a intrat în uitare. Despre schitul din munți nu s-a mai știut nimic, vreme de aproape cinci sute de ani. Dar amin­tirea locului nu s-a pierdut. După primul război mondial, un călugăr poposește acolo și își face o colibă. Era Monahul Iri­narh, cel ce avea să ctitorească prima mânăstire pe locul vechiului schit.

Sacul cu cărămizi

Zvonul că un călugăr și-a făcut o co­libă în munte și vrea să ridice acolo o mânăstire s-a auzit repede în satele din împrejurimi: la Corbi, la Poieni, la Nuc­șoara. La început, nimeni nu a crezut. Locul despre care se vorbea era departe și greu accesibil, era greu de ajuns și pe jos, darămite să mai urci acolo cu poveri grele, de cărămizi, și să construiești ceva de unul singur! Dar într-o zi, un om a spus că, într-adevăr, a văzut un călugăr prin pădure, cărând în spate un sac de cărămizi, ce părea ușor ca un sac cu fân. Unii au pus întâmplarea pe seama rugă­ciunilor pe care călugărul le-ar fi rostit pentru fiecare greutate în parte, alții spu­neau că pustnicul este însoțit tot timpul de îngeri care-i ridică poverile. Curioși să afle adevărul, mai mulți țărani din satul Corbi s-au hotărât să meargă să vadă ce se întâmplă, cu ochii lor. Ajunși în hățișurile de la poalele muntelui, cu mare uimire țăranii aceia au văzut ceva greu de închipuit: singur și cu mâinile goale, călugărul săpase fundația unei biserici și începuse să o ridice, piatră cu piatră, și cărămidă cu cărămidă. Mult s-a bucurat monahul văzând atâția oameni în preajma lui. Și-a deschis brațele către ei, chemându-i să ridice îm­preună casă lui Dumnezeu. Din acea zi, fără să mai stea pe gânduri, țăranii din Corbi au început să ducă și ei cărămizi pentru mânăstirea din munte. Fiecare își punea în desagi după puteri și, după ce spuneau o rugăciune, așa cum îi învățase părintele Irinarh, luau pieptiș muntele. Dusă în spate pe kilometri întregi, bucată cu bucată, pur­tată pe rugăciunile oamenilor, așa s-a născut Mâ­năs­tirea Slănic. Nimeni nu a crezut că se va putea face, însă "întâmplările credinței" au fost mai pu­ternice. Mânăstirea a fost sfințită la 1930.

Visul Părintelui Teofil

Îl chema Titu, și toată lumea din satul Vlădești îl știa de băiat bun la toate. Muncea cu ziua, ca să își câștige bucata de pâine. Spărgea lemne, lucra la grădină sau la fân, mergea cu vitele. Rămas or­fan de mamă, cu un tată pierdut în patima bău­turii, Titu își făcea drum în viață fără să se plângă vreo­dată de greutăți. Nu se supăra, și accepta tăcut tot ce oamenii îl puneau să lucreze în plus față de în­voiala de la început, chiar și banii, mai puțini decât fusese tocmeala. Poate tocmai din cauza acestei supuneri a lui, o rudă i-a zis că mai bine s-ar face călugăr. Numai că Titu, la cei 19 ani ai săi, avea puțină carte, nu știa bine să citească și nu știa ce-i aceea călugăria. Nu știa nici măcar Tatăl Nostru, seara și dimineața rugându-se cum se pricepea, căutând în inima lui cuvintele potrivite. Dar într-o zi, a aflat că cei ce sunt călugări trăiesc în pădure și tot ce fac este să se roage neîncetat. Ceva, ca un foc, s-a aprins în sufletul lui, când a aflat că există asemenea oameni, care trăiesc numai în rugăciune. Și de câte ori se întorcea la acest gând, simțea cum focul acela se întețește și îi arde pieptul. I-a spus unui unchi despre ce simte, și singurul sfat pe care l-a primit a fost să citească timp de 40 de nopți acatistul Sfântului Nicolae, ca în felul acesta să-și găsească drumul în viață. Titu a ascultat și-a făcut. Timp de 40 de nopți, a spus buchisit acatistul Sfân­tului Nicolae, dintr-o veche carte de rugă­ciuni. Și în cea de-a 40-a noapte, a avut un vis ciu­dat. Se făcea că ajunsese pe un munte împădurit, unde trei ciobani stăteau de vorbă. Doi dintre ei au plecat și cel de-al treilea a rămas. Titu a vrut și el să plece, însă ciobanul rămas i-a spus că el trebuie să stea acolo, cu el. Ăsta era tot visul. Dimineață, Titu încă și-l amintea, însă nu știa pe ce munte îi întâlnise pe cei trei ciobani. Era dimineața unei zile de februarie a anului 1944, când, în ciuda ză­pezii de afară și a gerului, Titu a pornit pe jos către Mânăstirea Slănic, ca să întâlnească niște călugări adevărați. Ajuns în curtea mânăs­tirii, a văzut trei monahi îmbră­cați în veș­min­te cernite, care se îmbrățișau, luân­du-și rămas bun: doi dintre ei, ba­sa­ra­beni de ori­gine, plecau la altă mâ­năstire, în timp ce unul din­tre ei, pă­rintele Vitimion, ră­mâ­nea să ducă mai departe viața mo­nastică a locu­lui. Așa a primit Titu, nu doar dez­le­garea visului său, dar și calea pe care trebuia să meargă. După trei ani, Titu avea să devină călu­gărul Teofil Bădoiu, unul dintre marii părinți du­hovnici ai locului. Aceasta a fost o altă întâmplare prea minunată a Mânăstirii Slănic, pen­tru că pă­rintele Teofil avea să aducă sprijin și bucurie pen­tru sute și sute de cre­dincioși care l-au avut drept duhovnic, bucu­rându-se de rugăciunile și sfaturile sale, de-a drep­tul dumnezeiești. Au ur­mat apoi anii terorii comu­niste, din care părintele Teofil a ieșit însă învin­gător, tot prin "întâmplările minunate", rânduite parcă anume ca să salveze și să țină în picioare Mânăstirea Slănic.

Alungarea din mânăstire

A fost o îmbrățișare lungă, tăcută, cu lacrimi curgându-le pe obraji. Era anul 1959, când părin­tele Vitimion își lua rămas bun de la părintele Teofil, pe care Securitatea venise să-l scoată din mâ­năstire, ca pe un criminal, cu o dubă cu gratii și cu câini lup. Desemnat cu domiciliul obligatoriu în satul Corbi, a fost obligat să semneze o decla­rație prin care acceptă să fie executat dacă se va mai întoarce vreodată la mânăstire. Calvarul abia începea. Au urmat ani de interogatorii și anchete, la care părintele Teofil a fost supus, pentru a fi umilit și dus în pragul deznădejdii. "Banditule, de ce nu te însori?", era principala nemulțumire a an­chetatorilor, care bănuiau că părintele, deși cobo­râse în lumea mirenilor, nu renunțase la călugărie. Și așa și era. Dar părintele Teofil, cu toată delica­tețea lui sufletească, a rezistat torturilor psihice. Ba chiar, riscându-și viața, urca, în unele nopți, pe cărări ascunse, până la mânăstire, să se roage îm­preună cu părintele Vitimion. În satul Corbi, părin­tele Teofil trăia într-o sărăcie lucie, în cămăruța unei case abandonate. Se hrănea cu rugăciuni și cu nopți de priveghi. De câteva ori, sătenii l-au dus acasă, după ce l-au găsit pe mar­ginea drumului, răpus de epuiza­rea intero­ga­to­riilor. Dar când toți credeau că pu­terile i se apro­pie de sfârșit, s-a în­tâmplat, din nou, o minune. Într-o di­mi­neață de toamnă, când echi­pa Secu­rității a ve­nit să-l ia pe părin­tele Teofil la o altă serie de tor­­turi, a găsit că­suța în care stătea în­con­jurată de toți ță­ranii din satul Corbi. Un zid viu, ne­­clintit, de oa­meni: "Cu ce a gre­șit pă­rintele, ca să-l bat­jo­coriți? Ce v-a fă­cut? Lăsați-l în pa­ce! E părin­tele nos­tru și de aici nu ne mișcăm, puteți să veniți și cu ar­ma­ta!". Ceea ce s-a și în­tâmplat. Dar oa­me­nii nu s-au spe­­riat nici când au auzit de Ca­nal, de închisoa­re sau de execu­ție. O putere mai mare decât cea a terorii din fața lor îi îndârjea și le dădea curaj. În cele din urmă, autoritățile co­mu­­niste au ce­dat. Ni­meni nu a fost an­chetat du­pă aceea, iar pă­rintelui Teo­fil i s-a permis o viață cât de cât norma­lă. Câțiva ani mai târziu, avea să pri­mească și drep­tul de a se întoarce la mânăstire. Cele câteva decenii de comunism nu au avut cum să strice planurile lui Dum­­ne­zeu cu Mâ­năsti­rea Slănic, așa cum nu o putuseră face nici secolele de ui­tare de dinainte. Pă­rintele Teofil Bădoiu s-a stins din viață în 2010, la Mânăstirea Slănic, înconjurat de iubi­rea credin­cioșilor din toată țara și de cea a fraților călugări.

Minunile de astăzi

Aflat în fața bisericii albe, strălucitoare, unul dintre părinții călugări ai mânăstirii îmi spune: "Această biserică este făcută după anii '90, pe fundația celei de dinainte. Este a treia reînviere a bi­sericii, dacă vreți. Si­gur, unii oameni spun că astea sunt mi­nuni... Vin și ne mulțumesc nouă că au luat copiii exa­menele, că s-au vindecat de boli in­curabile după ce s-au rugat aici. Noi nu pu­tem să ne asu­măm niciun me­rit și mulțu­mirile nu sunt pentru noi, ci pen­tru Dum­ne­­zeu, că El îngăduie toate astea. Dacă se în­tâmplă astfel de lu­cruri în mâ­năstirea noastră, ne bucu­răm, însă noi nu facem decât să ne rugăm. Mai presus este credin­ța oa­me­nilor și Voia Lui Dumne­zeu". A­ceeași voie a lui Dumnezeu care a făcut ca Mânăs­ti­rea Slănic să creas­că, de la un călugăr sihatru, ce căra cărămizi cu spatele, prin pădure, la 45 de călugări viețuitori. Astăzi mai sunt 21. Destui, cât să țină zilnic rânduiala celor șapte lau­de, ca la Muntele Athos!
Și tot ca o "întâmplare minunată", unul dintre călugării poposiți la Slănic este înzestrat cu harul cel mare al picturii bisericești. Astăzi, părintele Ilie este unul dintre cei mai apreciați pictori de frescă bizantină din România și chiar din lume. E de ajuns să intri în biserică și să-i vezi icoanele pe pe­reți, ca să înțelegi ce mare dar au primit, prin el, cre­din­cioșii și Mânăstirea Slănic: icoane vii, de o fru­musețe desăvârșită, chipuri de sfinți care te privesc direct în suflet, închipuiri sublime ale lui Iisus, în fața cărora tremuri, cuprins de dragoste și nădejde.
Am plecat de la Mânăstirea Slănic cu sufletul ușor și cu inima încărcată de o bucurie inexpli­cabilă. Curtea din fața bisericii era plină de oameni veniți de prin toată țara, care așteptau să se spo­ve­dească și să ia parte la rugăciunile rostite, necon­tenit, în biserică. Alții, ajunși poate întâmplător, ca și mine, priveau uimiți împrejurul lor, încercând să deslușească, în frumusețea și liniștea locului, noul înțeles al rân­duielii vieții pe care ți-l dezleagă apro­pie­rea de Dumnezeu.