Multe minuni s-au întâmplat la Mânăstirea Slănic de Argeș. Dar părinții călugări ce viețuiesc acolo, din multa smerenie pe care o au, le numesc doar "întâmplări minunate" sau "întâmplări ale credinței". Nu se mândresc cu minunile mânăstirii lor și greu afli de la ei faptele minunate. "E mai bine să crezi fără «semne»", spun. Dar eu m-am bucurat când am aflat "semnele" de la Mânăstirea Slănic, și poate nu aș fi scris acum despre ele, dacă nu aș fi ajuns acolo, simțind eu însumi puterea acelui loc. Nu e vorba doar despre lucrurile pentru care m-am rugat în biserica mânăstirii, lucruri care seara, odată întors acasă, au început să se schimbe și să se împlinească pe loc, ci despre acea "altă lume" sau "altă dimensiune", în care pășești odată ce ai intrat în curtea Mânăstirii Slănic.
Descrierea raiului
Am ajuns acolo, pe dealurile Curții de Argeș, după un drum destul de rău și anevoios. Am intrat în curtea mânăstirii și m-am așezat pe iarbă, la umbra merilor, pentru un pic de odihnă. Și pe măsură ce îmi reveneam din oboseala drumului, încetul cu încetul, lumea mi se dezvăluia, parcă, în alte culori și înțelesuri. Am pus palmele pe iarbă și am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Un pic mai departe de mine, erau trei brazi crescuți ca trei frați, din aceeași rădăcină, iar la ferestrele chiliilor erau mușcate roșii ca purpura. Biserica e albă, ca făcută din lumină, sau poate că strălucesc rugăciunile în care este învelită, rugăciuni rostite noaptea, la miezonopticele de rit athonit care se țin aici. Ce miracol pare firescul lucrurilor! Ce mirare să te oprești o clipă și să vezi viața în liniște, de aproape! Miroase a flori de tei și a crini, dar poate că este doar aerul de aici, prin care au trecut zburând îngeri. Într-o parte, tufănele și margarete. Un pic mai departe, o băncuță sub un pridvor, tocită de așteptările pelerinilor. Toaca e pusă sub streașina bisericii. Nori vin și se duc, soarele apare și dispare, umbre prelingându-se pe pietre - toate par să își dezvăluie înțelesuri ascunse, toate par mai mult decât ceea ce sunt.
Minunile întemeietoare
Un schit în sălbăticie
Chiar începutul acestui loc este făcut din minuni. Acum ele sunt doar legende acoperite de cețurile timpului și de mister, însă povestea miraculoasă a rămas. Se spune că, aflat într-o bătălie cu turcii, în care nu avea sorți de izbândă, Vlad Țepeș iese, ca prin minune, învingător. Drept mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în fața păgânilor, Țepeș hotărăște să înalțe un schit. Departe de lume, ascunsă în sălbăticia pădurilor, mica biserică din lemn ar fi rămas în uitare dacă n-ar fi început să izvodească minuni. Prima dintre ele s-a petrecut cu un boier, numit Lalu, lovit, pe neașteptate, de-o boală grea. Povestea spune că a plecat singur, însoțit, ziua, de cerbi cu coarne imense, iar noaptea, de păsări cântătoare, care-i arătau potecile către vechiul schit. Boierul Lalu a găsit biserica schitului aproape dărâmată. A rămas acolo o vreme și s-a rugat în mijlocul codrului, înconjurat de sălbăticiuni. Mult s-au minunat apropiații boierului Lalu, când acesta a coborât din munți însănătoșit. Lăudându-l pe Dumnezeu, a plătit degrabă oamenii și materialele necesare pentru refacerea vechiului schit, care de atunci înainte a devenit loc de rugăciune și viețuire. Apoi el a intrat în uitare. Despre schitul din munți nu s-a mai știut nimic, vreme de aproape cinci sute de ani. Dar amintirea locului nu s-a pierdut. După primul război mondial, un călugăr poposește acolo și își face o colibă. Era Monahul Irinarh, cel ce avea să ctitorească prima mânăstire pe locul vechiului schit.
Sacul cu cărămizi
Zvonul că un călugăr și-a făcut o colibă în munte și vrea să ridice acolo o mânăstire s-a auzit repede în satele din împrejurimi: la Corbi, la Poieni, la Nucșoara. La început, nimeni nu a crezut. Locul despre care se vorbea era departe și greu accesibil, era greu de ajuns și pe jos, darămite să mai urci acolo cu poveri grele, de cărămizi, și să construiești ceva de unul singur! Dar într-o zi, un om a spus că, într-adevăr, a văzut un călugăr prin pădure, cărând în spate un sac de cărămizi, ce părea ușor ca un sac cu fân. Unii au pus întâmplarea pe seama rugăciunilor pe care călugărul le-ar fi rostit pentru fiecare greutate în parte, alții spuneau că pustnicul este însoțit tot timpul de îngeri care-i ridică poverile. Curioși să afle adevărul, mai mulți țărani din satul Corbi s-au hotărât să meargă să vadă ce se întâmplă, cu ochii lor. Ajunși în hățișurile de la poalele muntelui, cu mare uimire țăranii aceia au văzut ceva greu de închipuit: singur și cu mâinile goale, călugărul săpase fundația unei biserici și începuse să o ridice, piatră cu piatră, și cărămidă cu cărămidă. Mult s-a bucurat monahul văzând atâția oameni în preajma lui. Și-a deschis brațele către ei, chemându-i să ridice împreună casă lui Dumnezeu. Din acea zi, fără să mai stea pe gânduri, țăranii din Corbi au început să ducă și ei cărămizi pentru mânăstirea din munte. Fiecare își punea în desagi după puteri și, după ce spuneau o rugăciune, așa cum îi învățase părintele Irinarh, luau pieptiș muntele. Dusă în spate pe kilometri întregi, bucată cu bucată, purtată pe rugăciunile oamenilor, așa s-a născut Mânăstirea Slănic. Nimeni nu a crezut că se va putea face, însă "întâmplările credinței" au fost mai puternice. Mânăstirea a fost sfințită la 1930.
Visul Părintelui Teofil
Îl chema Titu, și toată lumea din satul Vlădești îl știa de băiat bun la toate. Muncea cu ziua, ca să își câștige bucata de pâine. Spărgea lemne, lucra la grădină sau la fân, mergea cu vitele. Rămas orfan de mamă, cu un tată pierdut în patima băuturii, Titu își făcea drum în viață fără să se plângă vreodată de greutăți. Nu se supăra, și accepta tăcut tot ce oamenii îl puneau să lucreze în plus față de învoiala de la început, chiar și banii, mai puțini decât fusese tocmeala. Poate tocmai din cauza acestei supuneri a lui, o rudă i-a zis că mai bine s-ar face călugăr. Numai că Titu, la cei 19 ani ai săi, avea puțină carte, nu știa bine să citească și nu știa ce-i aceea călugăria. Nu știa nici măcar Tatăl Nostru, seara și dimineața rugându-se cum se pricepea, căutând în inima lui cuvintele potrivite. Dar într-o zi, a aflat că cei ce sunt călugări trăiesc în pădure și tot ce fac este să se roage neîncetat. Ceva, ca un foc, s-a aprins în sufletul lui, când a aflat că există asemenea oameni, care trăiesc numai în rugăciune. Și de câte ori se întorcea la acest gând, simțea cum focul acela se întețește și îi arde pieptul. I-a spus unui unchi despre ce simte, și singurul sfat pe care l-a primit a fost să citească timp de 40 de nopți acatistul Sfântului Nicolae, ca în felul acesta să-și găsească drumul în viață. Titu a ascultat și-a făcut. Timp de 40 de nopți, a spus buchisit acatistul Sfântului Nicolae, dintr-o veche carte de rugăciuni. Și în cea de-a 40-a noapte, a avut un vis ciudat. Se făcea că ajunsese pe un munte împădurit, unde trei ciobani stăteau de vorbă. Doi dintre ei au plecat și cel de-al treilea a rămas. Titu a vrut și el să plece, însă ciobanul rămas i-a spus că el trebuie să stea acolo, cu el. Ăsta era tot visul. Dimineață, Titu încă și-l amintea, însă nu știa pe ce munte îi întâlnise pe cei trei ciobani. Era dimineața unei zile de februarie a anului 1944, când, în ciuda zăpezii de afară și a gerului, Titu a pornit pe jos către Mânăstirea Slănic, ca să întâlnească niște călugări adevărați. Ajuns în curtea mânăstirii, a văzut trei monahi îmbrăcați în veșminte cernite, care se îmbrățișau, luându-și rămas bun: doi dintre ei, basarabeni de origine, plecau la altă mânăstire, în timp ce unul dintre ei, părintele Vitimion, rămânea să ducă mai departe viața monastică a locului. Așa a primit Titu, nu doar dezlegarea visului său, dar și calea pe care trebuia să meargă. După trei ani, Titu avea să devină călugărul Teofil Bădoiu, unul dintre marii părinți duhovnici ai locului. Aceasta a fost o altă întâmplare prea minunată a Mânăstirii Slănic, pentru că părintele Teofil avea să aducă sprijin și bucurie pentru sute și sute de credincioși care l-au avut drept duhovnic, bucurându-se de rugăciunile și sfaturile sale, de-a dreptul dumnezeiești. Au urmat apoi anii terorii comuniste, din care părintele Teofil a ieșit însă învingător, tot prin "întâmplările minunate", rânduite parcă anume ca să salveze și să țină în picioare Mânăstirea Slănic.
Alungarea din mânăstire
A fost o îmbrățișare lungă, tăcută, cu lacrimi curgându-le pe obraji. Era anul 1959, când părintele Vitimion își lua rămas bun de la părintele Teofil, pe care Securitatea venise să-l scoată din mânăstire, ca pe un criminal, cu o dubă cu gratii și cu câini lup. Desemnat cu domiciliul obligatoriu în satul Corbi, a fost obligat să semneze o declarație prin care acceptă să fie executat dacă se va mai întoarce vreodată la mânăstire. Calvarul abia începea. Au urmat ani de interogatorii și anchete, la care părintele Teofil a fost supus, pentru a fi umilit și dus în pragul deznădejdii. "Banditule, de ce nu te însori?", era principala nemulțumire a anchetatorilor, care bănuiau că părintele, deși coborâse în lumea mirenilor, nu renunțase la călugărie. Și așa și era. Dar părintele Teofil, cu toată delicatețea lui sufletească, a rezistat torturilor psihice. Ba chiar, riscându-și viața, urca, în unele nopți, pe cărări ascunse, până la mânăstire, să se roage împreună cu părintele Vitimion. În satul Corbi, părintele Teofil trăia într-o sărăcie lucie, în cămăruța unei case abandonate. Se hrănea cu rugăciuni și cu nopți de priveghi. De câteva ori, sătenii l-au dus acasă, după ce l-au găsit pe marginea drumului, răpus de epuizarea interogatoriilor. Dar când toți credeau că puterile i se apropie de sfârșit, s-a întâmplat, din nou, o minune. Într-o dimineață de toamnă, când echipa Securității a venit să-l ia pe părintele Teofil la o altă serie de torturi, a găsit căsuța în care stătea înconjurată de toți țăranii din satul Corbi. Un zid viu, neclintit, de oameni: "Cu ce a greșit părintele, ca să-l batjocoriți? Ce v-a făcut? Lăsați-l în pace! E părintele nostru și de aici nu ne mișcăm, puteți să veniți și cu armata!". Ceea ce s-a și întâmplat. Dar oamenii nu s-au speriat nici când au auzit de Canal, de închisoare sau de execuție. O putere mai mare decât cea a terorii din fața lor îi îndârjea și le dădea curaj. În cele din urmă, autoritățile comuniste au cedat. Nimeni nu a fost anchetat după aceea, iar părintelui Teofil i s-a permis o viață cât de cât normală. Câțiva ani mai târziu, avea să primească și dreptul de a se întoarce la mânăstire. Cele câteva decenii de comunism nu au avut cum să strice planurile lui Dumnezeu cu Mânăstirea Slănic, așa cum nu o putuseră face nici secolele de uitare de dinainte. Părintele Teofil Bădoiu s-a stins din viață în 2010, la Mânăstirea Slănic, înconjurat de iubirea credincioșilor din toată țara și de cea a fraților călugări.
Minunile de astăzi
Aflat în fața bisericii albe, strălucitoare, unul dintre părinții călugări ai mânăstirii îmi spune: "Această biserică este făcută după anii '90, pe fundația celei de dinainte. Este a treia reînviere a bisericii, dacă vreți. Sigur, unii oameni spun că astea sunt minuni... Vin și ne mulțumesc nouă că au luat copiii examenele, că s-au vindecat de boli incurabile după ce s-au rugat aici. Noi nu putem să ne asumăm niciun merit și mulțumirile nu sunt pentru noi, ci pentru Dumnezeu, că El îngăduie toate astea. Dacă se întâmplă astfel de lucruri în mânăstirea noastră, ne bucurăm, însă noi nu facem decât să ne rugăm. Mai presus este credința oamenilor și Voia Lui Dumnezeu". Aceeași voie a lui Dumnezeu care a făcut ca Mânăstirea Slănic să crească, de la un călugăr sihatru, ce căra cărămizi cu spatele, prin pădure, la 45 de călugări viețuitori. Astăzi mai sunt 21. Destui, cât să țină zilnic rânduiala celor șapte laude, ca la Muntele Athos!
Și tot ca o "întâmplare minunată", unul dintre călugării poposiți la Slănic este înzestrat cu harul cel mare al picturii bisericești. Astăzi, părintele Ilie este unul dintre cei mai apreciați pictori de frescă bizantină din România și chiar din lume. E de ajuns să intri în biserică și să-i vezi icoanele pe pereți, ca să înțelegi ce mare dar au primit, prin el, credincioșii și Mânăstirea Slănic: icoane vii, de o frumusețe desăvârșită, chipuri de sfinți care te privesc direct în suflet, închipuiri sublime ale lui Iisus, în fața cărora tremuri, cuprins de dragoste și nădejde.
Am plecat de la Mânăstirea Slănic cu sufletul ușor și cu inima încărcată de o bucurie inexplicabilă. Curtea din fața bisericii era plină de oameni veniți de prin toată țara, care așteptau să se spovedească și să ia parte la rugăciunile rostite, necontenit, în biserică. Alții, ajunși poate întâmplător, ca și mine, priveau uimiți împrejurul lor, încercând să deslușească, în frumusețea și liniștea locului, noul înțeles al rânduielii vieții pe care ți-l dezleagă apropierea de Dumnezeu.