O lecţie de istorie - "Soldaţi români, vă ordon, treceţi Tisa!"

- 100 de ani de la unul dintre cele mai strălucite momente din istoria armatei române: Cucerirea Budapestei -

Pentru România, Primul Război Mondial s-a terminat, oficial, în toamna lui 1918, odată cu dezmembrarea Imperiului Aus­­tro-Ungar. Imediat, până pe 1 Decembrie, Ba­sa­rabia, Bucovina şi Transilvania se unesc cu Româ­nia. Dar pacea nu e deplină. În aer miroase, încă, a praf de puşcă... Ajunşi la putere la Buda­pesta, bolşe­vicii nu se împacă cu pierderea Ar­dea­lului, atacă tru­pele române şi le îm­ping până la O­ra­dea. În faţa pro­vo­cărilor repetate, Principele Fer­di­nand ordonă, în va­ra lui 1919, ocu­parea Ungariei. În numai câteva zile, vână­torii de munte mătură pusta ma­ghiară şi intră tri­umfători în Buda­pesta, agă­ţând o­pinca româ­neas­că pe catargul parla­mentului maghiar! Am fost şi-am vă­zut! După fix 100 de ani, am mers la Budapesta, pe ur­mele uneia dintre cele mai glorioase fapte de arme din istoria Ro­mâniei. Ultimul episod al Marii Uniri de la 1918, care nu ar fi fost deplină fără sacrificiile din va­ra lui 1919...

Agonie şi extaz

Noiembrie 1916. Cu inima sân­gerând de du­rere, Principesa Maria îi lasă un bileţel ofiţe­rului german care avea să preia do­meniul Cotro­cenilor, după abandonarea Bucureştiului de către familia regală. Îl roagă doar atât: să nu se atingă nimeni de florile puse pe mormântul fiului ei, Mircea, mort cu câteva zile în urmă, la nici patru ani. În timp ce Principesa scrie scri­soarea, antu­rajul o zoreşte neîncetat. Nu mai e nici un minut de pierdut! Trebuie să pornească numai­decât în refugiu, spre petecul de Moldovă din jurul Ia­şiului, în care se înghesuie armata şi admi­nistraţia în faţa ofen­sivei ger­mane. În trenul regal care se urneşte spre Iaşi, puţini mai cred, în acele mo­men­te, în soarta as­trală a ţării... Româ­nia pierduse, în nu­mai câteva luni, 250.000 de soldaţi şi jumătate din teri­toriu! Singură, prin­cipesa Maria, în ciu­da suferin­ţelor ei, mai crede că desti­nul potriv­nic poate să fie schimbat, şi suferinţa trans­for­ma­tă în bucurie. Ma­ria gă­seşte pute­rea de a pune dato­ria de Prin­cipesă îna­intea suferinţei de mamă, crezând, cu nestră­mutare, în victorie.

*

Iulie 1919. Au trecut trei ani de la refugiul ieşean şi lucrurile stau altfel pentru România! A­cum Principesa Ma­ria zâmbeşte din nou. Răz­boiul a fost câştigat, iar România e "do­do­loaţă", aşa cum au visat-o, vreme de sute de ani, locui­torii ei! Mai sunt atâtea de rezolvat, dar greul a trecut. E vară, vara de după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, iar Principesa Maria ia la pas Ardealul dezro­bit, ca să se um­ple de căl­dura şi de dragostea oa­menilor. Peste tot, Maria şi Fer­dinand sunt pri­miţi ca nişte eroi, principesei îi creşte inima când vede că rugile sale către Cel de Sus s-au împli­nit...

"Soldaţi români, vă ordon, treceţi Tisa!"

Din capul podului improvizat peste Tisa, cu un zâmbet de încurajare pe buze, Principesa Ma­ria îi salută pe bravii vână­tori de munte, trei bata­lioane de ostaşi neînfricaţi şi frumoşi, care trec apa, pă­şind hotărât în pusta maghiară. Maria ţine neapărat să fie alături de soldaţii români în ultima şi cea mai ambiţioasă misiune a lor din Marele Război: cuce­rirea Budapestei! "Toţi erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa ca să-i alun­ge pe bolşevici. Doreau să ajungă la Buda­pes­ta!", notează, emoţionată, Ma­ria, în jurnalul ei de război. Emoţii are nu doar suverana, emoţii au şi tinerii vână­tori de munte: "De-a dreapta, Ferdi­nand, în uniformă de vânător de munte, cu pă­lărie alpină, de-a stânga, mândră, Maria, în ţinuta Crucii Roşii, cu marama albă fluturând în bătaia vântului. Aveau lacrimi de bucurie, iar inimile noastre mai să ne spargă piepturile de emoţie şi dragoste pentru iubiţii noştri suverani. Ne-au însoţit cu privirea lor dragă până la trece­rea ulti­mului ostaş...".

*

Deşi războiul se terminase în toamna lui 1918, iar Transilvania strigase, într-un glas, la 1 Decem­brie, unirea cu România, pacea nu era deplină în centrul Europei. Instalaţi la pu­tere în Budapesta, pe care o aruncă în haos, bolşevicii lui Bela Kun apar tot mai ameninţători pe liniile de demarcaţie cu România. După mai multe şicanări, armata ungară atacă trupele ro­mâne şi le împinge până la Oradea. În faţa acestei ultime provocări, Ferdi­nand dă ordin armatei să treacă dincolo de Tisa. Contraofensiva e fulgeră­toare: soldaţii noştri sunt hotărâţi să dea lovitura decisivă bolşevicilor maghiari şi să intre în Buda­pesta!

Ziua mântuirii

Până şi amorezatul Prinţ Carol, moştenitorul coroanei, lasă baltă scandaloasa afacere cu Zizi Lam­brino şi vine degrabă la conducerea regimen­tului său de vânători. La capătul unor lupte de o zi şi o noapte, românii îi alungă pe bolşevici spre Dunăre. Speriate de forţa şi de entuziasmul trupe­lor noastre, detaşamentele ungureşti se predau unul după altul. Pe 2 august, Bela Kun, liderul bolşevic al Ungariei, părăseşte ţara. Chiar a doua zi, primele trupe româneşti intră în capitala ma­ghiară. Grosul armatei române, în frunte cu gene­ralul Mărdă­rescu, conducătorul opera­ţiu­nii, ajun­ge în preajma Bu­dapestei în noaptea de 3 spre 4 august, după ce ocu­pă reşedinţa foştilor împă­raţi ai Austro-Ungariei...
"La revărsatul zorilor, vedem în toată splen­doa­rea, sub primele raze de soare, metropola. Înălţimile Gel­lert, turlele Catedralei şi Parla­mentului străluceau feeric. Ne bărbierim, ne di­chisim cum se cuvine pentru a păşi în metropola Unga­riei milenare a Regatului Sfântului Ştefan, urmaşii căruia, peste o mie de ani au subjugat şi robit neamul nostru românesc. Este ziua mântui­rii, ziua revan­şei! Suntem gata dichisiţi, lustruiţi. Caii, frumos harnaşaţi, cu copitele date cu vacs, zburdă şi ei nerăbdători. Soarele strălu­ceşte de o suliţă pe cerul senin şi în­cepe să ne dogorească. Bu­nul Dumnezeu este şi el cu noi. În sfârşit, la ora 12:30, notabilităţile oraşului, proas­păt instalate la con­du­cerea metropolei, se prezin­tă în ţinuta de ceremonie, cu nelipsitul ţilindru, cu pâine şi sare şi cu cheile oraşului, pe o tavă de argint. Trufia maghiară a fost înfrântă!", povesteşte, entuziast, unul din­tre ostaşii viitorului rege Carol al II-lea.

Lumea văzută de pe Gellert

La 2.000 de ani după ce Burebista cucerise pusta şi-şi întinsese taberele la poa­lele înălţimii Gellert, trupele gene­ralului Gheor­ghe Mărdărescu stăpânesc Ungaria. Distinsul comandant îşi stabi­leşte şi el cartierul general la baza fai­moa­sei coline. Atunci, în 1919, somp­tuosul Hotel "Gellert", de-abia ce fusese construit: Generalul Măr­dărescu e chiar primul oaspete! Îşi ia o cameră la etajul al doilea, cu vedere spre Pesta, şi îşi orga­nizează biroul de coman­dă într-una dintre sălile de bal. Urc şi eu, după 100 de ani, pe treptele încărcate de istorie ale hote­lului. De jur împrejurul scărilor monu­mentale, ce-şi dau întâlnire între etaje, în dreptul unor vitralii demne de marile ca­te­drale ale lumii, stau înră­mate imagini de epocă, cu faimosul hotel budapestan, care îl găzduise pe generalul român. Re­cunosc sala de con­siliu, pe care un "maître d'hotel" se oferă să mi-o arate. "Tot ce vedeţi aici e mobilier original, din perioada inter­belică", îmi spune ghidul. De aici, din sala aceasta mare, cu arcade înalte şi linii sobre, ce mai păstrează, parcă, spiritul cazon de la 1919, a fost con­dusă Ungaria, în tim­pul ocupaţiei ro­mâneşti de la sfâr­şitul Primului Război Mondial! Camerele ce dau spre Dunăre au oaspeţi, se scuză ghidul, care-mi caută o altă intrare spre balcoanele elegante, de la care mai-marele oştirii româneşti obiş­nuia să scru­te­ze oraşul...
Cu chipiul înalt şi faţa aspră, lu­mi­nată de doi ochi albaştri, aproape electrici, generalul Mărdărescu spriji­nă balustrada grea, de piatră, în timp ce priveşte în de­păr­tare, cu liniştea datoriei împlinite. Principele Ferdi­nand şi Principesa Maria au de ce să fie mân­dri! Minu­naţii sol­daţi ro­mâni au eli­be­rat centrul Eu­ro­pei de sub ju­gul bol­şevic şi au adus, în sfârşit, liniştea la gra­niţele Transil­va­niei! Măr­­dărescu dă un or­din scurt ordo­nan­ţei, ca să rămâ­nă singur, şi-apoi, în­tors în liniştea bi­roului, se aşterne să scrie "Ordinul de zi" către trupele sale. "Faptul stră­lu­cit de arme să­vâr­­şit de voi va ră­mâ­ne pe vecie în cartea Nea­mului; când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spu­ne tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe de­plin datoria faţă de Neam, Ţară şi faţă de Majes­tăţile Lor, cari, în mo­men­tele gre­le ale bătă­liei, au urmă­rit de a­proa­pe bra­vura voas­tră. Sunt ne­spus de mândru că v-am co­man­dat şi adânc re­cu­nos­cător tutu­ror pen­tru inima ce-aţi pus în în­făp­tuirea izbân­dei". Ochii gene­ra­lului se um­plu de lacrimi. Le şter­ge pe furiş cu mâneca tuni­cii, is­căleşte ordinul şi îşi cheamă or­do­nan­ţa. "Să te asi­­guri că fiecare sol­dat din Budapesta va primi cuvin­tele mele!".

În pas de marş, pe străzile Budapestei

În aceeaşi zi, pe 5 august 1919, după ce ra­portează în ţară, suveranilor, că Budapesta a fost ocupată, gene­ralul Mărdărescu îşi pu­ne sem­nătura pe afişul "Pro­clamaţiunii" către populaţia maghiară, care va împânzi toate străzile capitalei. La "Nemzeti Mu­zeum" (Muzeul Naţio­nal al Ungariei), în ini­ma Pestei descopăr, uimit, un exemplar al acestui afiş în­tr-una dintre vitrinele de­dica­te anilor tulburi ai Ungariei dintre cele două răz­boaie mon­diale. Peste tot, foto­gra­fii, scrisori şi documente pur­tând ştampila armatei române de ocupaţie. "Se aduce la cu­noştinţa populaţiunii urmă­toarele! Ar­mata românească nu face războiu locuito­rilor, ci armatelor cari au atacat-o. Solda­tul român garantează liniştea, avutul şi via­ţa cetăţenilor...", spun primele rânduri din "Pro­cla­maţiune".
Înalt, subţire, "tras prin inel", spilcuit, în uniforma nouă, primită chiar înainte de ulti­ma campanie, tânărul locotenent Vasile Scârneci tocmai ce citise "Ordinul de zi" trimis de general şi simţea că abia de-l mai încape tunica de atâta mândrie. Încolonaţi de marş, câte patru, cu un escadron de ca­valerie în capul coloanei, cu cai focoşi, de rasă nobilă, soldaţii români bat glorioşi cadenţa pe caldarâmul plin de istorie al Bu­dapestei. Trotuarele, ticsite de lume uimită. De după perdele, proscrişii epocii bolşevice fac, dis­cret, semne de simpatie armatei eli­beratoare. Mă întorc de la "Nem­zeti Mu­zeum" pe bulevardul Kalvin, spre "Sza­badsag Hid", superbul Pod al Libertăţii de sub Colina Gellert. Bu­da­pesta are şi azi ae­rul frivol din amin­tirile locotenentului. "Pe străzi, animaţie. Unguroaice nostime se preumblă de colo până colo, ne dau târ­coale, sunt tare focoase şi cu gust îm­bră­cate, în ro­chi­­ţele lor de vară stră­vezii". Deşi "Pro­cla­maţiunea" gene­ra­lului Măr­dă­rescu fu­sese distri­buită în în­treg ora­şul, un­gu­ril­or tot nu le venea să crea­dă că armata care defilează mân­dră prin Budapesta es­te armata română! "Nimeni nu crede că sun­tem români. Ne întreabă dacă suntem en­glezi sau italieni. Le răspundem că suntem ro­mâni, dar se îndoiesc. Îi credeau pe români în iţari şi opinci! Ostaşii noş­tri, mai frumoşi ca oricând în ţinuta nou-nouţă, sunt tare băţoşi...". Mulţi dintre militarii care iau parte la campania din Ungaria sunt, ca şi Vasile Scârneci, voluntari ardeleni. Pentru ei, cucerirea Budapestei e mai mult decât o victorie, pentru ei, stră-strănepoţii iobagilor de odinioară, cucerirea Budapestei e o revanşă istorică. Ce n-ar da să-i vadă bunii şi stră­bunii lor, bătând pas de defilare, pe străzile Pestei!

O fotografie pentru istorie

Cuprins de emoţia amintirilor vii, pitoreşti, ale locotenentului Scârneci, pornesc în sus, pe malul Dunării, spre impozanta clădire a Parla­mentului Maghiar. Chiar aici, în piaţa din faţa lui, generalul Mărdărescu a dat ordin tuturor soldaţi­lor săi din zonă să se alinieze, cu comandaţii în faţă, pentru o fotografie pentru istorie. Înregis­traţi din depărtare - ca să încapă cu toţii "în chip" - soldaţilor noştri de-abia li se pot distinge si­luetele. Câteva sute de eroi anonimi care au scris una din­tre cele mai glorioase pa­gini din isto­ria armatei române!Şi, între ei, doi sol­daţi care au făcut, şi ei, o altfel de "isto­rie" în zilele acelea: sergentul Iordan şi că­prarul Bivolaru, puşi, încă din ziua intrării române în Budapesta, să facă de gardă la intrarea principală în Parla­men­tul maghiar. "Ia, acolo, chiar sub steagul cela unguresc de deasupra porţii, tre' să stăm de pază", i-a spus ser­gentul căpra­rului Bivolaru. I-a adus şi-un rând de haine noi, să schimbe tunica răpănoasă, tăiată de baionetă şi arsă de gloanţe, de care a tras tot războiul! "Aicea, la Buda­pesta, e domnie mare, tre' să arătăm ca nişte învingători", spune sergentul Ior­dan, jenat că dintre toţi soldaţii, numai că­prarul lui arăta ca vai de el. Mic de statură, cu faţa smeadă, pârlită de soare, cu ochi mici, adânciţi îndărătul pomeţilor şi c-o mus­taţă roş­covană de-abia mijind, căprarul Bivolaru e "ră­bojul" faptelor de vitejie ale regi­mentului său. O crestătură adâncă îi brăzdează obrazul stâng, alta mai lată se întinde pe gât şi sub urechea dreaptă. Pe antebraţul stîng, o cica­trice. O rană de schi­jă, abia vinde­cată, la pulpa dreaptă, o dâră de baionetă în lungul coastelor. A luptat în Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi-apoi pe Tisa, patruzeci de atacuri mari, din care a scă­pat teafăr. Un "drac împieliţat", de prin părţile Mehedin­ţiu­lui! Când fratele lui de arme, sergentul Ior­dan, îi spune ce mi­siune i s-a încre­dinţat, căprarul Bi­vo­laru primeşte ves­tea ca pe o de­coraţie. El, un amă­rât de plugar, să facă planton la Par­lamentul de la Bu­dapesta! El, un amă­rât de plugar, să stea de gardă chiar în inima fostului re­gat!

Opinca românească de pe Parlamentul maghiar

Şi cum stăteau ei aşa, de pază, în arşiţa de august a pustei maghiare, ce-i trece prin minte sergentului Iordan? Chiar deasupra lor flutura în vânt flamura ungurească, roşu-alb-verde. Tot ui­tân­du-se la ea, Iordan îşi dă capela pe ceafă şi, scărpinându-şi chica de pe frunte, ce-şi zice? "Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie... Păi... asta ar şti şi madama de la po­pota domnilor ofiţeri s-o facă. Dar am să chib­zuiesc în aşa fel, ca să rămână ceva de pomină, să fie şi talpa României răzbunată...". Zis şi făcut! Îl cheamă pe căprarul Bivolaru la el şi se suie amân­doi pe acoperişul Parlamentului. Coboară steagul în lungul sforii şi, luându-i căprarului, din picior, o opincă, îi spune: "Pe asta tu ai onoarea să o pui aici, sus, căprar Bivolaru!". Căprarul nu aşteaptă a doua oară ordinul. Înfige opinca în vârful stea­gului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vînt. Luni de zile, pe cerul Budapestei, steagul maghiar aşa a fâlfâit, cu opinca românească deasupra lui...
- Cine oare să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul regatului Sfântului Şte­fan?, l-a întrebat pe unul dintre generalii români un mare intelectual maghiar, care tocmai văzuse "opera" sergentului Iordan şi a căprarului Bivo­laru.
- Doi glumeţi!, a arătat generalul spre ţăranii aflaţi de pază la poarta Parlamentului.
- Dacă sufletul şi mintea unor simpli ţărani au născocit aşa ceva, atunci nu mă mir că aţi ocupat Budapesta!, a răspuns, cu resemnare în glas, un­gurul.

Lecţia de omenie a armatei române

Armata română a găsit Budapesta într-o stare deplorabilă, după ravagiile făcute de bolşevicii lui Bela Kun. Urmele cumplitelor răzbunări împotriva burgheziei şi intelectualităţii se vedeau la tot pasul. Pătura de sus era speriată, muncitorimea, lăsată baltă de bolşevici, era dezorientată, toată lumea era flămândă. Prima grijă a administraţiei româneşti, după dezarmarea inamicului, a fost să pună ordine în oraş şi să dea mâncare oamenilor. Ordinele Principelui Ferdinand fuseseră cât se poate de cla­re: comportament exemplar al armatei române faţă de populaţia civilă! "La bucătăria de campanie, am triplat numărul cazanelor şi personalul, pentru a putea hrăni populaţia nevoiaşă. Ca şi strămoşii noştri, pe unde trecem arătăm omenie şi rânduială. De la o vreme, încep să ne dea târcoale mulţi intelectuali, la început rezervaţi, fie de teamă, fie, mai cu seamă, din mândria atât de specifică ma­ghiarilor. Primesc acum hrana de toate zilele de la opincari. Suntem amabili cu ei, dar acest lucru îi supără, căci, câţiva dintre ei, cu care legasem prietenie la un pahar de Tokay, mi-au mărturisit că această omenie arătată de noi ar fi fost mai bine venită de la oricare alt popor, chiar de la negrii din fundul Africii", povesteşte, în memoriile sale, locotenentul Vasile Scârneci.