După ce a făcut vreme de zece ani, din marele său entuziasm și din buzunarul propriu, un festival internațional dedicat Maramureșului, "Drumul lung către Cimitirul Vesel", Peter Hurley șade acum și cugetă, în tihna noii sale familii, la toate câte s-au petrecut, dar urzește și planuri de viitor. Iar când iese diminețile în grădina casei, împreună cu micuța Orla-Maria, fiica sa de unsprezece luni, și privește înspre munții vineții ai Gutâiului, linia orizontului, ca și viitorul, îi par a fi mult mai limpezi acum, de când și-a găsit locul.
"Cercul Zânelor"
- Pare că, în sfârșit, ți-ai găsit pacea la noi, pe plaiuri maramureșene, dragă Peter Hurley. Lunga ta călătorie până aici, a început de la Dublin, din Irlanda, unde ai venit pe lume într-o familie numeroasă. Cu atâtea întâmplări ale vieții, mai ții minte anii copilăriei?
- Părinții mei au avut zece copii, așa că, între atâția frați și surori, nicio zi nu semăna cu cealaltă! În mod ciudat, primele și cele mai pregnante amintiri din copilăria mea sunt despre camera noastră, despre dormitorul băieților, în care dormeam eu cu cei cinci frați mai mici (eu fiind copilul cu numărul opt). Tata era pasionat de cursele de cai, la care ne lua și pe noi sâmbăta, la derby-urile mai importante. De aceea făceam, și noi, evident, curse de cai în pijamale, înainte de culcare, sărind dintr-un pat în altul. De altfel, toată camera era plină de paturi, cu mici intervale de spațiu între ele, așa că nu ne era greu să ne întrecem, să sărim dintr-unul în altul, ca niște căluți sălbatici și nestăpâniți ce eram, nechezând ca nebunii. Aveam și timp de joacă după ce ne făceam lecțiile, dar mergeam și la școala de muzică, unde noi, băieții, luam lecții de clarinet, iar surorile mele cântau la pian. Dublinul e un oraș frumos și vesel. Strada noastră era fermecătoare, cu case vechi și grădinițe de flori și copaci. În vacanțe ne jucam cât era ziua de lungă. Nouă, celor zece frați și surori, ni se adăugau și prietenii din vecini, colegi ori alți tovarăși de joacă. Era larmă mare, și tata, când vedea că avem prea multă energie și nu putea să ne mai potolească, ne hipnotiza cu un singur cuvânt: "Aventură"! Era suficient ca să facem liniște, să aruncăm câteva lucruri în rucsacuri, să ne încălțăm cu pantofii de sport și să ne urcăm cu toții, claie peste grămadă, în mașină. Tata avea întotdeauna pe post de automobil, dubițe vechi, din anii '60-'70, ceva în genul Wolkswagen-ului din desenele animate cu Scooby Doo, și pe care le cumpăra la mâna a doua. Se mândrea, chiar, că nu a dat niciodată mai mult de o mie de lire pe un asemenea vehicul, ceea ce însemna o economie considerabilă la o casă plină de copii, cum eram noi! Așadar, tata ne încărca pe toți în mașină și ne ducea în natură, pe dealuri ori pe coastă, unde puteam să alergăm în voie, fericiți, până la epuizare. Tatăl meu era un om cu o răbdare infinită și, ca să ne ispitească pentru fiecare evadare din aceasta, ne spunea că mergem într-un loc absolut secret, de care nu știa nimeni altcineva decât el. Unul dintre aceste locuri secrete ale lui era, de pildă, cel numit "Cercul zânelor", și care era, într-adevăr, un cerc mare, pe o pajiște, în interiorul căruia iarba avea firul mai verde și mai lung. Așa o găseam în fiecare an, ori de câte ori mergeam acolo! Tata spunea că pe locul acela dansează zânele noaptea, într-o horă, și dacă nu ai fi știut, ai fi putut trece pe lângă locul acela fără să îți dai seama ce e cu el. Dar tata știa, și numai faptul că împărtășea cu noi lucrul acesta, făcea ca aventura să fie și mai palpitantă, iar pe noi ne făcea să ne simțim și mai speciali. Ne spunea mereu basme pe care le auzise, la rându-i, în copilăria sa din Cornwall, și avea o grămadă de vorbe de duh, desprinse din înțelepciunea populară. Chiar dacă era un adult care avea zece copii, tata nu își pierduse simțul aventurii, ci era ca un cavaler mereu gata să lupte pentru onoare și pentru dreptate.
Cei doi Peter
- Pare că ai moștenit de la tatăl tău spiritul acesta de aventură, din moment ce-ai ajuns din Irlanda în România. Cu ce bagaj ai plecat în lume?
- Cu o valiză plină de principii sănătoase și valori, precum respectul și cinstea, credința în Dumnezeu, spiritul de sacrificiu, o mândrie și un patriotism ardent, o mare responsabilitate pentru construcția națională. Tata era un om extrem de onest și de smerit în inima sa, astfel încât dacă cineva îl întreba care e cea mai importantă realizare a vieții sale, răspundea că e faptul că nu a avut niciodată dușmani. A încercat să nu creeze niciodată antipatie, animozitate, nu a dat nimănui vreodată vreun motiv ca să-l vorbească de rău, nici să-l invidieze. Era un om al păcii tatăl meu, era de un umanism extraordinar și avea o căldură în privire care te mișca. Avea o credință uriașă, o conduită creștină și morală ireproșabile și dădea fiecărui lucru pe care îl făcea o măsură sacră, spirituală. Îi plăcea să se înconjoare de tineri, fără să fie moralist, ci doar pentru că în sufletul său a fost mereu tânăr. În același timp, a fost profund dedicat familiei, în ale cărei valori credea nestrămutat. I-am scris o poezie când a împlinit 90 de ani și i-am trimis-o, neputând să ajung din România la Dublin, la aniversarea lui. Una dintre surorile mele i-a citit-o și a fost foarte impresionat. Era vorba tocmai despre asta, că în jurul lui era mereu o simfonie a tinereții. Deși a murit la 95 de ani, tatăl meu nu a fost un om bătrân. Aș vrea tare mult să fiu ca el, să văd viața cu atâta bucurie și entuziasm așa cum o vedea el. De puține ori reușesc, iar asta se întâmplă în general când fac ceva pentru ceilalți, căci atunci când fac ceva doar pentru mine, nu am atâta motivație. Simt cum în mine sunt doi Peter, unul copilul tatălui meu, crescut și educat de el, cu un ritm interior absolut pozitiv și înălțător, iar celălalt, cel pe care eu l-am creat, în anii de după ce am crescut și am plecat din casa părintească. Și pot să vă spun că primul îi este net superior celui de-al doilea! Iar atunci când nu fac bine un lucru sau sunt pe un drum greșit, primul Peter are parte de mari frământări din pricina celui de-al doilea. Tata s-a stins în 2014, la 95 de ani. Mama are 91 de ani și are același spirit viu ca întotdeauna și o inimă bună. Vorbim des, ne vedem pe video telefon, și sper ca anul acesta să ajung la ea cu cei doi copii ai mei, ca să îi vadă. Mama are, până acum, 19 nepoți, de la cei 10 copii, așa că ne trebuie o fotografie mare ca să încăpem cu toții în ea.
"Mi-am asumat credința ortodoxă, copiii mei sunt botezați ortodox"
- Deși viața și profesia (managementul afacerilor) te-au dus pe mai multe continente, ai ales să rămâi în România. De unde vine acest atașament al tău?
- Din istoriile noastre asemănătoare, ale Irlandei și României deopotrivă, ca popoare care au fost în vecinătatea marilor imperii și au trebuit să lupte pentru integritatea lor teritorială, pentru identitatea lor națională. Suntem mai legați de pământ, mai aproape de Dumnezeu și de tradițiile vechi. Această legătură cu pământul dezvoltă o filosofie comună a existenței, feluri comune de a vorbi, de a ne bucura, de a sărbători și de a ne cinsti strămoșii. În plus, pe voi, românii, v-a ajutat și clima mai blândă, combinată cu pământul bogat și fertil: aici arunci o sămânță și crește. În Irlanda nu este peste tot așa, plouă patru luni zi de zi, bat vânturi năprasnice dinspre Ocean. Odinioară, existența era foarte dură pentru țăranul irlandez și nu cred că exagerez când zic că noi eram de sute de ani în zdrențe, pe când voi erați ceva mai bine îmbrăcați și, fără a fi bogați materialicește, aveați o bogăție culturală uriașă, și exista chiar aici o aristocrație țărănească în rând cu cea înaltă a Europei. Trăind aici de cincisprezece ani, am identificat, chiar, niște trăsături esențiale ale sufletului românesc, despre care am vorbit în conferințele publice la care am participat, pentru că mi se pare important de atras atenția asupra faptului că satul românesc se află la răscruce, și dacă societatea românească ignoră acest lucru, se va trezi fără rădăcini, într-o comunitate globală uniformizantă.
- Ca locuitor al Maramureșului, aspiri și tu la identitatea românească?
- Încerc cât pot, dar sunt încă începător. Încerc să vorbesc cât de bine limba și să-i deprind nuanțele. Mi-am asumat și credința ortodoxă, căsătorindu-mă religios, copiii mei sunt botezați ortodox. Trăiesc aici, în nordul arcului carpatic, și pentru a păstra tradiția vie, mi-am pus la bătaie toate resursele, materiale, de timp și de energie, realizând vreme de zece ani în Săpânța, dar și în alte sate maramureșene, Festivalul "Drumul lung spre Cimitirul Vesel". Trăsătura cu care mă identific cel mai mult este ideea de sacrificiu, pentru că am făcut un sacrificiu personal enorm, pentru a-mi împlini acest vis, al reînvierii tradiției autentice în Maramureș. Nu am făcut toate aceste sacrificii cu gândul de a obține profit sau laude, ci doar pentru că sunt lucruri în care cred cu tărie. Am spus mereu că rădăcinile voastre puternice sunt, de departe, cel mai frumos exemplu de tradiție profund europeană pe care o mai avem. Dacă ar veni potopul peste Europa, metaforic vorbind, am încredere că renașterea europeană autentică va izvorî din România.
"Vreau ca românii să cumpere lapte de la țărani"
- Printre țelurile tale cu adevărat minunate, ți-ai propus să repui tradiția Maramureșului în locul ei de onoare. Ai reînviat cioplitul în lemn, ai reașezat femeile în fața războaielor de țesut, ai readus ceterașii să cânte la nunți, în locul muzicii de sintetizator. Ce alte planuri ți-ai mai pus pe agendă?
- Dacă în acest proiect legat de cultura rurală tradițională am terminat prima lui fază, acum simt că aș putea să fac mai mult în domeniul agroeconomiei, de pildă. Vreau ca românii să conștientizeze că dacă nu vor cumpăra lapte din supermarket, ci de la țăranii din satele din jur, îi vor ajuta, le vor arăta solidaritatea și respectul lor pentru un mod de viață absolut onest, practicat de milenii pe acest pământ. În această direcție îmi voi investi forțele de acum înainte, pentru a sensibiliza societatea și politicienii față de situația țăranilor. Satul românesc se află la răscruce, și pentru salvarea lui trebuie să ne unim cu toții. În calendarul bisericesc, 2019 este anul omagial al satului, al învățătorilor și preoților de țară, și cred că și Biserica s-ar putea alătura unor strategii menite să îmbunătățească situația țăranilor români. Cred că un sistem onest și profitabil prin care ei să poată să-și comercializeze produsele ar mai reduce migrația la muncă în străinătate și depopularea agresivă a satelor românești. E o provocare căreia nu știm să îi răspundem clar și tranșant, fără sprijin politic. Ar trebui să îndrăznim mai mult! Lui Dumnezeu îi plac oamenii care îndrăznesc să facă lucruri bune! Care au curaj! Modul de viață tradițional este încă viu în satele românești, deci nu vorbim despre o reînviere, ci despre o problemă de organizare și de marketing, de investire a unui efort în vederea găsirii de soluții, lucruri care sunt la îndemâna noastră. Personal, chiar mă gândesc la împlinirea unui vis pe care îl am de mult, și pe care îl împărtășesc și cu actuala mea soție, acela de a ne muta într-un sat și de a trăi acolo conform rânduielilor tradiționale, dar cu ajutorul tehnologiei de azi.
"Am învățat mult de la România"
- Cum e viața ta la Baia Mare? Cum te regăsești în postura de soț și tată a doi copii?
- Mi-am găsit în cea de-a doua mea soție, Loredana, un camarad de drum plin de forță și energie. Ea se implică foarte asumat, sincer și curajos, în lucrurile în care crede, și așa s-a făcut că anul trecut, la trei săptămâni după ce a născut-o pe fiica noastră, Orla-Maria, a plecat cu ea în brațe să organizeze festivalul baloanelor cu aer cald. A adus pe cerul Maramureșului, lângă satul Rogoz, 100 de baloane cu piloții lor veniți din toată lumea, care s-au ridicat deodată, plutind până departe, în onoarea aniversării Centenarului Unirii. Acum, avem un an de căsnicie, iar Orla-Maria are unsprezece luni și își va sărbători onomastica pentru prima oară. Am numit-o Orla, cu un vechi nume irlandez, și Maria, pentru că tot ceea ce am creat în Maramureș, respectiv festivalul și copilul acesta, a fost sub semnul Sfintei Fecioare Maria. Lucrurile s-au așezat în viața mea, dar am un sentiment de vină față Patrick, fiul meu cel mare, în vârstă de zece ani, care locuiește la București, cu mama lui, și pe care, din cauza distanței, nu îl văd atât de des pe cât mi-aș dori. Vorbim în fiecare săptămână la telefon, merg să îl văd cât de des pot și sper că atunci când va fi mare, va înțelege și mă va ierta. E un băiat minunat, Patrick al meu are exact partea asta pe care eu o iubesc la voi, românii: creativitate, pozitivism și un simț al umorului foarte dezvoltat. Mă uit acum la Orla-Maria, care stă într-un leagăn în grădină și râde la mine, și mă gândesc că a fi alături de copilul tău când el descoperă lumea, pas cu pas, e cel mai mare dar și privilegiu pe care un părinte poate să îl aibă. Încerc să mă bucur de el, să fiu recunoscător pentru ceea ce am, și să nu mă mai las prins în pânza de păianjen a gândurilor și regretelor trecutului. Acum sunt alături de Loredana și le construim viitorul împreună, ea îmi dă siguranță și e un umăr pe care mă pot sprijini oricând. Nu sunt deloc un soț perfect, reglajul fin al relației noastre, în cadrul căsniciei, continuă zi după zi. Loredana e o maramureșeancă puternică și cutezătoare, așa cum sunt toate femeile pe aici, are o legătură cu pământul acesta pe care îl iubesc și eu atât de mult, chiar dacă vin de departe, din lume. Iar dacă viața mea sentimentală a fost într-o mare neorânduială în ultimii zece ani, pentru a nu mai repeta greșelile din trecut și a răni oamenii care mi-au fost dragi, mă rog lui Dumnezeu să îmi dea înțelepciunea ca faptele și vorbele mele să nu facă rău celor din jur, mă rog să fiu atent la greșelile mele, și nu la greșelile altora! Să am conștiința trează, ca să înțeleg semnele pe care Dumnezeu ni le trimite, căci El mi-a scos în cale oameni extraordinari, de când sunt în România, îndeosebi din lumea satului. Întâlnirile acestea au fost pentru mine lecții vii de viață: am învățat mult de la ei, am învățat mult de la România!
Foto: Mitruț Burghină