CORNEL DINU - "Cartea aceasta m-a scos din depresie și din letargie"

La un deceniu după lansarea cărților auto­biografice "Jucând cu destinul" și "Zâm­bind din iarbă", fostul mare internațional al fotbalului românesc, Cornel Dinu, s-a reîntors la masa de scris pentru un nou volum, cu titlu incitant: "Mis­te­­rele lui Mister" (porecla lui Cornel Dinu în lumea fotbalu­lui). Amin­tirile acoperă primii trei ani de după Revoluție, timp în care autorul a fost în prim-pla­nul tumultuoasei vieți sociale și politice din țara noastră ca se­cretar de stat în pri­mul Gu­vern Ro­man, ca șef de delegație a Ro­mâniei la Mon­dialul din Ita­lia 1990 și, ulterior, ca selec­țio­ner unic al echipei naționale. Cu scrisul său puter­nic și franc, lip­sit de inhibiții și de menaja­men­te, Cornel Dinu așează sub lupă realități pe care multe din­tre per­sonajele cărții sale și le do­reau, probabil, uita­te. Povești­le sale fascinante nu duc doar în vestiarele fot­ba­lului, ci și în culisele poli­ticii românești și interna­ționale. Re­pu­tații antrenori Piști Covaci și Imi Ienei, contro­ver­sa­tul Bernard Tapie (patronul echipei fran­ce­ze de fotbal Olympique Marseille, în anii ei de glo­rie, politicieni ca Ion Iliescu, Petre Roman sau Va­dim Tu­dor, oa­meni cu influență ca Virgil Mă­gu­reanu, fos­tul director al Serviciului Român de In­for­mații, sunt doar câteva dintre personajele "Mis­te­relor". O carte incomodă, dar cu atât mai nece­sară, într-o lume a sportului și a politicii tot mai pline de con­for­misme și de platitudini. O carte care, pe lângă dez­­văluirile ei, pe alocuri șocante, scot la lumină și o latură emoțională mai puțin cunoscută a intransi­gentului Cornel Dinu, așa cum îl vedem la televizor. Episoa­de precum cel al accidentului rutier căruia i-a supra­viețuit în Italia, al înfierii băiatului său, Corneluș, sau cel al ultimului său meci pe ban­ca echi­pei Na­ționale de fotbal ni-l arată pe Cornel Dinu cel văzut, dar necunoscut, o surpriză cu adevă­rat uriașă, care își pune pecetea pe întreaga carte!

"Am fost conștient că multe lucruri din carte vor supăra"

- După două apariții editoriale primite cu mare interes, ați scris acum a treia carte, sub for­ma unui consistent roman autobiografic. Ce v-a în­demnat să vă dezvăluiți viața?

- În primul rând a fost ideea fiului meu, Cor­ne­luș, care mă cunoaște bine și la care țin foarte mult. Eram într-un moment de depresie, iar el mi-a suge­rat să mă pun pe scris, fiindcă mai am multe de povestit, și scrisul îmi va face bine. Pe de altă par­te, mi-am dat și eu seama că trebuie să ies din acea letargie depresivă muncind, punându-mi, din nou, mintea la contribuție. Și atunci, pornind din toam­na lui 2017, m-am apucat să scriu despre această perioadă extrem de densă care apare în carte. A fost un program pe care mi l-am impus riguros: scriam zi de zi, în cursul după-amiezei, cam cinci-șase pagini, iar seara, după ce mă întorceam din oraș de la întâlnirile cu prietenii mei, corectam și mai adăugam câte ceva. Așa că, până anul ăsta, în mai 2019, am rămas concentrat pe scris. A fost o carte absolut salvatoare, care m-a scos din platitu­dinea în care căzusem.

- V-ați putea defini cartea pe care ați scris-o?

- Este o carte complexă, care conține atât frag­men­te de biografie, cât și reflecții legate de socie­tate, de viața politică, de oamenii pe care i-am cunoscut. Anumite în­tâm­plări pe care le relatez pot fi în­țe­lese cu claritate doar azi, ele au influen­țat toți anii care au trecut de atunci. Sigur că există un zbucium interior în această carte, pentru că am pornit de la o premisă care mie mi-a fost foarte dragă tot timpul, și anume - de a respecta adevărul, așa cum l-am simțit eu. Iar adevărul nu este totdeauna bine primit. Or, multe din aceste adevăruri pe care le-am spus sunt șocante, fie că sunt legate de fotbal, fie că se referă la politic sau la so­cie­­ta­tea româ­neas­­­că, la contex­tul in­ter­­național, ba chiar la "socie­tăți" mai mult sau mai puțin la vedere, pe care le-am cunoscut. Am fost con­știent că vor fi și lucruri șocan­te în carte, care pe unii îi vor su­pă­ra, dar mi le-am asumat. Între aces­te supă­rări și spu­nerea adevărului a con­tat ade­vărul. Mi-am asumat ori­ce risc.

- Elaborarea cărții a fost grea?

- Aveam experiența scrisului, dar munca la această carte a fost mai meticuloasă. O muncă pe care am făcut-o cu plă­cere și care, până la urmă, m-a scos din depresia, pe undeva obiectivă, legată, pe de o parte, de societatea în care trăim, pe de altă parte, de dispariția soției mele și de faptul că eram eu în­sumi bolnav. Când am terminat cartea, aveam, poate, în cap, 20 de titluri. Până la urmă, am rămas la "Mis­terele lui Mister" și, într-ade­văr, sunt niște mis­tere nu pentru mine, pen­tru că eu le-am trăit "în di­rect", dar sunt mistere le­gate de foarte multe întâm­plări și foarte mulți oameni. Am pornit de la pre­mi­sa că nimeni nu este fără de păcat. Chiar dacă am deranjat, am de­ran­jat în numele adevărului. Mi-am asumat acest risc, indiferent de unde va veni el.

- Dați dovadă de un curaj care lipsește cu desă­vârșire în societatea românească actuală. L-ați moștenit?

- Curajul vine din educație și din gena familiei. Adevărul, dreptatea au fost parte din educația mea, după cum făcuseră parte și din educația mamei mele, sârboaică. Îmi spunea de mic că nu stă la dis­cuții cu mine, că vrea să știe adevărul, vrea să știe exact ce s-a întâmplat. Am trăit cu respectul pentru adevăr cu orice preț. Trăim o singură dată și e bine să fim drepți.

- Ați fost conducătorul delegației României la primul Campionat Mondial de fotbal de după Revoluție, "Italia '90". Iubitorii sportului cu balo­nul rotund își amintesc cu multă nostalgie de ace­le timpuri de aur. Cu ce amintiri ați rămas de atunci?

- Aventura "Italia '90" o descriu cu lux de amă­nunte în carte. A fost, întâi de toate, fraternitatea ex­traordinară manifestată de italieni imediat după Revoluția de la noi. Un fenomen extrem de emoțio­nant. Pentru prima dată, atunci, România a jucat în fața unui public în care se aflau o mie și ceva de su­por­teri aduși din țară, datorită ospitalității extraor­dinare a unor italieni dispuși să-i cazeze în locuin­țele lor. A fost un gest impresionant, dar din păcate, uitat. Apoi, există și realitatea pe care o prezint, ia­răși, cât se poate de franc, anume - că am avut și eu contribuția mea la faptul că echipa României a avut o anumită componență la Mondial. Imi Ienei era un antrenor respectat, ascultat de jucători, dar nu era un "fixist" al amănuntelor jocului. Și atunci am simțit nevoia să intervin, ca șef de delegație, înaintea meciu­lui cu Argentina, când am fost la ședința tehnică, iar asta cred că a fost de bun augur.

"Ceaușescu a făcut și lucruri bune"

- Ați cunoscut "Gene­rația de Aur" a fotbalului românesc și în calitate de selecționer. Care e se­cretul acelei generații?

- Această generație de ex­cep­ție (eu nu mă încumet să o nu­mesc "de Aur") este generația cres­cută în momentul în care Nicolae Ceaușescu îi cheamă la el pe Postelnicu și pe Ilie Ceau­șes­cu, șefii de la Dinamo și Stea­ua, și le cere să nu se mai certe ca mahalagiii. Și Gheorghiu-Dej făcuse la fel, în '56, când Elena Ceaușescu și Marta Drăghici mergeau împreună la meciuri și se certau ca la ușa cortului, până când li s-a interzis să mai intre pe stadion. Revenind, în '84, când se întâmplă episodul pe care vi-l relatez, Ceaușescu le zice celor doi să ia ce e mai bun din țară, să facă echipe de fotbal bune, să nu se mai certe, să se bată cu cei de afară, nu pe teritoriul românesc. Ceaușescu a făcut și lucruri bune, trebuie să admitem asta. Odată cu cele două echipe, a apărut și această națională puternică, în care 22 din cei 23 de jucători de la Mondialul din Italia erau de la Steaua și de la Dinamo, cluburi care ajungeau în semi­finale și finale de cupe europene! Pe atunci se concentrau valorile, nu ca acum, când se disper­sează și sportiv, și social... Așa a apărut această generație de excepție, la care mi-am adus și eu o mică contribuție, pornind de la faptul (relatat în carte) că am reușit să mă pun de acord cu antre­norul Emerich Ienei, în privința unor idei de joc. Ienei era un om deschis și comunicativ și a înțeles că trebuia să jucăm cu cinci fundași în meciul de deschidere cu URSS, când era important să nu luăm gol. Am jucat atent, disciplinat, în apărare, și am câștigat cu 2-0. Apoi, când am devenit selecționer, am adus vreo zece jucători noi, pornind de la Belo­dedici, pe care l-am readus la lot din Iugoslavia, după ce l-am convins că nu era niciun risc să se întoarcă, deși fusese condamnat la trecerea ilegală a graniței. Pe Prunea tot eu l-am adus, pe Dan Pe­trescu, pe Mihali și Prodan, Dorinel și Selymes, la fel. Din vechea echipă din '90 rămăseseră puțini, Popescu, Hagi, Sabău, Balint. Cred că schimbările aduse de mine au fost de bun augur și după plecarea mea. Echipa făcută de mine a avut rezultate exce­lente până prin 2000.

"Sunt partizanul a «ce-i în gușă-i și-n căpușă»"

- Dincolo de detaliile legate de fotbal, "Mis­terele lui Mister" are câteva capitole impresio­nante prin emoția lor, legate de viața de familie. Aș aminti doar episodul înfierii băiatului dvs. Cor­neluș, alături de doamna Silvia, regretata dvs. soție, dispărută dramatic și prematur. Lumea vă știe altfel de la televizor, distant, ironic... V-a fost greu să scrieți aceste amintiri?

- În ciuda faptului că sunt un tip tranșant, de mic mi se spunea "Gură de Târgoviște", căci am o limbă ascuțită și pipărată, în același timp, cred despre mine că sunt un om bun. Chiar dacă reacționez mai aprig pe moment, știu să iert, știu să și uit, în unele momente, știu să propun și pacea. Doar exprimarea mea verbală e drastică, pentru că am crescut într-o lume a pamfletului, printre oameni de condei, pe vremea când lumea spunea lucrurilor pe nume. Eu nu știu să mă eschivez, nu știu să joc teatru, sunt partizanul a "ce-i în gușă-i și-n căpușă". Pe de altă parte, chiar dacă deranjez, am ajutat multă lume, sunt o combinație de orgoliu și de ajutarea aproa­pelui. Apropo de episodul cu băiatul meu Corneluș, m-am frământat mult cum să-l prezint în carte. Și am ales, ca de obicei, calea adevărului. Îți spun în premieră că am avut o strâgere de inimă să-i spun ce s-a întâmplat, cum a intrat în familia noastră, că era adoptat, și când am făcut-o prima oară, avea 14-15 ani. Iar acum, când am scris cartea, cea mai mare strângere de inimă am avut-o când i-am dat să ci­teas­­că episodul înfierii, așa cum a apărut el în carte. "E foarte bine!", mi-a spus, după ce a citit. În acel moment, mi-am luat o mare piatră de pe inimă!

- Domnule Dinu, credeți că lumea de astăzi are nevoie de adevăruri de genul celor pe care le scrieți în carte, ca să se vindece?

- E singura soluție! Vindecarea, ca în orice tra­tare de boală, nu se poate face fără un diagnostic co­rect, nu se poate face fără adevăr. Sigur, adevărul presupune riscuri mari, pentru că lumea este prea puțin pregătită să-l accepte. Dar eu cred că adevărul este un leac. Așa cum la o boală trebuie să accepți un tratament sau o operație ca să te vindeci, la fel, pentru a deveni mai buni, pentru a fi sănătoși moral, trebuie să acceptăm adevărurile care ne repun pe li­nia firească a vieții. Singura cale este adevărul. Mi-aș dori ca acest model al cărții mele să fie urmat, deși puțini sunt pregătiți să își asume riscul de a spune adevărul până la capăt...