Ne-am obișnuit să-i știm pe preoți în fața altarului, slujind în zile de sărbătoare, oficiind cununii, botezuri și parastase, sau pe la casele noastre, chemați la o sfeștanie, un maslu sau o înmormântare. Înveșmântați în reverenda cea neagră sau în straiele preoțești, cu crucea și Biblia într-o mână, binecuvântându-ne cu cealaltă, ne sunt alături ori de câte ori avem nevoie, indiferent de oră sau de anotimp. Uneori, însă, în răgazul de timp rămas pentru propria lor viață, unii dintre ei iau pe brațe "biserica-fără-de-zid" și-o reclădesc, sub o altă formă, în comunitățile cărora le aparțin. Este ceea ce face și părintele Cornel Gabriel Pițigoi, din Mediaș, județul Sibiu.
O promisiune onorată
"Nu-mi place să vorbesc despre mine!", îmi spune dintru început. E preot de 25 de ani deja, dintre care primii 13 a slujit în comuna-stațiune Bazna. De 12 ani slujește la biserica "Sfânta Treime" din Mediaș, considerată de mulți a fi cea mai frumoasă dintre cele cinci biserici ortodoxe din oraș. Vorbește șoptit, ca și când s-ar teme să nu strice, cu tonalitatea vocii, echilibrul poveștii ce va să urmeze. Nu despre sine, desigur, ci despre proiectul pe care a trudit să-l realizeze și care a devenit, de un an, parte integrantă a vieții sale: Căminul de persoane vârstnice "Sf. Mihail Mărturisitorul" din Mediaș.
"Mi-au fost întotdeauna dragi copiii și vârstnicii și mi-am dorit să pot face cumva să le fiu aproape. Am mai avut, în timp, alte două intenții de activități sociale. În urmă cu câțiva ani, am vrut să transformăm vechile centrale termice dezafectate ale orașului într-un centru social mixt pentru copii și vârstnici. A fost un proiect pe fonduri europene, dar, pentru că nu ne-am bucurat de sprijinul autorităților locale de la acea vreme, nu am întrunit punctajul necesar. O a doua inițiativă s-a concretizat la biserica din cartierul Vitrometan, unde slujesc, reușind să oferim meditații gratuite, la matematică și limba română, elevilor din clasele a VIII-a și a XII-a", spune părintele Pițigoi.
La un moment dat, s-a întâmplat ca părintele să se întâlnească cu unul dintre parlamentarii județului Sibiu (de care ține și Mediașul), Gheorghe Roman, căruia i-a prezentat cea de-a treia idee, a unui cămin pentru persoane vârstnice. Ca duhovnic, știa deja cât de multe sunt cazurile sociale care necesitau un astfel de spațiu. Parlamentarul i-a promis că, dacă va ajunge primar al municipiului Mediaș, acest proiect va fi, cu siguranță, realizat. Ceea ce s-a și întâmplat, câțiva ani mai târziu. Primul pas a fost înființarea unui ONG non-profit, ca parte ulterioară într-un parteneriat public-privat, ce urma să se ocupe de administrarea acestui cămin. "Ni s-au alăturat, încă de la început, medici, profesori, ingineri, juriști, asistenți sociali, psihologi, studenți, elevi, persoane implicate și acum în acest proiect. Și a rânduit Dumnezeu să trecem cu bine toate etapele, astfel încât în acest moment avem toate acreditările necesare și suntem licențiați în servicii sociale", povestește părintele.
Unei astfel de instituții i se spune, în limbaj uzual, "azil". Părintele Pițigoi îmi spune, însă, că nu-i place acest cuvânt, de aceea a ales denumirea de "cămin". "Asta e ceea ce ne dorim să fie pentru oricare dintre vârstnicii care ajung aici: un loc cald, primitor, curat, unde să se simtă în siguranță din toate punctele de vedere, unde să se știe îngrijiți și tratați nu numai cu respect, ci, mai ales, cu dragoste, cu foarte multă dragoste!".
"A rânduit Dumnezeu oameni și jertfă..."
Clădirea în care funcționează căminul a fost construită de la zero, din fonduri europene și ale administrației publice locale din Mediaș. Privită din afară, nu pare atât de încăpătoare pe cât este: are subsol, parter și două etaje, la care accesul se face și cu ajutorul unui lift, atât de necesar celor în vârstă, din ce în ce mai lipsiți de putere. Cei 38 de beneficiari locuiesc în condiții de lux, mult mai bune decât într-un hotel cu multe stele pe firmament. Stau câte unul, maxim doi în cameră, și se bucură de toate facilitățile necesare vârstei și problemelor de sănătate ale fiecăruia. Toate camerele dispun de baie proprie, de televizor cu plasmă, iar curățenia este impecabilă în întreaga clădire, deși, la vremea când vizitez căminul, e o zi oarecare din săptămână, iar afară plouă torențial. Din loc în loc, monotonia albului cu care sunt zugrăviți pereții este spartă de bucăți de tapet cu flori, ce dau o notă de eleganță și căldură locului. Pe-ntreagă lungime a holurilor, desene vesele, realizate de copiii de la școlile și grădinițele din oraș, dau viață și culoare până și liniștii ce definește căminul.
Sală de socializare, sală de mese, cabinet de masaj și kinetoterapie, câte un cabinet medical la fiecare etaj. Părintele Pițigoi îmi deschide ușă după ușă, dornic să-mi arate tot altă și altă fațetă a confortului de care dispun cei care locuiesc aici. Dar dincolo de toate, îmi spune, dincolo de ziduri și confort și curățenie există devotamentul și dragostea unor oameni care nu se văd, dar fără de a căror neștiută trudă și al căror tainic sacrificiu nimic n-ar avea consistență și chip. "Când am avut gândul înființării unui astfel de lăcaș, nu mi-am dat seama că e atât de complicat, dar a rânduit Dumnezeu oameni și jertfă, ca să putem ajunge unde suntem acum. Sunt oameni care au pus mult suflet pentru acest cămin. A fost greu la început, dar am învățat din mers, ne-am învățat unii cu alții și acum e bine. Am ajuns să ne legăm și de cei găzduiți aici, sunt ca bunicii noștri, iar când pleacă unul dintre ei, parcă ne pleacă o bucată de suflet. E drept, au vârste înaintate, între 68 și 97 de ani, sfârșitul e ceva la care ne așteptăm din moment în moment, dar asta nu face despărțirea mai ușoară".
Căminul dispune de serviciile permanente ale unei asistente sociale, ale unui psiholog și ale câtorva asistente medicale, iar infirmierele le sunt clipă de clipă alături, cu un devotament ce depășește cu mult fișa postului. În plus, pe bază de voluntariat, vârstnicii beneficiază periodic de servicii de frizerie, coafură, manichiură și pedichiură, masaj, consultații de medicină generală, cardiologie, interne, stomatologie și psihiatrie.
Numeroase sunt și activitățile de recreere și socializare, desfășurate în parteneriat cu grădinițele și școlile din oraș, dar și spectacolele de muzică populară și petrecerile în aer liber în curtea interioară, atunci când condițiile meteo permit acest lucru. În aceeași curte interioară, amenajată cu gust, vârstnicii pot juca șah cu niște piese cât un copilaș mai răsărit, pot face exerciții ușoare pe aparatele de gimnastică de exterior sau pot sta la povești pe băncuțe, bucurându-se de zona verde și de florile ce abia încep să-și etaleze splendoarea.
Ca acasă, dar nu a lor
Chirion Glogovețan are 89 de ani. Citește dintr-o Biblie uriașă, cu litere mari. Când intrăm, se ridică pe marginea patului și ne zâmbește, privindu-ne iscoditor. A fost militar activ, la fel ca și fiul, ginerele și nepoții lui, despre care ne vorbește cu mândrie. "Dragă, nu știu cum să-ți spun să mă-nțelegi! Cine spune că aici e rău e un mare prost. Avem mâncare, apă caldă, căldură, medicamente, curățenie, iar părintele vine în fiecare zi și ne întreabă ce ne-am mai dori, ce pofte avem și merge și ne aduce. E foarte bine și, acum, aici e casa mea". Domnul Glogovețan îl roagă pe părinte să deschidă ușa dulapului. Înăuntru, hainele sunt împăturite și grupate regulamentar, ca să folosesc un termen milităresc. Pe pat, cearceaful e perfect întins, iar așternutul, aranjat la dungă. "E ceva ce vă lipsește, totuși, aici?", încerc o întrebare. Simt că doare, căci vocea bătrânului devine brusc ezitantă, tremurătoare. Se stăpânește, însă, și spune ferm: "Îmi lipsește că nu mai am casă!". Nu cer amănunte. Îngăimăm un salut și ne retragem.
Ceva mai încolo, două doamne împart o cameră. Se uită la televizor, la un post de muzică populară. Se luminează la față când îl văd pe părintele. Nu le trebuie prea multe rugăminți pentru a-și spune, în câteva cuvinte, poveștile.
Hortensia Bejenaru are 87 de ani. A lucrat în fabrica Vitrometan, de unde au plecat spre țară și spre lume piese delicate, majoritatea unicat, din sticlă și cristal. Dar când soțului său i s-a descoperit o tumoră pe creier, a trebuit să renunțe la serviciu ca să-l îngrijească. 15 ani s-a necăjit cu el. Apoi, s-a-ntâmplat să facă un infarct, acasă, să cadă și să-și rupă un picior. Așa a ajuns la un centru de recuperare din Sighișoara, apoi la altul, tot în județul Mureș. "Doamnă, aici îi cel mai bine dintre toate! Pe-acolo ne-or dat de-am mâncat numa' câte-un cartof în coajă și o cană de ceai și umblau șoarecii pe sub pernă, că aveam camera aproape de bucătărie. Dar aici îi lux! Mulțumesc lui Dumnezeu și Tatălui din cer că am ajuns într-un așa loc!", spune tanti Hortensia.
Colega sa de cameră, Maria Potor, e doar cu un an mai tânără. Zâmbește veselă, la fel de bucuroasă de oaspeți. "32 de ani jumate am lucrat în schimburi, n-a fost ușor", spune. "Aici am dat de hodină, liniște și pace. Suntem mulțumite și liniștite, datorită domnului părinte, care face tot ce poate să ne fie bine. Se zdrobește, fuge, i-am și zis că și-a luat un jug foarte greu în spate, când am văzut câtă lume e aici și cât trebuie să muncească... Suntem îngrijite de parcă suntem copiii dânsului, povestește cu noi, așa, pe limba noastră, ne înțelege și avem curaj să-i spunem orice, că știe ce-i trebuie unui om bătrân: o vorbă bună, nu altceva. Mâncare bună și căldură avem, curățenia e extraordinară, n-am cuvinte! Nici nu m-am gândit să fie așa, că tot am auzit de azile, că e cum e, dar aici, părintele Cornel nu știe ce să facă, ce să ne aducă să ne fie bine. Toată lauda și cinstea pentru dumnealui!".
Părintele Pițigoi zâmbește stingherit. Vede o pată neagră pe unul dintre pereți, de la căruciorul cu rotile al doamnei Hortensia. "Vin imediat să-l curăț", le spune celor două, în timp ce-mi iau rămas-bun. Conducându-mă, părintele spune: "Vedeți? Toți spun același lucru: le lipsește casa dumnealor. Dorința aceasta de a merge acasă e constantă. Oricine vine aici, în primele două-trei luni, își dorește să se întoarcă acasă, chiar dacă acolo n-ar putea să se întrețină singuri, să-și ducă viața, pentru că starea de sănătate sau condițiile de acolo nu le permit. După un timp, numesc acest loc «acasă» și nu-și mai doresc să plece. Instituționalizarea are un impact emoțional foarte mare, mai ales la o vârstă înaintată. Dar, dacă sunt tratați cu dragoste, se obișnuiesc".
- Să fie înaintarea în vârstă un motiv pentru acutizarea sentimentului de «acasă»?
- Nu neapărat. Omul e legat de partea materială a vieții, iar această parte materială înseamnă o casă, casa lor, "acasa" lor. Muncești o viață întreagă să ridici o casă, apoi ajungi într-un cămin, iar casa rămâne goală, rece, neîncălzită, neîngrijită. La fel ca și rostul vieții rămas neîmplinit. Cu trecerea timpului, nevoia de ajutor devine mai puternică decât dorul de casă. Totuși, s-a întâmplat să avem un bunic internat la spital și, când s-a întors, s-a oprit aici, în hol, și a spus, cu lacrimi în ochi: "Ce bine c-am ajuns acasă!". Când auzi așa ceva, îți dai seama că toată truda ta n-a fost în zadar. Cred că asta e și ideea: dacă reușim să-i facem să simtă că aici e acasă, înseamnă că ne-am împlinit rostul. Sigur, întotdeauna e loc de mai bine. Sunt oameni cu sentimente, cu supărări, cu dispute care trebuie gestionate, așa cum spun Sfinții Părinți, "cu îndelungă răbdare", căci cu oamenii în vârstă e chiar mai greu de lucrat decât cu copiii.
Instalator, mecanic, electrician, adică preot
Pe tot parcursul vizitei mele la Căminul de persoane vârstnice "Sf. Mihail Mărturisitorul" din Mediaș, n-am observat nici urmă de mândrie în gesturile sau în cuvintele părintelui. Poate doar bucuria lucrului bine făcut, a firescului care poate prinde viață, oricât de târziu, oricât de greu, atunci când crezi în ajutorul lui Dumnezeu și pui, în tot ceea ce faci, dragoste. Ce altceva poate însemna, printre atâtea altele, faptul că părintele devine instalator, mecanic, electrician, contabil sau cine mai știe ce, ori de câte ori e nevoie, doar pentru a mai economisi din banii, nu foarte mulți, de care dispune, lunar, asociația care administrează căminul? "Nu ne permitem să angajăm personal administrativ foarte numeros, ca să putem supraviețui, de aceea fac eu toate astea. Trebuie să economisim fiecare bănuț, ca să putem face toate plățile la sfârșitul lunii. Dar, cu toate acestea, nu facem niciun rabat la calitate. Scopul este ca vârstnicii de aici să se simtă confortabil, curați și îngrijiți", precizează părintele.
Potrivit legislației, Primăria Mediaș alocă o sumă fixă pentru fiecare beneficiar, dar cheltuielile reale ale căminului sunt, în același interval, de peste zece ori mai mari. "Orice activitate socială presupune suflet, să i te dedici cu totul, în fiecare zi, întreaga viață, dar, totodată, fără sprijinul autorităților locale, e imposibil să faci ceva în acest domeniu. Deși nu e ușor, mulțumim lui Dumnezeu că ne descurcăm, iar când avem impresia că e mai greu, vine de undeva câte o rază de lumină și mergem, cu nădejde, mai departe. Avem, printre cei internați în cămin, oameni cu o situație financiară bună, dar care, din diverse motive, au ajuns în imposibilitatea de a se întreține sau descurca singuri. Aceștia plătesc lunar o anumită sumă de bani, dar sunt și foarte mulți bătrâni aflați în grea încercare, pe care i-am adunat de pe stradă și le-am oferit aici un adăpost. Căminele de bătrâni nu sunt o afacere din care să se scoată profit, de aceea, mediul privat nu investește în așa ceva decât cu foarte puține excepții. Avem nevoie permanent de sprijin, și îi așteptăm cu drag pe toți cei care vor să ni se alăture, persoane fizice sau juridice. Trebuie să ne gândim că toți vom ajunge, dacă rânduie Dumnezeu, la vremea bătrâneții, și vom avea nevoie, la rândul nostru, de sprijin".
Cei care doresc să sprijine activitatea desfășurată la Căminul de persoane vârstnice "Sf. Mihail Mărturisitorul" din Mediaș o pot face pe adresa:
Asociația "Sf. Mihail Mărturisitorul" - str. Acad. Ioan Moraru nr. 7, Mediaș, jud. Sibiu sau în contul IBAN RO97CRCOX330102000213200 - BANCA COOPERATISTĂ CREDITCOOP - Punct de lucru MEDIAȘ. Contact: caminsmm@ yahoo.com, tel. 0743/107.867.