CATRINEL MENGHIA - "Am, în sfârșit, viața pe care mi-am dorit-o dintotdeauna!"

- A cochetat cu sportul în copilărie, dar frumusețea ei ieșită din comun a împins-o devreme în lumea modei - un cal câștigător pe care frumoasa moldoveancă a știut să-l stăpânească cu măiestrie. Azi, Catrinel Marlon, așa cum e cunoscută în lumea largă, e nu doar un model foarte bine cotat, ambasadoare a brandului Chopard, ci și femeie de afaceri și... actriță la început de drum. Rolul din "La Gomera", cea mai recentă peliculă semnată de Corneliu Porumboiu, a adus-o săptămâna aceasta pe covorul roșu, la Cannes. Un interviu în exclusivitate, cu una dintre cele mai frumoase românce -

"Visul părinților era să am o carieră în atletism"

- Dragă Catrinel, trebuie să-ți spun de la bun început: de când ai plecat din România, adică de aproape 18 ani, tot visăm un interviu cu tine.

- Iar eu trebuie să vă mărturisesc că sunt sur­prin­să de invitație. Formula As este revista cu care am crescut, este singurul ziar care se cumpăra la noi în casă, în vremea aceea. Nici nu știam dacă mai exis­tă. Eu de la 16 ani am plecat din țară.

- Succesul tău în lumea modelingului in­ter­na­țional a făcut valuri și aici, acasă. A fost greu dru­mul spre vârf, Catri­nel?

- A fost greu, pentru că aveam doar 16 ani, dar cred că la vârsta aia eram atât de dornică să iz­bân­desc, încât nu mă gân­deam prea mult. Când am obținut pri­mul contract în străinătate, n-am stat prea mult să mă gândesc că o să fie greu și o să fiu sin­gură. Mai important era să reușesc să-mi con­ving părinții să mă lase să plec. Eu m-am născut într-o fa­milie de atleți și până la 16 ani am făcut sport de performanță, am fost chiar campioană la juniori, la cursa cu obstacole. Tata a fost campionul României la 400 de m gar­duri, iar mama a fost cam­pioana României la gimnastică, s-a antrenat la Onești, cu același antrenor cu care s-a antrenat și Nadia Comăneci. Visul lor era să am o carieră în atletism la nivel internațional. În tinerețea lor, plecau să lu­creze afară doar modelele și dan­satoarele. Or, dan­satoarele mai făceau și altceva. Așa că înțelegeți de ce prima oară când au auzit de modă au zis nu. A tre­buit să le promit că o să con­tinui cu sportul, nu­mai să mă lase să plec. Dar uite că nu m-am ținut de cuvânt. (râde)

- În timp ce sora ta, Lorena Menghia, o fru­musețe și ea, ar fi putut oricând urma o ca­rieră în modeling, dar s-a ținut de sport până la capăt.

- Sora mea a reușit să facă chiar mai mult decât părinții noștri, a ajuns campioana României la să­ritura în înălțime la juniori și apoi campioana Eu­ropei. A plecat în America cu o bursă de studii și a continuat să facă sport și acolo. A renunțat la sportul de performanță abia acum un an de zile. I s-a oferit ocazia să fie și model, dar moda n-a in­teresat-o niciodată. Ei i-a plăcut întotdeauna car­tea. Ea visa la cât mai multe facultăți, mastere și medalii. În timp ce eu eram pasionată de modă și voiam să fac bani cât mai rapid. N-aveam răbdare să învăț, că mă gândeam cum să culeg cât mai multe sticle goale de pe stradă, să le spăl și să le returnez la super­market, ca să-mi iau banii pe ele. Într-o zi, Lorena a zis: "Nicio problemă, Catrinel, lasă că învăț eu, fac eu mai multe facultăți, tu ai grijă să faci cât mai mulți bani, ca să avem ce investi mai târziu". (rîde cu poftă)

- Și ați reușit să și investiți împreună sau încă nu?

- Încă nu, dar ne gândim serios să facem asta. Deocamdată, Lorena lucrează la ONU, la New York, și mai are în grijă și o făbricuță proprie de dulciuri.

- Și cum reușiți, fetelor, să vă păstrați atât de suple, cu o fabrică de dulciuri la îndemână?

- Păi, tocmai ăsta e secretul, că dulciurile Lo­renei, adică Magu Foods, nu au nici zahăr, nici gră­simi saturate, n-au gluten, sunt 100% organice, raw vegane și, în plus, au o mare cantitate de pro­teine. Sunt bunătăți care nu în­grașă, se vede că au fost gândite de un sportiv.

"În lumea modelingului fiecare încearcă să se folosească de cineva ca să-și ridice valoarea!"

- Să ne în­toar­cem la lumea mo­de­lingului. Ajunsă în Occi­dent, pare că ai fost de neoprit...

- Am muncit foar­te mult, dar am avut și noroc, pentru că fete frumoase erau din plin. Aproa­pe toate castin­gurile din Italia le luam eu. Prin Europa, pe unde mergeam, la fel. Pâ­nă am ajuns în New York. Acolo m-am speriat cu adevărat de ce se în­tâmplă, de ce posibilități apă­­reau, dacă acceptai anu­mite compromisuri. În anii 90 era relativ simplu, existau 5, 6 supermodele. Azi, sunt sute de mii de fete frumoase. E foarte greu să mai ieși în față, să faci diferența. Încât până și agen­țiile de casting îți suge­rează diverse lucruri. Mie, la o agenție foarte mare din New York, mi s-a spus clar: "Ca­trinel, sunteți prea multe, uite, fata asta e fai­moasă pentru că a stat cu sportivul ăla, cealaltă e ce­lebră pentru că a ieșit cu nu știu ce actor. Dacă vrei să faci un salt, trebuie să te cuplezi și tu cu persoana asta." Și fiindcă am refuzat, a trebuit, practic, să zic "Bye, Bye New York, eu mă întorc acasă!".

- Chiar așa? Cât te ridică și cât te coboară bărbații în lumea asta, Catrinel?

- Niciodată n-am spus până acum lucrurile astea într-un interviu. Pe vremuri, mi-era teamă că dacă vorbesc, nu mi se vor mai da castinguri. Vin câteo­dată în România și aud oameni simpli spunând "Vai, dar fata cutare a reușit să-l cucerească pe marele actor de la Hollywood. Ca și cum ar fi o mare realizare! Când noi, cei din breaslă, știm că nimeni nu a cucerit pe nimeni, toate lucrurile astea sunt aranjate. Sigur, ei au grijă să fie totul frumos. Poate fi un actor sau un sportiv celebru, care stă mai prost cu moralul într-o perioadă. Și atunci, o fată superbă lângă el îi ridică și lui cota și-l re­poziționează în cărți. Iar modelul respectiv e poate măgulit să iasă cu o așa celebritate, e și la început de carieră și, dintr-o dată, face un salt. Uneori te poți chiar îndrăgosti puțin, dar e o îndrăgostire de situație, nu una reală. De aia nici nu țin poveștile astea. E o lume în care fiecare încearcă să se fo­losească de cineva ca să-și ridice valoarea. Nu e ni­mic wow că ai ieșit cu x sau cu y, din contră, pentru oamenii din interior ești mai interesant dacă nu ai acceptat asemenea oferte în cariera ta. Însă așa merg lucrurile, oamenii nu sunt interesați astăzi de Catrinel, care își face câte un iubit o dată la șapte ani și stă mai mult pe acasă cu copilul și cățelul. Oamenii vor să citească gossip, despre fete care se combină și se despart și iar se combină și tot așa.

- Tu cum ai reușit să rămâi tenace pe drumul tău, de una singură?

- Cred că de vină a fost foamea mea de a munci și de a face bani, care nu m-a lăsat nicio clipă să mă îndepărtez de pe drumul care știam eu că e bun. Eram foarte prinsă cu munca, îmi doream mereu să fac cât mai mult, încât nu aveam timp să mă gândesc la altceva. Sunt o grămadă de fete care îmi scriu: "Catrinel, cum să fac să am și eu o carieră ca a ta?". Dar nu știu ce să le răspund, fiindcă lumea s-a schimbat, nu mai e ca înainte. Toate regulile s-au sucit. Pe vremuri, dacă mama ta era Sophia Loren și tu voiai să fii model, n-ai fi avut nicio șansă, numele părinților te-ar fi îngropat. Azi, e exact invers. Nici nu contează cum arăți, dacă pă­rinții sunt celebri, ești ridicat automat și faci ca­rieră, numai pe baza nu­melor, curg con­trac­tele, nici nu apuci să te zbați prea mult.

- Pare că nu doar în carieră ai fost foar­te precoce, ci și în via­ța sentimentală. În istoria ta personală figurează și o căsnicie făcută la... 18 ani!

- Așa e. M-am că­sătorit cu prima per­soană care m-a curtat insistent, fotbalistul italian Massi­mo Brambati, care era cu 18 ani mai mare ca mine. Eram mică, cred că m-am îndrăgostit de fapt de context, avea și un copil foarte frumos și mi s-a părut că aș putea fi mama lui. După șase ani ne-am despărțit. Din fericire, pe toată perioada căsniciei am lucrat și am crescut foarte mult. Nu aveam alte preocupări în afară de muncă și familie, și asta m-a ajutat.

"Ori te duci la casting, ori te dau afară din casă!"

- La un moment dat, am fost surprinși să aflăm că ai virat spre actorie. Ai făcut-o pentru că îți doreai ceva mai mult sau pentru că ți se părea nesigură lumea modelingului?

- În lumea filmului am ajuns mai degrabă împinsă de la spate de o foarte bună prietenă. După di­vorț, eu am trecut printr-o perioadă extrem de grea. Nu mai aveam chef să văd pe nimeni. Eram în faliment emoțional, trăiam încă după menta­li­tatea din România, unde nu bagi divorț, că e ruși­nos. Nici nu știam cum să le spun alor mei. Pentru mine, era un eșec. Prietena asta a mea, care e di­rector de casting pentru reclame TV, mă găzduia tem­porar la ea acasă. Ea m-a recomandat unui regizor care căuta pe cineva pentru un scurtmetraj. N-am știut atunci, dar castingul era aproape aranjat între ei, l-a rugat să mă ia pe mine, ca să descopăr și altceva în afară de modă, să încep să trăiesc din nou, să ies din starea în care eram. Mă vedea că nu sunt bine deloc. A avut mult de furcă cu mine să mă convingă să merg. Eu, până la 16 ani, nici nu mă uitasem la televizor, fiindcă eram prinsă cu sportul. Nu aveam cultură cinematografică. Îi spu­neam: "Ce să caut eu în lumea aia, n-am studii, să merg doar așa, pentru că arăt bine?". După des­părțire, îi cerusem cana­peaua pen­tru două săptămâni și ajunsesem să stau la ea șase luni. Când a vă­zut că nu mă poate convinge, mi-a zis: "Catrinel, ori te duci la cas­ting, ori te dau afară din casă". (râ­de)

- Haha! Vezi ce înseamnă să ajungi pe canapeaua potrivită?

- Exact! Am să-i mulțumesc acestei persoane toată viața mea. Pentru că am făcut atunci scurt-metrajul ăla, care nu mi s-a părut cu nimic mai deosebit ca o re­cla­mă TV. Dar după aceea, regizorul, fiindcă i-a plăcut de mine, m-a vrut și într-un lungmetraj, în rolul unei fete bipolare. I s-a părut că se potrivea la fix cu felul în care ară­tam eu atunci: slabă, tristă și cu pri­virea un pic pierdută. Când m-am întors la Milano, după două săptămâni de filmări la Buda­pesta, eram cu totul altă persoană, re­venisem la viață. Mă vindecasem de toată su­ferința. Prietena mea m-a întrebat: "Și acum ce vrei să faci?". Zic: "Aș vrea să merg să fac o școală de dic­ție". La scurt timp, m-a trimis la un casting adevărat, la Roma. Era un film regizat de un mare actor de teatru, Luigi Lo Cascio. Mi-a zis de la în­ceput: "Vezi că regizorul e actor și nu vrea modele, n-o să te ia niciodată pe tine. Dar tu du-te și dă ce ai mai bun, ca să vezi și tu cum e un casting ade­vărat". De cinci ori a trebuit să mă întorc la Roma, fiindcă regizorul tot mai voia să mă vadă o dată. Culmea, până la urmă m-a ales pe mine.

- Ești o norocoasă, Catrinel!

- Primul casting dat în România l-am luat, pri­mul casting dat în America l-am luat, primul casting dat în Franța l-am luat...

- Și totuși, te-ai așezat în Italia. A fost o întâm­plare sau ți-a plăcut mai mult țara asta?

- A fost o întâmplare, fi­indcă l-am cunoscut atunci pe soțul meu și m-am înrădăcinat cu el aici. Dar Italia a fost doar o bază, totdeauna am călă­torit. Acum trăiesc între Italia și sudul Franței.

"Catrinel, nu pleca, sunt îndrăgostit de tine!"

- Ești una dintre femeile foarte dorite și curtate, dar inima ta pare să-și fi găsit, în sfârșit, locul lângă Massimiliano di Lodovico. Spune-ne, Catrinel, ce o convinge pe o femeie ca tine să spu­nă: da, mă opresc lângă bărbatul ăsta?

- Cu Massimiliano eram prietenă foarte bună. Mi-era foarte apropiat, a știut prin tot ce am trecut în timpul divorțului, o perioadă foarte dureroasă pentru mine, care a durat destul de mult. În Italia, un divorț dura trei, patru ani, abia acum au schim­bat legea. Aș putea să spun că ne-am îndrăgostit unul de altul în casă și că m-a cucerit așteptân­du-mă. Timp de un an de zile m-a și curtat în secret, trimițându-mi flori peste tot pe unde călătoream, dar fără să-mi spună că sunt de la el. Până într-o zi, când eram la Roma, unde ter­mi­nasem de filmat ceva, și mă pregăteam să mă în­torc la Milano, când mi-a zis: "Catrinel, hai să mergem la mare!". "Cum la mare? Am tren la Milano!". "Nu, nu, a insistat el, cu scooterul în 30 de minute suntem pe plaja de la Fregene". Așa că am plecat și, după ce ne-am plimbat o vreme pe plajă, m-a luat de mână, s-a uitat în ochii mei și a zis: "Catrinel, te rog frumos nu pleca, sunt îndrăgostit de tine!". Am făcut ochii mari și am început să râd. "Ce-i cu tine?" Mi-a zis: "Nu glumesc, hai să dăm o șansă acestei relații". Am plecat totuși înapoi la Milano și m-am gândit mult la ce se întâm­plase. Îmi plă­ceau multe lucruri la el, îmi plăcea și că eram foar­te buni prieteni, îmi plăcea și ambiguitatea asta dintre noi, era clar mai mult decât prie­tenie și nu mai în­tâlnisem pe ni­meni care să mă curteze cu atâta răb­dare. După do­uă zile, m-am în­tors la Roma cu bagaje cu tot. Și uite că sunt șapte ani de când m-am mutat la el și acolo am rămas.

- Și cum faceți să păstrați dra­gos­tea frumoasă și după șapte ani? Aveți vreo rețetă de fericire în doi?

- Zilele astea, rețeta noastră de fericire se numește Caroline Leon. De două luni și jumătate, avem o fetiță pe care ne-o doream de foarte mult timp, ne tot rugam să ni se întâmple. Foarte mult din viața noastră se învârte deci în jurul acestei mici minuni. Pot spune în sfârșit că am viața pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, una senină și așezată, cu iubit, copil și cățel. Emoțiile astea mă cons­tru­iesc și mă hră­nesc. În rest, nouă ne place să ne stimulăm relația cu muncă. Sunt păreri care susțin că nu e bine să muncești cu partenerul de viață, dar pe noi tocmai asta ne-a legat: plăcerea de a găsi di­verse proiecte pe care să le ducem la bun sfârșit împreună. E ceva ce ne dă satisfacție și multe motive de săr­bătorit. Am construit foarte multe împreună în acești șapte ani. Am deschis împreună chiar și un ci­nema, la Roma. Are o singură sală, dar reușim să avem cele mai bune filme care ies. Massimiliano a studiat avocatura, a investit într-o linie de produse cosmetice, are și un business de floral design (de acolo veneau florile, râde), iar când l-am cunoscut eu era pro­du­cător de film de un an de zile. Am intrat cam în același timp în lumea filmului.

- E greu în postura de femeie de afaceri? Nu-ți ocupă prea mult timp?

- Cu Massimiliano lângă mine nu e așa greu, că mă tutelează el. Și apoi, mi-am și dorit din­totdeauna să fac asta. La un moment dat, am lan­­sat o linie de genți, pe care am ți­nut-o câțiva ani, acum afacerea e în sertar, am lăsat-o un pic deo­par­te, fiindcă mă consuma foarte mult. În schimb, am deschis la Milano o clinică de medicină estetică și, fi­indcă merge foarte, foarte bine, vom mai deschide două, una în Mon­te Carlo și una în Dubai.

- Cum ții pasul cu frumusețea, Catrinel? Nu e prea mare presiunea pe care medicina estetică o pune pe cei care vor să rămână în lumea asta, a modelingului?

- Eu cred că în momentul ăsta trăim un efect de bumerang. Tocmai pentru că toată lumea are acces la chirurgia estetică, agențiile încep să nu mai caute fata perfectă, ci mai degrabă pe cineva care are ce­va în plus sau în minus, o trăsătură ciudată, ori­gi­nală. Se caută o frumusețe mai neatinsă de bisturiu, mai altfel, fiindcă prea multe fete au ajuns să se­me­ne între ele. Când vine vorba de procedurile es­te­tice, ca în toate celelalte lucruri, trebuie să ai bun simț și educație. Să apelezi la ele ca să arăți bine, dar în așa fel încât să nu te întrebe nimeni ce ți-ai făcut.

"Faptul că suntem la Cannes e «a big deal»"

- Hai să vorbim un pic și despre La Gomera, cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, care chiar zilele acestea își primește aplauzele la Cannes. Umblă vorba că în film nu vorbești, ci doar fluieri...

- Nu, nu fluier chiar în tot filmul, dar când flu­ier, de fapt vorbesc. (Râde.) Spun asta pentru că filmul readuce în atenție un limbaj straniu, bazat pe fluierături, care în insula La Gomera, din Spania, se învață la școală, și care, din 2014, a intrat și în pa­trimoniul UNESCO, fiindcă e pe cale de dispa­riție. Avantajul acestui mod de comunicare este că poți transmite ceva până la șase kilometri, în timp ce strigătul ajunge doar la cinci sute de metri. Ca să putem juca în film, ne-am antrenat timp de un an de zile, de câte două ori pe săptămână. N-a fost chiar ușor, nu are nicio legătură cu fluieratul obiș­nuit. Dar m-am ambiționat numai la gândul că nu pot face o figură jalnică în fața lui Corneliu. (Râde)

- În film, ești partenera de joc a lui Vlad Ivanov. Te-am urmărit cu toții de acasă defilând, alături de el, pe covorul roșu din Cannes.

- Cu Vlad am făcut o pereche foarte bună, e foarte ușor să joci cu un mare actor, pentru că te ajută enorm, preia orice ezitare de-a ta. De altfel, tot filmul a fost o expe­rien­ță foarte frumoasă, cum nu am mai trăit pe niciun platou de fil­ma­re. Poate și pentru că trei săptămâni am filmat chiar acolo, pe insulă, și între noi s-a creat o atmosferă ex­traordinară. În fiecare seară, ne adunam cu întreaga echipă, actori, regizori, tehnicieni, să mâncăm și să povestim. Am fost foarte uniți și asta a făcut să fie o experiență de neuitat. Chiar dacă destul de obo­si­toare. Porumboiu te muncește foar­te mult la filmări, te stoarce de ener­gie, trebuie să-i dai tot ce poți. Dar faptul că suntem acum la Cannes, emoționați cu toții, e a big deal. Și dovada că efortul și oboseala au meritat. Țineți-ne pumnii!