Părintele Antim David este un călugăr adevărat, cu dor de rugăciune şi însingurare, deşi trăieşte în mijlocul Bucureştiului. Larma din jur îl tulbură, dar o biruie. Părintele este şi un intelectual rafinat, cu un doctorat în filosofie şi studii doctorale de teologie la Roma, care vorbeşte însă cu preţuire şi dragoste despre înţelepciunea părinţilor simpli şi sfinţi pe lângă care a vieţuit. Moldovean de loc şi de suflet, frumos la chip şi mereu zâmbitor, a fost dus spre credinţă de maica sa, încă din anii copilăriei petrecută în Cucuteni, un sat aflat peste deal de Iaşi, cam la 13 kilometri.
Satul cu case "cerii"
"În copilăria mea, Dumnezeu era mai aproape de oameni, pentru că şi oamenii erau mai aproape de El. Sătenii mei erau oameni simpli, cu o credinţă curată, pe care nu se gândeau să şi-o ascundă nici măcar pe timpul lui Ceauşescu. Îmi aduc şi acum aminte primăverile copilăriei, când satul înflorea împreună cu toată natura, înainte de Paşte. Era o frumuseţe de poveste, care mă fascina. Toată lumea încerca să îşi primenească gospodăria şi sufletul prin post, spovedanie şi împărtăşanie. Casele noastre erau vopsite într-un albastru ca cerul, căruia îi spuneam chiar «ceriu». Din păcate, astăzi satul nu mai este ce-a fost. Trec cu nostalgie prin el şi nu-i mai găsesc nici credinţa, nici aşezarea din anii copilăriei. Astăzi, bălăriile sunt până la cer şi toate gunoaiele care odinioară se ardeau primăvara sunt acum la vedere şi, încet, încet, trec şi în sufletele oamenilor."
La Tarcău, în săptămâna luminată
Biserica Mânăstirii "Schitul Măgureanu"
- Pentru mine, călugăria a venit ca un lucru normal. Mergeam în pelerinaj la mânăstiri, rămâneam vara mai mult timp, ajutând la munci. Aşa am prins drag de viaţa monahală. Pasul definitiv l-am făcut în clasa a XI-a. Eram la Tarcău, în săptămâna luminată, de praznicul Izvorului Tămăduirii, şi era atât de frumos, încât nu am putut să mă mai întorc acasă... Cunoşteam acest schit dinainte, dar niciodată nu mi s-a revelat ca un loc al lui Dumnezeu, aşa ca atunci. Nu se duceau acolo, în vârful muntelui, decât cei care iubeau rugăciunea, liniştea şi simplitatea. Când eu am rămas la Tarcău, era una dintre cele mai sărace mânăstiri din Moldova. Avea o bisericuţă de lemn netencuită, nici pe dinafară nici în interior, în care, dacă mai ciocăneau ciocănitorile şi mai ciuguleau chitul dintre bârne, vedeai printre ele afară. Iar chiliile nu erau mai presus de biserică... Însă mânăstirea avea o obşte bine închegată, în jurul unor părinţi înduhovniciţi, adevăraţi sfinţi, oameni simpli, pe care, la prima vedere, nu dădeai doi bani. Părintele Nifon, care avea înaintevedere duhovnicească, te întreba, când te întâlnea, dacă în locul tău natal laptele este bun. Şi, pe lângă această întrebare, îţi strecura, în câteva secunde, şi un sfat preţios. Erai o carte deschisă pentru dânsul, aşa că te citea într-o clipă. La fel în faţa părintelui Nicodim, pustnicul, care de multe ori ieşea în uşa bordeiului şi, într-un minut, două, îţi spunea tot ce avea de spus. Uneori, tăcerile lui spuneau mai mult decât cuvintele, pentru că îţi cunoştea totdeauna starea sufletului. Şi ca ei mai erau şi alţii, oameni pe care i-am iubit şi datorită cărora sunt astăzi monah. La doar câteva zile după intrarea în mânăstire am avut o grea încercare, am ajuns în spital după o intoxicaţie urâtă, cu ciuperci mâncate în schit. După ce am văzut frumuseţea raiului, am ajuns în braţele medicilor, întrebându-mă de ce îmi trebuie mie mânăstire. Dumnezeu m-a pus în faţa unei alegeri... Şi mi-aduc aminte că am ieşit din spitalul de la Piatra Neamţ şi m-am oprit într-o intersecţie în care un indicator arăta către Bicaz, unde trebuia să merg la mânăstire, iar un altul către Iaşi, spre casă. Ori de câte ori trec acum prin acea intersecţie, îmi vine să plâng, pentru că a fost cea mai importantă decizie din viaţa mea. Începuse să îmi fie dor şi de cei de acasă, dar îmi era dor şi de schit şi de părinţii de la Tarcău şi de viaţa călugărească. Am stat în intersecţie câteva ore şi m-am dus, până la urmă, la schit. Şi dus am fost. Niciodată nu m-am îndoit de alegerea făcută atunci pentru călugărie. Singurele îndoieli pe care le-am avut au fost în legătură cu locul în care Dumnezeu mi-a rânduit să vieţuiesc.
Gustul iadului
Interiorul bisericii
- Povestea e puţin mai veche. Întâlnirea mea cu Transilvania a fost dureroasă. S-a petrecut pe când aveam doar 18 ani, nu eram încă monah, eram doar fratele Constantin de la Tarcău. Am vrut să trec munţii, să îl văd pe părintele Ioan de la Mânăstirea Recea. Era luna martie a anului 1990, imediat după nebunia de la Târgu Mureş, când tot Ardealul clocotea. Am ajuns în gară la Gheorghieni, unde trebuia să schimb trenul. Eram încă un copil, îmbrăcat în rasă, într-o staţie aproape părăsită, fără să ştiu o boabă de maghiară, şi au venit trei unguri beţi care s-au luat de mine. Nu vreau să vă spun cum am trecut noaptea aceea... A fost un coşmar, un şoc pentru mine, un şoc total, din care nu mi-am revenit ani de zile. Dimineaţa am ajuns, cu chiu cu vai, la Mânăstirea Recea, şi îmi aduc aminte cum, fără să îi spun nimic din tot ce s-a întâmplat, părintele Ioan Iovan s-a uitat la mine şi mi-a zis: "Constantine, unde ai fost noaptea trecută? În iad?". "Da, părinte, l-am gustat un pic...". "Ce să-i faci, măi! Aşa-i pe la noi!". Bătrânul a ştiut, luminat de Dumnezeu, tot ce pătimisem. Şi uite aşa am intrat în Ardeal şi mi-am spus atunci în sine: "Ei, lasă, că mă întorc eu la voi, aici, în Transilvania!". Şi m-am întors, datorită unei personalităţi excepţionale, părintele profesor Ilie Moldovan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, care m-a adus la Jacul Românesc, un sat din Mureş.
- Părintele profesor Ilie Moldovan a fost o mare personalitate a teologiei româneşti, dar şi un om al credinţei, un patriot...
- Părintele a fost un apostol al neamului românesc. Îşi rupsese tălpile de la cât mersese la pas, prin aşa-numitul Ţinut Secuiesc. Episcopia Covasnei şi Harghitei, Jacul Românesc, ca şi multe alte insule româneşti din secuime, care au înviat, nu ar fi fost astăzi fără el. A fost un om cu o familie şi o viaţă aleasă. Dacă am o icoană a preotului de mir, aceasta este a părintelui Ilie Moldovan. Nu îl vedeai niciodată fără reverendă, niciodată la distracţii sau să îşi piardă vremea. Era în slujba lui Hristos clipă de clipă, de dimineaţa până seara. Nici nu se cunoaşte astăzi misiunea pe care el a făcut-o pentru românii din Covasna, Harghita şi Mureş. Iar Jacul Românesc a fost tot timpul proiectul lui de suflet. Era pentru el locul în care era ca acasă, paradisul etnic românesc, aşa îl numea.
O minune înspinată: Jacul Românesc
La locul slujirii
- Când am ajuns, în mai 1997, mai trăiau la Jac doar 14 bătrâni, români cu toţii, pentru că în sat nu fuseseră niciodată maghiari. Satele de maghiari erau numai de jur împrejurul lor. Şi îmi aduc aminte că încă mai trăia lelea Florica, care s-a apropiat de mine şi mi-a spus de îndată ce am ajuns: "Părinte, să nu ne laşi, că noi nu mai avem pe nimeni! Nu are nici cine să ne îngroape". Satul se pustiise. Când am intrat în biserică, în Sfântul Altar crescuse volbură, care se ridicase şi se împletise cu veştmintele preoţeşti care nu mai fuseseră folosite de zeci de ani şi erau, de acum, cu totul mâncate de timp. Atât de impresionat am fost, încât mi-am zis: "De aici eu nu pot să plec!". În ziua când am fost instalat ca stareţ, pe 25 iulie 1997, a fost frumos şi cald afară, iar părintele Ilie Moldovan mi-a spus să facem seara vecernia. Dar a dat Dumnezeu drăguţul o ploaie de vară, de a trebuit să slujim cu umbrele în biserică. să nu se ude cărţile de strană, atât de stricat era acoperişul. De aici am pornit. Am făcut apoi mânăstirea, biserica satului a devenit biserica mânăstirii, şcoala am făcut-o trapeză şi tot aşa. Dar nu am făcut doar mânăstirea. Am refăcut şi drumurile satului, pe care le-am găsit aşa cum le lăsase Dumnezeu, de pământ, nu găseai o piatră pe ele, să arunci într-un câine, şi podurile, care erau toate de lemn, de nu puteai să ajungi cu maşina în Jacul Românesc. Tot ce am făcut a fost cu braţele şi căruţa. Oamenii m-au ajutat foarte mult. Am descoperit că fiii satului sunt împrăştiaţi pe toată faţa pământului, numai la Polul Nord nu au ajuns. Şi au sărit toţi să pună umărul la ridicarea mânăstirii. Au fost şi maghiari care m-au sprijinit, deşi au pătimit de pe urma asta. Mi-a rămas în inimă nenea Arpad, care a murit între timp, şi care mi-a zis la un moment dat - "Nici nu ştiţi cât sufăr eu de la maghiarii mei pentru că vă ajut pe dumneavoastră". Mi s-a întâmplat, în timp ce eram stareţ, să aud noaptea un bocet înăbuşit în cimitir. Şi am mers să văd, în vârful picioarelor, ce se întâmplă. Am găsit o femeie care mi-a căzut în genunchi şi mi-a zis: "Părinte, îmi plâng morţii, rudele mele româneşti, dar te rog din suflet să nu spui nimănui". Era o româncă dintr-o familie maghiarizată... Dar nu aş vrea să vorbesc despre trudă şi suferinţă, pentru că Jacul Românesc mi-a adus în suflet şi altceva.
Schitul Tarcău
"Patriarhul Teoctist întinerea în biserică"
Mânăstirea Jacul Românesc
- M-am îmbolnăvit slujind la Jacul Românesc şi am avut nevoie să stau într-o mânăstire din Bucureşti, cât timp eram la tratament. Aşa că am mers la Patriarhul Teoctist cu o cerere, iar când a aflat că mânăstirea mea de metanie e Tarcăul, m-a oprit să vorbim preţ de un ceas. El se călugărise la Bistriţa, iar în acea vreme, Tarcăul era un metoc al Bistriţei. La Tarcău trăia un părinte, Teofan Crăciun, foarte nevoitor, cu viaţă sfântă, pe care eu l-am îngrijit cât am fost novice. Era un călugăr de o nevoinţă rară - niciodată nu ieşea din chilie până nu îşi făcea pravila şi termina de citit o Psaltire întreagă. Părintele Teofan Crăciun îi fusese duhovnic în tinereţe Patriarhului Teoctist, iar patriarhul îl preţuia atât de mult, încât atunci când îi pomenea numele, dacă stătea jos, se ridica şi se închina. Şi pentru că patriarhul ţinea atât de mult la duhovnicul său din tinereţe, corespondau, aşa că dânsul mă ştia deja din relatările părintelui Teofan. Aşa că m-a oprit la Bucureşti, iar apoi mi-a şi dat ascultarea de mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale. Aveam doar 27 de ani... Am petrecut alături de Prea Fericitul Teoctist până a trecut la Domnul, şi, ca mare ecleziarh, am avut ocazia să îl cunosc îndeaproape. Fiind în cea mai înaltă slujire a bisericii, dânsul nu a uitat niciodată să fie, înainte de toate, un părinte bun şi un călugăr bun. A rămas tot timpul un călugăr adevărat, care îşi făcea pravila cu conştiinciozitatea unuia care abia a intrat în mânăstire. Se trezea în fiecare dimineaţă cel târziu la ora cinci, dar de multe ori chiar pe la patru. Mergea apoi întotdeauna la paraclisul reşedinţei sale, unde se ruga până la ora şapte, şi după aceea îşi începea programul zilnic. A fost un părinte bun, care ştia să ierte, să treacă peste greşelile celorlalţi, şi care avea un cuvânt de mângâiere pentru toţi. Şi toată blândeţea aceasta, pe care am cunoscut-o toţi cei care i-am fost apropiaţi, izvora tocmai din faptul că era un mare rugător şi un suflet curat. De aceea, la biserică se simţea ca acasă. N-am văzut până astăzi un arhiereu, să mă ierte ceilalţi, slujind cu atâta râvnă şi atâta dragoste ca Patriarhul Teoctist. Pur şi simplu, în biserică întinerea şi îl vedeai cum pluteşte. La propriu! Nu trecea niciun eveniment important în biserică, sau vreo decizie de seamă, fără ca dânsul să o treacă cu rugăciune. În astfel de momente, primeam un telefon în care îmi spunea: "Părinte Antim, vin să slujim, să ne ajute bunul Dumnezeu să trecem şi peste asta!". Eu cred că aceasta este misiunea pe care trebuie să o facă un ierarh în biserică. Până la urmă, credincioşii au nevoie de o mângâiere, de un cuvânt de întărire în faţa bulversărilor care îi vin din exterior.
"O împlinire duhovnicească în mijlocul oraşului e foarte greu de atins"
Părintele Ilie Moldovan, icoana preotului de mir
- Părinte Antim, cum arată viaţa unui călugăr într-o mânăstire bucureşteană? Când te gândeşti la un monah, ai în minte un loc retras, pe care el să îl sfinţească prin rugăciunile lui. Vă simţiţi împlinit?
- E un fel de a spune împlinit. Pentru un călugăr, împlinirea trebuie să fie duhovnicească, iar o împlinire duhovnicească în mijlocul oraşului e foarte greu de atins. Eu sunt stareţ aici, la Schitul Măgureanu, pentru că părintele Patriarh Daniel mi-a dat această ascultare, deşi eu aveam alte gânduri. Şi atunci când eşti rânduit de Dumnezeu într-o ascultare de felul acesta, trebuie să o împlineşti până la capăt, că-ţi place sau nu. Călugărul din lume este un far care ar trebui să lumineze puternic. Viaţa lui trebuie să se vadă, pentru că lumea de astăzi nu are nevoie de oratorie, ci de o misiune tăcută. Când bucureştenii trec pragul mânăstirii noastre, trebuie să simtă altceva decât duhul lumii, ar trebui să simtă duhul lui Hristos. De multe ori, credincioşii nu pot să descrie acest duh, dar ei ştiu că simt altceva când trec poarta unei mânăstiri, fie ea şi în oraş, pentru că e un loc afierosit lui Dumnezeu, a cărui energie se transmite. Asta trebuie să simtă credincioşii, iar dacă simt asta, ştii că ţi-ai împlinit rostul pe pământ. Eu sunt conştient de misiunea mea, dar, totuşi, vă mărturisesc că am vrut să mă retrag la linişte, pentru că în Bucureşti îmi lipseşte liniştea exterioară. Un călugăr care e conştient de misiunea lui pe pământ ştie, în acelaşi timp, că lumea e o povară, însă e o povară pe care trebuie să o ducă, pentru că a purtat-o şi Hristos. De aceea nu e bine să te frămânţi în tine la nesfârşit şi trebuie să ai un moment în care să te opreşti şi să îţi pui o întrebare simplă: "Ce fac? Mă lupt liniştit pentru mântuire aici, sau stau cu gândul toată viaţa la Tarcău sau la Jacul Românesc?". Viaţa unui călugăr are şi ea etape rânduite de Dumnezeu. Uneori ne mai facem şi noi voia noastră, dar nu e un lucru bun ca un monah să îşi facă voia proprie. Eu am însă în fiecare clipă nostalgia că poate Dumnezeu va rândui ca la sfârşitul vieţii, ori măcar în sicriu, să mă întorc la liniştea Jacului Românesc sau a Tarcăului, sub mărul sub care sunt îngropaţi toţi părinţii sfinţi pe care i-am cunoscut. Dacă eu astăzi sunt în mijlocul Bucureştiului e pentru că încă trăiesc din energia pe care am acumulat-o acolo.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
