Părintele ANTIM DAVID - starețul Mânăstirii "Schitul Măgureanu" din București - "Am trăit printre sfinți"

Biografii monahale

Părintele Antim David este un călugăr ade­vărat, cu dor de rugăciune și însingurare, deși trăiește în mijlocul Bucureștiului. Larma din jur îl tulbură, dar o biruie. Părintele este și un intelectual rafinat, cu un doctorat în filosofie și studii doctorale de teologie la Roma, care vor­bește însă cu prețuire și dragoste despre înțelep­ciunea părinților simpli și sfinți pe lângă care a vie­țuit. Moldovean de loc și de suflet, frumos la chip și mereu zâmbitor, a fost dus spre credință de maica sa, încă din anii copilăriei petre­cută în Cucuteni, un sat aflat peste deal de Iași, cam la 13 kilo­metri.

Satul cu case "cerii"

"În copilăria mea, Dumnezeu era mai aproape de oameni, pentru că și oamenii erau mai aproape de El. Sătenii mei erau oameni simpli, cu o cre­dință curată, pe care nu se gândeau să și-o ascundă nici măcar pe timpul lui Ceaușescu. Îmi aduc și acum aminte primăverile copilă­riei, când satul înflorea împreună cu toată natura, înainte de Paște. Era o frumusețe de poveste, care mă fascina. Toată lumea încerca să își primenească gospodăria și sufletul prin post, spovedanie și îm­părtășanie. Casele noastre erau vopsite într-un al­bas­tru ca cerul, căruia îi spuneam chiar «ceriu». Din păcate, astăzi satul nu mai este ce-a fost. Trec cu nostalgie prin el și nu-i mai găsesc nici credința, nici așe­zarea din anii copilăriei. Astăzi, bălăriile sunt până la cer și toate gunoaiele care odinioară se ardeau primăvara sunt acum la vedere și, încet, încet, trec și în sufletele oamenilor."

La Tarcău, în săptămâna luminată

- Ați trăit într-o lume de basm. De ce v-ați călu­gărit?

- Pentru mine, călugăria a venit ca un lucru nor­mal. Mergeam în pelerinaj la mânăstiri, rămâ­neam vara mai mult timp, ajutând la munci. Așa am prins drag de viața monahală. Pasul definitiv l-am făcut în clasa a XI-a. Eram la Tarcău, în săp­tămâna luminată, de praznicul Izvorului Tămă­duirii, și era atât de frumos, încât nu am putut să mă mai întorc acasă... Cunoșteam acest schit dinainte, dar nicio­dată nu mi s-a revelat ca un loc al lui Dumnezeu, așa ca atunci. Nu se duceau acolo, în vârful mun­telui, decât cei care iubeau rugăciunea, liniștea și simplitatea. Când eu am rămas la Tarcău, era una dintre cele mai sărace mânăstiri din Moldova. Avea o bisericuță de lemn netencuită, nici pe dinafară nici în interior, în care, dacă mai ciocă­neau ciocănitorile și mai ciuguleau chitul dintre bârne, vedeai printre ele afară. Iar chiliile nu erau mai presus de bise­rică... Însă mâ­năstirea avea o obște bine închegată, în jurul unor părinți înduhov­niciți, adevărați sfinți, oameni sim­pli, pe care, la prima vedere, nu dădeai doi bani. Pă­rintele Nifon, care avea înaintevedere duhov­ni­cească, te întreba, când te întâlnea, dacă în locul tău natal laptele este bun. Și, pe lângă această între­bare, îți strecura, în câteva secunde, și un sfat pre­țios. Erai o carte deschisă pentru dânsul, așa că te citea într-o clipă. La fel în fața părintelui Nico­dim, pustnicul, care de multe ori ieșea în ușa bor­deiului și, într-un minut, două, îți spunea tot ce avea de spus. Uneori, tăcerile lui spuneau mai mult decât cuvintele, pentru că îți cunoștea tot­deauna sta­rea sufle­tului. Și ca ei mai erau și alții, oa­meni pe care i-am iubit și da­to­rită cărora sunt as­tăzi mo­nah. La doar câteva zile după intrarea în mânăstire am avut o grea încer­care, am ajuns în spital după o into­xicație urâ­tă, cu ciu­perci mâncate în schit. După ce am vă­zut frumusețea raiu­lui, am ajuns în brațele me­dicilor, întrebându-mă de ce îmi trebuie mie mâ­năstire. Dum­nezeu m-a pus în fața unei alegeri... Și mi-aduc aminte că am ieșit din spi­talul de la Piatra Neamț și m-am oprit într-o intersecție în care un indicator arăta către Bicaz, unde trebuia să merg la mânăstire, iar un altul către Iași, spre casă. Ori de câte ori trec acum prin acea inter­secție, îmi vine să plâng, pentru că a fost cea mai importantă decizie din viața mea. Începuse să îmi fie dor și de cei de acasă, dar îmi era dor și de schit și de părinții de la Tarcău și de viața călu­gărească. Am stat în inter­secție câteva ore și m-am dus, până la urmă, la schit. Și dus am fost. Niciodată nu m-am îndoit de ale­gerea făcută atunci pentru călugărie. Singurele în­doieli pe care le-am avut au fost în legătură cu locul în care Dumnezeu mi-a rânduit să viețuiesc.

Gustul iadului

- În jurul numelui sfinției voastre s-a făcut, oarecum, forfotă, când ați plecat din Moldova să întemeiați o mânăstire în Ardeal, la Jacu Româ­nesc, într-un loc pustiu, unde nu există nici ro­mâni, nici ortodocși...

- Povestea e puțin mai veche. Întâlnirea mea cu Transilvania a fost dureroasă. S-a petrecut pe când aveam doar 18 ani, nu eram încă monah, eram doar fratele Constantin de la Tarcău. Am vrut să trec mun­ții, să îl văd pe părintele Ioan de la Mânăstirea Recea. Era luna martie a anului 1990, imediat după nebunia de la Târgu Mureș, când tot Ardealul clo­cotea. Am ajuns în gară la Gheorghieni, unde tre­buia să schimb trenul. Eram încă un copil, îmbrăcat în rasă, într-o stație aproape părăsită, fără să știu o boabă de maghiară, și au venit trei unguri beți care s-au luat de mine. Nu vreau să vă spun cum am tre­cut noaptea aceea... A fost un coșmar, un șoc pentru mine, un șoc total, din care nu mi-am revenit ani de zile. Dimineața am ajuns, cu chiu cu vai, la Mânăs­tirea Recea, și îmi aduc amin­te cum, fără să îi spun nimic din tot ce s-a întâm­plat, părintele Ioan Iovan s-a uitat la mine și mi-a zis: "Constantine, unde ai fost noaptea trecută? În iad?". "Da, părinte, l-am gustat un pic...". "Ce să-i faci, măi! Așa-i pe la noi!". Bătrânul a știut, lu­minat de Dumnezeu, tot ce pătimisem. Și uite așa am intrat în Ardeal și mi-am spus atunci în sine: "Ei, lasă, că mă întorc eu la voi, aici, în Tran­­silvania!". Și m-am întors, datorită unei per­sonalități excepționale, părintele profesor Ilie Mol­dovan, de la Facultatea de Teo­logie Ortodoxă din Sibiu, care m-a adus la Jacul Ro­mânesc, un sat din Mureș.

- Părintele profesor Ilie Moldovan a fost o mare per­sonalitate a teologiei româ­nești, dar și un om al cre­din­ței, un patriot...

- Părintele a fost un apos­tol al neamului ro­mânesc. Își rupsese tălpile de la cât mer­sese la pas, prin așa-numitul Ținut Secuiesc. Episcopia Co­vas­nei și Harghitei, Jacul Ro­mânesc, ca și multe alte insule românești din secuime, care au înviat, nu ar fi fost astăzi fără el. A fost un om cu o fa­milie și o via­ță aleasă. Dacă am o icoană a preotului de mir, aceasta este a părintelui Ilie Moldovan. Nu îl ve­deai niciodată fără reverendă, nicio­dată la dis­tracții sau să își piardă vremea. Era în slujba lui Hristos clipă de clipă, de dimineața până seara. Nici nu se cunoaște astăzi misiunea pe care el a făcut-o pentru românii din Covasna, Har­ghita și Mu­reș. Iar Jacul Românesc a fost tot timpul pro­iec­tul lui de suflet. Era pentru el locul în care era ca acasă, paradisul etnic românesc, așa îl numea.

O minune înspinată: Jacul Românesc

- Cum a fost întâlnirea cu un sat ardelenesc, din mijlocul ungurimii, după anii petrecuți în si­hăstria Tarcăului?

- Când am ajuns, în mai 1997, mai trăiau la Jac doar 14 bătrâni, români cu toții, pentru că în sat nu fuseseră niciodată maghiari. Satele de maghiari erau numai de jur împrejurul lor. Și îmi aduc aminte că încă mai trăia lelea Florica, care s-a apropiat de mine și mi-a spus de îndată ce am ajuns: "Părinte, să nu ne lași, că noi nu mai avem pe nimeni! Nu are nici cine să ne îngroape". Satul se pustiise. Când am intrat în biserică, în Sfântul Altar crescuse vol­bură, care se ridicase și se împletise cu veștmintele preoțești care nu mai fuseseră folosite de zeci de ani și erau, de acum, cu totul mâncate de timp. Atât de impresionat am fost, încât mi-am zis: "De aici eu nu pot să plec!". În ziua când am fost instalat ca stareț, pe 25 iulie 1997, a fost frumos și cald afară, iar părintele Ilie Moldovan mi-a spus să facem seara vecernia. Dar a dat Dumnezeu drăguțul o ploaie de vară, de a trebuit să slujim cu umbrele în biserică. să nu se ude cărțile de strană, atât de stricat era aco­perișul. De aici am pornit. Am făcut apoi mânăs­tirea, biserica satului a devenit biserica mânăstirii, școala am făcut-o trapeză și tot așa. Dar nu am făcut doar mânăstirea. Am refăcut și drumurile satului, pe care le-am găsit așa cum le lăsase Dumnezeu, de pământ, nu găseai o piatră pe ele, să arunci într-un câine, și podurile, care erau toate de lemn, de nu puteai să ajungi cu mașina în Jacul Românesc. Tot ce am făcut a fost cu brațele și căruța. Oamenii m-au ajutat foarte mult. Am descoperit că fiii satului sunt împrăștiați pe toată fața pământului, numai la Polul Nord nu au ajuns. Și au sărit toți să pună umărul la ridicarea mânăstirii. Au fost și maghiari care m-au sprijinit, deși au pătimit de pe urma asta. Mi-a rămas în inimă nenea Arpad, care a murit între timp, și care mi-a zis la un mo­ment dat - "Nici nu știți cât sufăr eu de la maghiarii mei pentru că vă ajut pe dumneavoastră". Mi s-a în­tâm­plat, în timp ce eram stareț, să aud noaptea un bocet înă­bușit în cimitir. Și am mers să văd, în vârful picioarelor, ce se în­tâmplă. Am găsit o fe­meie care mi-a căzut în genunchi și mi-a zis: "Părinte, îmi plâng morții, rudele mele ro­mânești, dar te rog din suflet să nu spui ni­mă­nui". Era o româncă dintr-o familie ma­ghia­­rizată... Dar nu aș vrea să vorbesc despre tru­dă și suferință, pentru că Jacul Românesc mi-a adus în suflet și altceva. E un loc bine­cuvântat de Dumne­zeu cu atâta pace și atâta liniște, cu o așe­zare dumnezeiască, în­cât este foarte potrivit pentru rugăciune și monahism. Toți cei care au ajuns acolo și-au dat seama de asta. Și pentru că era înconjurat de sate ungurești și complet inaccesibil cu mașina, trebuia să mergi prin pădure șapte kilometri pe jos sau cu o căruță, ca să ajungi în sat. Când și când, veneau la noi câțiva pelerini, în câte o du­minică sau săr­bă­toare. În rest, tră­iam ca niște pust­nici, cu cei 14 bă­­trâni din sat, care nu erau departe nici ei de trăirea unui că­lugăr sihastru. Aveau o viață foar­te așezată, aproape că făceau parte din obște. Într-un astfel de loc descoperi cu adevărat ce înseam­nă Dumnezeu. Mă trezeam în fiecare zi cu aceeași prive­liște în fața ochilor, ca un colț de rai, iar noaptea, stăteam ore în șir să ascult corurile păsărilor. Erau atât de fru­moa­se, încât mi-am înregistrat la vre­mea aceea și câteva casete cu ele. A­tunci am înțeles eu ce este liturghia cos­­mică de care vor­bește Sfântul Ma­xim Mărturi­sitorul, nu din cărțile din facultate, ci ascul­tând cum natura întreagă îi slujește lui Dumnezeu, fiecare ființă în parte, iar omul e cea mai leneșă dintre ele. După ce ascultam liturghia păsărelelor, mă sim­țeam un purice când intram în biserică și o înce­peam pe a mea. Eu dădeam binecuvântarea la ora șapte, iar ele slujeau deja de câteva ceasuri. Am iubit mult locul acela și să știți că, de atunci, în fiecare dimineață când mă trezesc, am în minte cân­tecul păsărelelor de la Jacul Românesc. Am fost pus de Dumnezeu să îngrijesc grădina raiului. Și când mi-e greu, închid ochii și mă gândesc că sunt acolo sau la Tarcău.

"Patriarhul Teoctist întinerea în biserică"

- De ce ați schimbat Jacul Românesc pe larma și nestatornicia Bucureștiului?

- M-am îmbolnăvit slujind la Jacul Românesc și am avut nevoie să stau într-o mânăstire din București, cât timp eram la tratament. Așa că am mers la Patriarhul Teoctist cu o cerere, iar când a aflat că mânăstirea mea de metanie e Tarcăul, m-a oprit să vorbim preț de un ceas. El se călugărise la Bistrița, iar în acea vreme, Tarcăul era un metoc al Bistriței. La Tarcău trăia un părinte, Teofan Crăciun, foarte nevoitor, cu viață sfântă, pe care eu l-am în­grijit cât am fost novice. Era un călugăr de o ne­voință rară - niciodată nu ieșea din chilie până nu își făcea pravila și termina de citit o Psaltire în­trea­gă. Părintele Teofan Crăciun îi fusese duhovnic în tinerețe Patriarhului Teoctist, iar patriarhul îl prețuia atât de mult, încât atunci când îi pomenea numele, dacă stătea jos, se ridica și se închina. Și pentru că patriarhul ținea atât de mult la duhovnicul său din tine­rețe, corespon­dau, așa că dânsul mă știa deja din re­latările părintelui Teofan. Așa că m-a oprit la Bucu­rești, iar apoi mi-a și dat as­cultarea de mare ecleziarh al Cate­dralei Patriarhale. Aveam doar 27 de ani... Am petrecut alături de Prea Fe­ricitul Teoctist pâ­nă a tre­cut la Dom­nul, și, ca mare ecle­ziarh, am avut oca­zia să îl cunosc îndea­proape. Fiind în cea mai înaltă slujire a bisericii, dânsul nu a uitat niciodată să fie, înainte de toate, un părinte bun și un călugăr bun. A ră­mas tot timpul un călugăr adevărat, care își făcea pra­vila cu conștiin­cio­zitatea unuia care abia a intrat în mâ­năs­tire. Se trezea în fiecare dimineață cel târ­ziu la ora cinci, dar de multe ori chiar pe la patru. Mer­gea apoi întotdea­una la paraclisul re­ședinței sale, un­de se ruga până la ora șapte, și după aceea își începea programul zilnic. A fost un părinte bun, care știa să ierte, să treacă pes­te greșelile ce­lorlalți, și care avea un cuvânt de mângâiere pentru toți. Și toată blân­dețea aceasta, pe care am cunoscut-o toți cei care i-am fost apropiați, iz­vora tocmai din faptul că era un mare rugător și un suflet curat. De aceea, la biserică se simțea ca acasă. N-am văzut până astăzi un arhiereu, să mă ierte ceilalți, slujind cu atâta râvnă și atâta dragoste ca Patriarhul Teoctist. Pur și simplu, în biserică întinerea și îl vedeai cum plu­tește. La pro­priu! Nu trecea niciun eveniment im­portant în bise­rică, sau vreo decizie de seamă, fără ca dânsul să o treacă cu rugăciune. În astfel de momente, primeam un telefon în care îmi spunea: "Părinte Antim, vin să slujim, să ne ajute bunul Dumnezeu să trecem și peste asta!". Eu cred că aceas­ta este misiunea pe care trebuie să o facă un ierarh în bi­serică. Până la urmă, credincioșii au nevoie de o mângâiere, de un cuvânt de întărire în fața bulversărilor care îi vin din exterior.

"O împlinire duhovnicească în mijlocul orașului e foarte greu de atins"

- Părinte Antim, cum arată via­ța unui călugăr într-o mânăstire bu­cu­reș­teană? Când te gândești la un mo­nah, ai în minte un loc retras, pe care el să îl sfințească prin rugăciunile lui. Vă simțiți îm­plinit?

- E un fel de a spune împlinit. Pentru un călugăr, împlinirea trebuie să fie duhovnicească, iar o împli­nire duhovnicească în mijlocul orașului e foarte greu de atins. Eu sunt stareț aici, la Schitul Măgu­reanu, pentru că părintele Patriarh Daniel mi-a dat această ascultare, deși eu aveam alte gânduri. Și a­tunci când ești rânduit de Dumnezeu într-o ascultare de felul acesta, trebuie să o împlinești până la capăt, că-ți place sau nu. Călugărul din lume este un far care ar trebui să lumineze puternic. Viața lui trebuie să se vadă, pentru că lumea de astăzi nu are nevoie de oratorie, ci de o misiune tăcută. Când bucureș­te­nii trec pragul mânăstirii noastre, trebuie să simtă altceva decât duhul lumii, ar trebui să simtă duhul lui Hristos. De multe ori, credincioșii nu pot să des­crie acest duh, dar ei știu că simt altceva când trec poarta unei mânăstiri, fie ea și în oraș, pentru că e un loc afierosit lui Dumnezeu, a cărui energie se transmite. Asta trebuie să simtă credincioșii, iar dacă simt asta, știi că ți-ai împlinit rostul pe pământ. Eu sunt conștient de misiunea mea, dar, totuși, vă mărturisesc că am vrut să mă retrag la liniște, pentru că în București îmi lipsește liniștea exterioară. Un călugăr care e conștient de misiunea lui pe pământ știe, în același timp, că lumea e o povară, însă e o povară pe care trebuie să o ducă, pentru că a pur­tat-o și Hristos. De aceea nu e bine să te frămânți în tine la nesfârșit și trebuie să ai un moment în care să te oprești și să îți pui o întrebare simplă: "Ce fac? Mă lupt liniștit pentru mântuire aici, sau stau cu gândul toată viața la Tarcău sau la Jacul Româ­nesc?". Viața unui călugăr are și ea etape rânduite de Dum­nezeu. Uneori ne mai facem și noi voia noas­tră, dar nu e un lucru bun ca un monah să își facă voia pro­prie. Eu am însă în fiecare clipă nostal­gia că poate Dumnezeu va rândui ca la sfârșitul vieții, ori măcar în sicriu, să mă întorc la liniștea Ja­cului Românesc sau a Tarcău­lui, sub mă­rul sub care sunt îngropați toți părinții sfinți pe care i-am cunos­cut. Da­că eu astăzi sunt în mijlocul Bucureș­tiului e pentru că încă trăiesc din energia pe care am acu­mulat-o acolo.