TEODOR BACONSCHI - "Presupun că Papa Francisc îşi doreşte o apropiere de ortodocşi, pentru că le respectă vechimea şi adevărul apostolic"

La finalul acestei luni, pe 31 mai, Papa Fran­cisc I va ateriza la Bucureşti, pentru o vi­zită de trei zile, care are în centru bea­tificarea a şapte episcopi martiri greco-catolici.

Evenimentul se va petrece în cadrul unei liturghii solemne celebrate în dimineaţa zilei de duminică, 2 iunie, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Papa Francisc va avea întâlniri şi la Bucureşti, unde va vizita noua Catedrală Naţională, împreună cu patriarhul Daniel, va merge la Miercurea Ciuc, pe 1 iunie, unde va ce­le­bra o liturghie împreună cu 200.000 de credincioşi maghiari catolici, pe dealul Şumuleului, şi va ajunge la Iaşi, unde se va întâlni cu credincioşi catolici din Republica Moldova. O vizită plină de rost spiritual, a doua de acest fel a unui suveran pontif în România. În urmă cu 20 de ani, pe 8 mai 1999, sosea în Ro­mâ­nia Papa Ioan Paul al II-lea, marcând un eve­ni­ment istoric de anvergură: prima călătorie apostolică făcută de un papă într-o ţară majoritar ortodoxă. Pentru ţara noastră, acea întâlnire dintre Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea a fost un punct de cotitură nu doar spiritual, ci şi geo-strategic. Coincidenţă sau nu, la scurtă vreme, am fost invitaţi, să intrăm în NATO şi, după câţiva ani, şi în UE. La acea vreme, Teodor Baconschi era ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, aşadar, a cunoscut din interior toate implicaţiile venirii în ţara noastră a Papei Ioan Paul al II-lea. Fost ministru de Externe, diplomat de anvergură şi antropolog, domnia sa este interlocutorul ideal pentru a afla ce ne poate aduce nou o vizită a unui pontif roman.

"Sfântul Scaun reprezintă 1,5 miliarde de credincioşi catolici din toate continentele"

- Domnule Teodor Baconschi, pu­ţini români ştiu că, dincolo de faptul că biserica catolică este cea mai mare confesiune creş­tină a lumii, ea este, toto­dată, şi un stat - Va­ticanul. În calitatea dvs. de fost ambasador al Ro­mâ­­niei la Vatican, aş în­cepe acest interviu prin a vă întreba care este natu­ra relaţiilor dintre statul român şi Sfântul Scaun de la Roma?

- Mai întâi să ne amin­tim că Biserica Or­todoxă şi Papalitatea - ca sediu roman al creşti­nis­mului latin - sunt cele mai vechi instituţii euro­pene încă prezente. Primii papi au fost doar episcopi ai Ro­mei, adică păstori ai co­mu­nităţii creştine din capitala impe­riului. În Evul Mediu, Papa­li­tatea a devenit ea însăşi un stat, care domina centrul Italiei. În epoca mo­dernă, conflictul ei cu puterea seculară s-a în­cheiat după Pactul din Laterano, când regatul italian a stabilit limitele (de numai 44 de hectare) ale Sta­tului Cetăţii Vaticanului: acel perimetru care începe în Piaţa bazilicii Sfântul Petru şi include Palatul apostolic, plus clădirile administraţiei pon­ti­ficale, e şi azi "sediul terestru" al urmaşilor Apos­tolului Petru. Fizic, e unul dintre cele mai mici state ale lumii. Spiritual, Sfântul Scaun reprezintă 1,5 mi­liarde de credincioşi catolici din toate continen­tele. România modernă a încheiat un Concordat cu Va­ticanul, pentru că primii doi regi au rămas pro-cato­lici. Relaţia s-a întrerupt brutal, când Armata Roşie a instalat la Bucureşti primul guvern comunist. După 89, am restabilit raporturile diplomatice. Diplomaţia pontificală are un specific: lucrează simultan pentru interesul Bisericii catolice şi pentru cel al statului unde îşi deschide nunţiaturi (am­basade). E interesat de promovarea creştinis­mu­lui, a dialogului ecu­me­nic şi a dezvoltării social-eco­nomice juste. Tocmai această "neutralitate binevoi­toa­re" a permis Vati­ca­nului să joace, adesea, rolul de mediator în felurite conflicte, inclusiv mi­li­tare. Re­­laţia bilaterală între Bucureşti şi Vatican e foarte bună: orice "aspe­ri­tate" poate fi depăşită prin ne­go­cieri calme, iar Curia papală înţelege foarte bine că Ortodoxia rămâne un partener esen­ţial de dialog, mai ales într-o lume oc­cidentală pola­rizată ideo­lo­gic, unde locul creştinis­mu­lui trebuie mereu redefinit.

"Toţi cei care au contribuit la îmbrăţişarea dintre Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist au fost inspiraţi de Pronia divină"

- Aţi fost timp de patru ani, între 1997 şi 2001, ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, perioadă în care a avut loc şi vizita Papei Ioan Paul al II-lea în ţara noastră. A fost prima vizită a unui suveran pontif într-o ţară ortodoxă, un eveniment istoric, cu implicaţii profunde, atât pentru dialogul catolic-ortodox, cât şi pentru viitorul european al României. Ce rol aţi jucat în venirea papei?

- Nu se cuvine să vorbesc despre propriul rol, în realizarea acelui istoric moment de comuniune (nu liturgică şi dogmatică), cu efecte vădit pozitive pen­tru acceptarea României în lu­mea catolic-protestantă a civilizaţiei euro-americane. Socotesc, cu modestia ne­ce­sară, că toţi cei care au con­tribuit la îmbrăţişarea dintre Ioan Paul al II-lea şi Pa­tri­arhul Teoctist au fost ins­piraţi de Pronia divină. S-au aliniat toate con­diţiile, ast­fel încât ne-am putut depăşi fricile şi prejudecăţile, măr­tu­risind împreună vocaţia creştină a civilizaţiei euro­pene. De ambele părţi ale ba­­ri­cadei ridicate vreme de un mi­leniu după Marea Schis­­mă din 1054, s-au aflat atunci oameni la înăl­ţi­mea situaţiei, care au ac­ţionat convergent şi, aş spu­­­ne, in­te­ligent, gene­ros, oportun. Priviţi ima­ginile de arhivă! Au fost trei zile de har co­borât pes­te toţi ro­mâ­nii, ma­joritar orto­docşi, dar şi gre­co-catolici sau ca­to­lici de rit latin. Cum să nu te bucuri, creş­tineşte, când vezi că osti­litatea şi înstrăi­narea lasă lo­cul fraternităţii şi dia­logului? Diviziu­nea dintre Bi­serici e o rană des­chisă. Pentru trei zile, această rană s-a vindecat la Bucu­reşti, punând în sub­stra­tul psiho­lo­gic al naţiunii noastre o doză de speranţă şi opti­mism istoric. Dacă am epuizat între timp acest "de­po­zit" de nădejde, nu poate fi decât din vina noastră...

"Întâlnirea mea cu Papa Ioan Paul al II-lea a fost cea mai semnificativă din întreaga mea viaţă"

- L-aţi cunoscut pe Papa Ioan Paul al II-lea într-un moment de culme a pontificatului său. Cum era ca om, dincolo de anvergura lui de ex­celent pontif roman?

- Socotesc că întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea, această personalitate uriaşă, a fost cea mai sem­nificativă din întreaga mea viaţă. Era un om cald, blând, dar hotărât moralmente şi, totodată, un om al rugăciunii, cu temperament mistic. Oricât de abil tactician a fost - în triada sa cu Margaret Thatcher şi Ronald Reagan (ca "paladini" ai cru­cia­dei anti­comuniste) - sunt sigur că s-a bazat cel mai mult pe un aliat neaşteptat: Maica Domnului. Pietatea sa pen­tru Sfânta Fecioară Maria a fost definitorie pen­tru întreaga lui concepţie teologică, dar şi pentru ac­ţiunile majore în care s-a implicat. Când l-am în­tâl­nit prima dată, cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare, era de două decenii Cap al Bisericii ca­to­lice şi se confrunta deja cu boala. A dat întregii lumi o pildă de curaj moral, socotind că misiunea lui trebuie asumată ca o cruce personală. Mulţi l-au criticat atunci, afirmând că ar fi trebuit să se retragă. Acum realizăm cu toţii că "încăpăţânarea" sa nu era legată de ambiţii meschine, ci de o pe­da­gogie a suferinţei, dar şi de conştiinţa că trebuie să-şi desă­vârşească lucrarea. Era conservator în doctrină şi modern în comunicarea socială. Bun "actor", animat de naturaleţe şi destins, până la savuroase mo­mente de umor. Când a primit odată corpul di­plo­matic, m-a luat de braţ, când trecea printre gărzile elve­ţie­ne, în mare ţinută, şi mi-a spus, cu o voce şop­tită: "nu sun­tem o mare putere, dar avem şi noi o «ar­mată», căci nu se ştie niciodată"... Această autoiro­nie, ieşită din si­lueta curbată de boală a unui oc­to­genar, era pentru mine proba că omul e complet viu pe dinăuntru... A fost o figură formidabilă, un om cu multiple în­zestrări, puse constant în slujba Dom­nului Iisus Hristos. N-o să vă mire dacă vă spun că, în familia mea, a rămas ca o prezenţă nelipsită şi ca sursă nevă­zută de binecuvântare.

- România se pregăteşte să primească pentru a doua oară un papă. De data aceasta este vorba despre Francisc I. Care este scopul acestei vizite? Există o semnificaţie aparte a călătoriei în Ro­mâ­nia?

- Papa Francisc vine în România, pe fondul unui turneu regional. Şi România îl va primi frumos, ca un stat european deja matur. Mă bucur că va merge şi în Moldova şi Transilvania, pe lângă programul stabilit din Bucureşti. Îmi pare rău că, de această dată, Biserica Ortodoxă Română pare se aibă un rol mai puţin pregnant, deşi Sfântul Părinte va conferi cu Patriarhul Daniel şi vor oficia împreună un Te Deum, sub bolţile noii catedrale naţionale. Papa Fran­­cisc e, de asemenea, un om curajos: vedeţi cu câ­tă fermitate a început să cureţe Biserica sa de "probleme" vechi (precum muşamalizatele reţele de clerici implicaţi în abuzuri sexuale). E un om scutit de mania grandorii, o personalitate normală, fi­reas­că, deschisă către oameni, modestă, deci fidelă, practic, învăţăturii lui Hristos. Presupun că-şi do­reşte o apropiere de ortodocşi, pentru că le respectă vechimea şi adevărul apostolic, dar şi pentru a re­creştina împreună cu ei o Europă cam pustiită spiri­tual, demoralizată, fără busolă.

"Numai Sfântul Duh poate inspira refacerea unităţii creştine"

- La finalul interviului aş dori să vă întreb cum vedeţi dumneavoastră, ca teolog, dialogul bisericii catolice cu biserica ortodoxă? Credeţi că se va pu­tea realiza vreodată o reunificare a lor într-o sin­gură biserică?

- Numai Sfântul Duh poate inspira refacerea uni­tăţii creştine. Drumul e lung, sinuos şi nesigur, dar tre­buie să ne rugăm împreună cu Hristos, "ca toţi să fie una". Deo­camdată e important să renunţăm la or­golii şi iner­ţii, la prejudecăţile ostile şi la etichetarea ne­ga­tivă a ce­lorlalţi creştini. Să conlucrăm pentru binele co­mun. Să ne mărturisim valorile co­mune, chiar da­că diver­gen­ţele dogmatice şi cultice ne îm­pie­­dică încă să rostim o măr­tu­risire de cre­din­ţă iden­tică. Du­pă cum spune chiar de­viza vizitei pontificale din acest an, a­vem o sin­gu­ră chemare ime­diată: "să mergem îm­pre­ună!".