Ştiam deja ce poate însemna un animal drag în viaţa cuiva. Cei care cunosc filmul îmi închipui că au fost profund impresionaţi de povestea atât de simplă, dar atât de mişcătoare prin tragismul ei, a bătrânului care renunţă la sinucidere de dragul câinelui său.
Câţi dintre noi nu ne-am alinat cât de cât tristeţea, gândurile negre, supărarea, mai mare sau mai mică, luând în braţe ori dezmierdând un animăluţ?!
Personal, îmi iubesc nespus căţeluşa adusă în curte din nesiguranţa şi mizeria străzii şi, de asemenea, pe cei patru "membri" ai familiei mele de pisici. Recunosc însă, spăşită, că dragostea cea mare se revarsă mai mult asupra Negruţei - mezina grupului.
Cred că afecţiunea mea totală pentru acest sufleţel se datorează şi faptului că a apărut într-o bună zi în grădina noastră nu ştiu prin ce împrejurare. Poate cineva a aruncat-o intenţionat, poate norocul a călăuzit-o. Eu neajutorată şi atât de mică, încât o ţineam în căuşul palmei; un pui speriat şi dezorientat, în a cărui blăniţă neagră se prinseseră câţiva scaieţi. Era încă dependentă de laptele mamei de care fusese despărţită.
Zilele, săptămânile, lunile au trecut şi a devenit o pisicuţă foarte frumoasă, cu o blăniţă neagră ca tăciunele, cu un smoc alb pe piept, cu părul lung şi moale ca mătasea, cu o coadă bogată şi cu doi ochi perfect rotunzi şi veşnic miraţi. Căţeaua Duluşa şi-a făcut-o tovarăşă de joacă şi, resemnată, nu se supăra deloc atunci când Negruţa îi prindea botul cu ambele lăbuţe şi, negreşit, şi cu gheruţele ei mici şi ascuţite.
Dragostea şi grija mea pentru viaţa ei au însoţit-o mereu, până într-o zi nefastă, când am observat că lipseşte din curte. Am început s-o caut prin toată grădina şi, stupefiată, am descoperit-o ţipând, dincolo de gospodăria noastră prinsă într-un laţ pus de un vecin iresponsabil. Am trăit atunci momente de groază, deoarece nu mă pricepeam să-i dezleg sârma tare care-i strângea corpul.
Trei zile a zăcut cu ochii închişi şi, fără să mănânce nimic, timp în care am vegheat-o, sperând într-o minune. Şi aceasta s-a produs! Cred că numai priceperea veterinarului şi dragostea mea au readus-o la viaţă.
Acum, cea mai mare plăcere a ei este să se joace de-a v-aţi ascunselea printre cărţile de pe rafturile bibliotecii, să se caţere cu o iuţeală de mare acrobată până în vârful merilor din grădină, ori să mi se cuibărească în poală torcând leneş, în vreme ce mâna îmi alunecă pe blăniţa ei. Dragoste reciprocă! Balanţa câştigului cred că se înclină, totuşi, în favoarea mea, pentru că reuşeşte să-mi alunge, fie şi pentru câteva clipe, bătrâneţea, boala, tristeţea - atribuite inerente acelora pentru care nu se ştie dacă şi mâine va mai fi "o zi".
Negruţa, dragostea mea, să ne bucurăm împreună de primăvară, de soarele binefăcător, de florile care ne inundă grădina!
MIA IORDACHE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
