Despre politică și teatru cu ION CARAMITRU - "Revoluția la care am participat eu nu a reușit. Revoluția la care a participat Sergiu Nicolaescu a reușit"

- Actor cu putere de seducție uriașă, regizor și director al Teatrului Național din București, președinte al Uniunii Teatrelor din România (UNITER) și fost ministru al Culturii, Ion Caramitru este mereu prezent și în viața cetății, participând "în direct" la Revoluția din Decembrie 1989. Într-o Românie departe de cea visată atunci, am vrut să aflăm câte ceva despre proiectele artistice, dar și starea de spirit a marelui nostru actor -

"Nimic din ceea ce ține de teatru nu mi-e străin"

- De curând a avut loc la Teatrul Național din București o nouă premieră pusă în scenă de dvs.: "Noii infractori", text al autoarei isra­elie­ne Edna Mazya. Cum ați ales acest text care ve­de luminile rampei pentru prima dată în România?

- Textul a ajuns la mine din în­tâm­plare. Dom­nul Ioan Onisei, directorul adjunct al Tea­trului Național, a primit textul de la un vechi coleg al său din Piatra Neamț, care a emigrat în Israel. Un spectacol pe acest text se juca la Tel Aviv cu mare succes și acel domn s-a gândit că i-ar sta foarte bine și la Bucu­rești. L-a tradus și, pentru că îl cu­noștea pe Ioan Onisei, i l-a trimis lui, iar el mi l-a dat mie să-l citesc. L-am citit și mi-a plăcut. Mi-am dat seama că are șanse mari să placă și publicului din București. Așa că l-am luat și l-am montat. Și pentru că acest spectacol avea nevoie de o actriță puternică în rolul principal, rol care, practic, duce greul în spate, am adus-o la Teatrul Național pe Virginia Mirea, care se pensionase, dar care, după părerea mea, mai are foarte multe de spus și me­rită să joace cât mai mult și în roluri care să îi servească talentul. Una peste alta, am întru totul o distribuție foarte bună. Surpriza spec­ta­co­lului este Alexandrina Halic, cu­noscută din tea­trul pentru copii, dar care are acum o apariție re­mar­cabilă pe scena Națio­na­lu­lui. Acest spectacol e me­reu "sold out" la Sala Mare, vorbim de 940 de locuri, care nu sunt ușor de umplut.

- Autoarea a văzut spectacolul?

- Autoarea a venit împreună cu traducătorul, cu fiica ei și cu actrița care joacă rolul principal la Tel Aviv și au fost cu toții foarte încântați.

- Vă simțiți mai bine în postura de actor sau în cea de regizor?

- Cum se spune, mai în glumă, mai în serios, "nimic din ce e omenesc nu-mi e străin" pot să zic și eu, extrapolând, că: "nimic din ceea ce ține de teatru nu-mi e străin". În ceea ce mă privește, regia și actoria merg mână în mână.

- Vorbind despre spectacole care reușesc să umple Sala Mare, o altă montare de succes a Na­ționalului este "Pădurea spânzuraților", în regia lui Radu Afrim. Mulți spun că este unul dintre puținele evenimente care au săr­bătorit așa cum se cuvenea Centenarul Marii Uniri.

- Am fost încă de la început iritat de ideea de a face ceva doar pentru a marca eve­nimentul. Nu-mi stă în caracter și nu am făcut ni­ciodată ceva festivist. Când m-am gândit la "Pădurea spânzuraților", am făcut-o, recunosc, și cu spaima că e un un text atât de bi­ne­cunoscut, că avem un film în cinema­tografia noastră, atât de bine făcut de Liviu Ciulei, în plus voiam spectacolul pentru Sala Mare, unde chel­tuielile sunt pe măsură, așa că am reflectat destul de mult. Dar, în cele din urmă, l-am sunat pe Ra­du Afrim și i-am propus proiectul. El a acceptat imediat. Se pare că i-am atins o coardă sensibilă, că îi era drag acest text. A venit și a pus în scenă acest spectacol care, și după părerea mea, este exemplar. E nu doar o montare care renaște inte­resul ce părea pier­dut al publicului pentru această scriitură, ci un spec­tacol atât de curat pa­triotic, atât de delicat patriotic. Afrim a re­ușit să aducă la zi pro­blematica textului, dar fără a băga, meta­foric vorbind, dege­tele în ochi specta­to­rilor. De fapt acesta este rolul teatrului pe lume: de a ne vorbi despre noi, de a ne pune o oglindă în față, nouă și vre­murilor pe care le trăim.

"Dreptul de a spune ce gândești este unul dintre puținele câștiguri ale revoluției"

- Legat de aceste vre­muri despre care vorbiți, mulți colegi de-ai dum­nea­voastră, actori ai teatrului, sunt foarte implicați civic. Au protestat chiar și pe treptele Teatrului Național împotriva modificării legilor justiției. I-ați susținut și dumneavoastră?

- Eu am ieșit în stradă în situații limită, după cum se știe. Mi-a părut foarte rău că nu am fost în țară pe 10 august. Am scris și o scrisoare des­chisă în acest sens. Dar copiii mei au fost atunci în Piața Victoriei. Cred sincer că ceea ce face domnul Mihai Șora, ceea ce face Victor Reben­giuc și alte persoane cu nume sonore sau fără nu­me sonore ține de drepturile câștigate la Revo­luție, de dreptul de a spune ce gândești și de a face ceea ce crezi că trebuie făcut. Aș zice că este unul dintre puținele câștiguri de la Revoluție. Așa că din punct de vedere moral, eu i-am sus­ținut pe colegii mei. Din punct de vedere oficial, pot spune că nu s-a manifestat în instituție, ci în afara ei, așa că nu văd aici nicio problemă.

- Au fost voci care au criticat protestul chiar atunci când se întâmpla?

- Un singur spectator s-a plâns, destul de fals, că i s-a furat bucuria de a vedea spectacolul. "Păi nici nu ați intrat încă în teatru", i-am spus. "In­trați și bucuria va urma. În plus, dacă vreți să ma­nifestați contra manifestației actorilor, o pu­teți face. Sunteți liber. Nu vă oprește nimeni." Era limpede că omul avea, cum se spune, aripi de ceară. A intrat la spectacol și gata. Ceilalți spectatori, dimpotrivă, au filmat protestul, mulți l-au aplaudat și apoi au intrat în teatru, unde spec­tacolul s-a jucat cum era prevăzut. Tot pro­testul a decurs în limitele unei civilizații de care ar avea nevoie și alții.

"Cei mai ortodocși comuniști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi"

- Unul dintre momentele publice ale bio­gra­fiei dvs., binecunoscut și apreciat, este par­ti­ci­parea dvs. la miș­cările din decembrie 1989. Aveți regrete legate de Revoluție?

- Bineînțeles că am! Am spus-o și o repet de câte ori am ocazia: nu am scăpat de comuniști, nu am scăpat de securiști, nu am scăpat de hoți. Definiția amară pe care o dau vremurilor noastre este că cei mai ortodocși comu­niști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi. Au trecut de la una la alta cu o dezinvoltură demnă de o cauză mai bună, au reușit, pe parcurs, să infecteze viața politică, să intre subtil în structurile partidelor istorice și să le distrugă pe unele dintre ele. Vorbesc de Partidul Național Țărănesc și de adevăratul Partid Social De­mo­crat. Partidul Liberal vedem cu ochiul liber cât de infectat este și el. Din acest punct de vedere, putem spune că revoluția română anticomunistă nu a reușit. Mai în glumă, mai în serios, spun că: Revoluția la care am participat eu nu a reușit. Revoluția la care a participat Sergiu Nicolaescu a reușit.

- Revoluția lui Mircea Dinescu a reușit?

- Păi, nici a lui nu a reușit. Dinescu și Doina Cornea au fost disidenți autentici. Când toată scriitorimea română încerca să se joace cu cuvintele ba, și mai mult, să transmită mesaje metaforice, el și-a pus cu adevărat pielea la saramură. A trimis o scrisoare la "Europa liberă", în care demasca sistemul, și l-au pus sub obroc. Acest lucru mă păștea și pe mine. În ultima filă din dosarul meu de urmărire de la Securitate, concluzia securistului care îmi văzuse spec­tacolele de poezie "Eminescu după Eminescu", pe care le făceam împreună cu Dan Grigore, era să fiu băgat la "economic". Așa cum a fost băgat Petre Mihai Băcanu, acuzat de speculă cu mașini când, de fapt, el fusese prins cu mașină de tipărit manifeste și cu manifeste gata făcute. Sistemul nu voia să recunoască că existau disidenți și deținuți politici și atunci inventaseră chestia asta cu "economicul". Îți băgau pe ascuns 10 dolari în buzunar, că era interzis să deții valută, sau alte șmecherii de genul ăsta. Probabil că asta m-ar fi pândit și pe mine, dar a venit Revoluția.

- Ați avut surprize când v-ați citit dosarul de la CNSAS?

- Din păcate, lumea teatrului era infestată de turnători. Dar, deși știu multe lucruri, mi-am jurat în barbă că nu voi spune nimic.

- După experiența trăită, ați mai participa la Revoluție, știind că va eșua?

- Evident. Nu mai era de suportat. Tema e încă foarte dezbătută. S-au deschis și procese penale. Iată că până și Ion Iliescu are în față un dosar, deocamdată pentru ce a făcut la Revoluție, și să nu uităm de implicarea lui în mineriade, un alt dosar extrem de sensibil.

"Toți trei băieții mei s-au întors în țară"

- Spuneați că partidele istorice au fost in­fec­tate de securiști. Acum a apărut pe scena politică un partid nou, USR, în care a intrat și fiul dumneavoastră, Andrei. Despre implicarea lui în politică ce părere aveți?

- Nu aș vrea să comentez prea mult pe tema asta. Andrei este un bărbat de 42 de ani, are o experiență profesională extrem de importantă și a făcut o carieră fulminantă. Are mai bine de 20 de ani de când lucrează în domeniul consul­tingului financiar, la cele mai mari firme din lume. A stat 14 ani la celebra McKinsey, apoi la Boston Consulting Group, iar acum are firma lui. Este pe picioarele lui. Are viziunea lui asupra lumii. Avea toate condițiile să nu se mai întoarcă niciodată în România, era curtat de firme de top din domeniu, dar a decis, ca și ceilalți doi băieți ai mei, că e mai bine să se întoarcă în țară. Toți cei trei băieți ai mei au studiat la Geneva. Aici trebuie să fac o precizare. Acum, de când a intrat el în politică, încep să fiu și eu atacat pe teme noi. Printre ele, întrebarea: "De unde am avut bani să îmi trimit copiii la studii în străinătate?". Celor care au aceste curiozități le răs­pund: una la mână, la Universitatea din Ge­neva sunt taxele mult mai mici decât la alte uni­versități din străinătate, doi la mână, sora mea trăiește la Geneva de 40 și ceva de ani, a avut la dispoziție în casa ei o cameră în care i-a găzduit pe fiecare la vremea lui, între ei fiind diferențe de 6-7 ani. Așa că fiecare a beneficiat ca student de casă și masă de la sora mea, iar eu am plătit taxele. Iar trei la mână, ei toți au învățat foarte bine, așa că au luat și burse. Au fost studenți de prim rang. Al doilea fiu al meu a făcut tot la Universitatea din Geneva studii de drept comercial inter­național, iar cel mic a studiat la cea mai bună școală de inginerie de sunet care există în Europa la ora asta și acum este inginer de sunet la Televiziunea Română. S-au întors toți trei în țară. Au toate drepturile, ca orice cetățeni ai unei țări europene, să aibă opinii politice. Cu fiul meu Andrei mai discut din când în când politică, dar nu pot să îi impun eu nimic. Este bărbat în toată firea.

- Am început interviul cu teatru, să-l în­cheiem la fel. Gala UNITER de anul acesta unde se va ține?

- Va fi pe 13 mai, la Cluj. Venim cu gala noas­tră în în­tâm­pinarea sărbătorii Tea­tru­lui Na­țional din Cluj, care îm­pli­neș­te 100 de ani de la înfiin­țare. În ultimii ani am decis să ne mutăm cu Gala din Bucu­rești și nu am greșit, pentru că îi sărbătorim astfel pe artiștii din comunitățile res­pective. Clu­jul are un pu­blic deosebit, in­te­lectual, și în rândul stu­den­ți­mii, și la ni­velul publi­cului matur. Întot­deauna când am fost la Cluj în turneu am fost primiți ne­mai­pomenit. Țin min­te că am stat la Cluj o săptămână cu "Hamlet"-ul lui Tocilescu.

- "Hamlet"-ul lui Ale­xan­dru Tocilescu, cu dum­nea­voastră în rolul principal, e un spec­tacol care a făcut istorie.

- Da. Și acela era un spec­tacol politic, dar fără să bage degetele în ochi. Era așa cum trebuia să fie, respectând poezia textului și "transpirând" subtil mesajul în ure­chile spectatorilor de atunci. Am făcut cu toții, împreună, actorii și regizorul, o traducere adusă la zi a textului, dar fără să tră­dăm poezia. Am lucrat cu toate variantele românești pe masă, cu cea franceză și italiană, cu un "glossary", un dicționar explicativ al cu­vin­­telor cu mai multe sensuri, pe care "Institutul Shakespeare" din Anglia îl publicase. Apoi, tot materialul tradus de noi i l-am dat poetei Nina Cassian care a șle­fuit textul. Spectacolul ace­la a avut un destin aparte. Du­pă ce l-am terminat, au urmat nenumărate vizionări ale cen­zurii și ni se tot cerea să facem modificări pe care noi nu le făceam. La un moment dat, enervat de comisie, le-am spus că noi nu jucăm în con­dițiile astea. "Dacă dumnea­voastră opriți Shakespeare în România, să știți că eu am scris deja o scrisoare pe care i-o trimit surorii mele în El­veția, ca să o dea la «Europa li­beră»". N-o făcusem. Aș fi făcut-o, dar nu a mai fost cazul. La câteva zile după ce noi oprisem repetițiile, ne-am pomenit cu o comunicare de la primărie, de la tovarășul secretar de partid al orașului București, Croitoru îl chema, prin care el ne anunța că vine la vizionare. Și a venit. Singur! Iar la sfârșit ne-a felicitat și a dat drumul la spectacol, fără nicio schimbare. M-am re­vă­zut cu el de curând și l-am întrebat care au fost dedesubturile acelei întâm­plări, dar nu a vrut să îmi spună. Nici azi nu știu ce s-a întâmplat de fapt. Era limpede că spectacolul era anti-sistem. Recunoșteai Ro­mânia în acel spectacol. Totul se petrecea într-o țară condusă militar de un cuplu de tirani, un el și o ea. Apoi, în Rosencrantz și Guil­den­stern recunoșteai cu ușu­rință securiștii... Și totuși, au dat drumul spectacolului. Cert este că s-a pe­trecut un miracol și acel spectacol a ieșit la pu­blic. L-am jucat 7 ani la rând, de peste 200 de ori, din noiembrie 1985 până în martie 1992. Am fost în turneu la Londra și la Dublin, iar ul­tima oară l-am jucat la Paris, la Odeon, când am îm­pli­nit 50 de ani. Atunci m-am oprit.

- La Gala Tânărului Actor, eveniment or­ganizat de UNITER, al cărei președinte sun­teți, s-a încheiat un nou ciclu. După anii de directorat al lui Radu Afrim și apoi Miklos Bacs, acum începe "mandatul" lui Gigi Că­ciu­leanu. Un om care vine mai curând din lumea dansului...

- Mărturisesc că a mea a fost ideea să îl coop­tăm pe Gigi. Acest minunat creator care e Gigi Căciuleanu are o aplecare deosebită spre teatru. De altfel, dansul făcut cu cap nu e doar o de­mons­trație de tehnică, ci o căutare și o desco­pe­rire a ființei umane. Și teatrul tot spre asta tinde. Iar Gigi Căciuleanu, încă de pe când era tânăr și dansa cu Miriam Ră­du­ca­nu la "Noc­tur­­nele" de la "Țăndărică:, s-a con­si­derat dans-actor, s-a aflat deci me­reu la o răscruce de drumuri, între teatru și dans. Așa că sunt convins că va avea multe să îi învețe pe tinerii actori.

Foto: TNB/FLORIN GHIOCA, GULIVER/GETTY (1)