Maestrul viorii, Caliu din Clejani, își serbează ziua de naștere pe o mică scenă, în fața unui public foarte tânăr, pus pe petrecere și dans. Mulți dintre cei ce încing atmosfera abia se nășteau când la începutul anilor '90, Caliu, Cacurică, Culai și ceilați lăutari din Clejani porneau în "odiseea" lor, care i-a făcut iubiți în întreaga lume. Anii de glorie ai "Tarafului Haiducilor" au rămas în urmă, cei bătrâni, imposibil de înlocuit, s-au dus, la fel și Stephan Karo, energicul lor impresar, iar Caliu a rămas să poarte steagul. În ultimii trei ani, el s-a concentrat pe scenele din România și, alături de muzicanți mai tineri, strânși sub numele Taraf de Caliu, a muncit din greu, cântând în săli mici, cluburi, în fața unui public nou, pe care l-a cucerit. Poate că muzica și-a mai pierdut din consistența de altădată, însă Caliu își păstrează ambiția, energia și virtuozitatea scenică. Orice întâlnire cu acest lăutar jovial, elegant, debordând de energie este un prilej de bucurie.
Pe dealuri, cu vioara și cu mânzul
- V-au povestit părinții cum a fost când v-ați născut?
- Da, domnu Iulian, stați să vă spun cum m-am născut eu, pe 7 martie 1960, la orele 5 dimineața. Noi locuiam în țigănie, pe deal, nu unde stăm acuma, în sat. Era un dispensar la noi în Clejani și unu mai mare, la Vadu Lat, la vreo 6 kilometri. Și când mama mea, Roza, a zis că naște, un vecin a scos calu, căruța, a pus paie acolo, o pătură, plapumă, ce-avea, și a dus-o pe mama la noi la dispensar. Era doctori buni atunci și a zis să nu mai mă ducă la Vadu Lat. Se pusese o ploaie și un vânt și m-am născut acolo, la Clejani, la 5 și 10 dimineața. Eu eram prâslea, cel mai mic, mai aveam trei frați și două surori. Și, când m-a văzut tata, a-nceput să se laude, "Of, Doamne, mi-a născut nevasta un băiat, e caliu, negru adică, caro, e viața mea, mânca-i-aș, făce-i-aș, ăsta seamănă cu mine!". Că tata avea ochii verzi, mare viorist. M-au pus în nu știu ce scutec și s-au pus pe chef. A chemat tata toți prietenii, 70 de lăutari. Îmi povestea el, după aia. Când stau și mă gândesc la părinții mei, care mi-au dat o viață pe pământu ăsta, să ajung cine sunt și să mă bucur de ce fac, și m-au educat, mi-au dat 7 ani de-acasă, să știu să mă comport, m-au trimis la școală, nu știu cum să le mulțumesc.
"Mă trezeam noaptea, îmi luam viorica și mergeam cu ea undeva în spate, să nu-i trezesc pe părinți"
- Când ați crescut, ce cadouri primeați de ziua dvs., pe 7 martie?
- Să vă spun drept, cadourile erau un maiouț, o încălțăminte, cum era pe timpurile alea. Și la 5 ani, am primit de la unchiu meu o vioară pentru copii. El ședea în București, lucra pe la oameni ca un fel de coșar. Și a adus vioara asta trei sferturi, Steiner. Când am văzut-o, Doamne Dumnezeule, n-am mai mâncat aproape o săptămână de dragu la ea. Mai gustam o mămăliguță, o mâncărică, da numai cu gându la ea eram, să-nvăț să cânt la ea. Dormeam cu ea-n brațe, da unde dormeam, domnu Iulian? Dormeam pe jos, pe rogojini, pe saltea de paie, așa am crescut noi. Nu mă dau mare, știu de unde am plecat, am fost un copilaș care dormea pe jos cu vioara-n brațe. Mă mai trezeam noaptea, ușor, îmi luam viorica și mergeam cu ea undeva în spate, să nu-i trezesc pe părinți că ei venea de la cântare, de la nunți, mama cu vocea, tata cu vioara. Și cântam ce auzisem la cei mari, executam fără să-mi arate ei nimic, unde pui degetu, unde-i fa, do diez, la bemol, si bemol. Singur mă corectam. Totu era-n creieru meu, măsuri, zecimi, număram, tot ce ascultam de la bătrâni. Luam vioara, luam un mânz cu mine, că aveam cai și mi-era drag de mânji, pe Cezar sau pe Nadia, și mergeam pe deal, aveam locu meu, în vii, unde era porumbu, tutunu, agricultura. Și acolo studiam toată ziua, singur. Cu prietenii nu prea mă jucam, mie la cântat îmi stătea mintea. Mergeam și la școală, am fost șase ani, după aia mai ușor, că am început să merg la nunți, și-mi luam temele acasă, mă lăsa profesorii, mă vedea că-s obosit. La 11 ani, gata, eram pregătit. Aveam mulți concurenți din generația mea și s-a făcut juriu și cei bătrâni au zis: Caliu e fenomen!
"Nu trebuie să ne dăm mari, măi fraților!"
- Cum v-ați împăcat cu faptul că epoca glorioasă a Tarafului Haiducilor a apus?
- Ne pare tare rău de ce s-a întâmplat cu impresaru nostru, cu Stephan, a fost omul care ne-a dus peste nouă mări și nouă țări. Prima deschidere ne-a făcut-o doamna Rădulescu Speranța, apoi a venit Stephan din Franța. Îl vom regreta toată viața, am lucrat foarte bine cu el. Nu făcea separatisme, eram cu toții băieții din taraful lui, dacă avea unul din noi nevoie de ceva, nu spunea "nu!", zicea "da, băieții mei, încerc să vă rezolv!" Mă gândesc la ce-a făcut Stephan pentru noi și simt că am în continuare o mare datorie față de el. Știu că lumea ne așteaptă, Tarful Haiducilor e un nume mare în străinătate și vreau să duc mai departe acest nume. Anul ăsta o să avem iară câteva concerte afară.
"Uite, Robert, îți dau sabia mea"
- Cum v-ați simțit să o luați aproape de la început, în ultimii ani?
- Mi-am zis că într-un fel îmi e greu s-o iau de la început, să ajung la nivelul la care am ajuns atunci cu Taraful Haiducilor. Am stat și m-am gândit, m-am gândit la familia mea și la cei din generațiile noi. Și mi-am zis că încep o nouă etapă, cum a fost atunci, în '91-'92, cu Stephan. Dacă stau acu să fac prea multe nazuri, excese, că uite cine sunt eu, ce-am făcut eu, să mă dau mare, nu e bine. Le-am zis colegilor mei tineri "nu trebuie să ne dăm mari fraților, trebuie să rămânem umili. Uitați-vă la mine, ce dacă am cântat cu cei mai mari artiști, am jucat în filme, am cântat pe mari scene? Uite, așa se ia o carieră de la început, ca să ajungi acolo sus." Am vorbit mult cu ei, să înțeleagă. Am încredere în generația nouă, am încredere în Robert, băiatu meu, cântă și el cu vioara de mic, îmi pun baza-n el. Ei sunt cei care trebuie să urmeze, că eu, mâine, poimâine... Am și eu probleme de sănătate, dar mulțumesc lui Dumnezeu, deocamdată sunt bine. Îi zic lui Robert să-și mobilizeze colegii de generație. "Uite, Robert, îți dau sabia mea, tu să urmezi, din tată-n fiu, cum am prins și eu din familie, în tradiția de la Clejani".
"27 de ani am fost plecat de acasă"
- Ați descoperit publicul din România, după atâția ani de colindat prin lume...
- Da, domnu Iulian, asta voiam să vă spun, a-nceput acuma tineretu în România, care nici nu mă gândeam eu, să înțeleagă tot ceea ce cântam noi în străinătate. Am fost la Timișoara, la Cluj, peste tot, și vă dau cuvântu meu, am rămas impresionat. Uite că se poate, mi-am zis, să le dea Dumnezeu sănătate la studenți!
- E asta o rețetă a vitalității dumneavoastră, să vă înconjurați de tineri? Cum vă păstrați atât de energic, parcă nu v-ați schimbat de când vă cunosc, de 19 ani?
- Cum fac, să vă spun drept. Mănânc o dată pe zi, seara, doar un ceai, o felie de pâine, stau și mă gândesc, Doamne, să nu mă îngraș. La păr, semăn cu mama, tata avea chelie, așa, da mama a avut mereu părul împletit în cozi, până la picioare. Trag din partea lui maică-mea. Mă scol dimineața, fac un ceai, cu cafeaua am lăsat-o: tensiunea... Ceai cu lămâie și două lingurițe de miere, atât, nu-mi mai trebuie nici pâine. M-am spălat, m-am ras, gata, am fumat o țigară și mă duc în grădină, afară, mai întâi îmi fac genoflexiunile. Mă mai uit puțin prin grădină, mai fac sport, după aia mă duc în spate, am acolo o bucătărie, să nu-i deranjez p-ăștia mici. Am și surdină la vioară, studiez de pe la 9 la 10 jumate, închid telefonu, nu mă gândesc la altceva. După aia, mă duc în grădină, mai ud florile, d-astea, mă ocup și de agricultură. Se scoală soția mea, Cati, îi zic "Cateluța, ce facem azi de mâncare, facem o ciorbiță, o mâncărică? Da? Haide". Mai tai un cartof, tai o ceapă...
- La cât timp ați fost plecat de acasă, acum vă revanșați...
- Așa e. Ședeam și mă gândeam, 27 de ani am fost plecat, de când eram și eu tinerel. N-am știut de familia mea, din când în când mai ajungeam în țară, acasă. De abia de trei-patru ani sunt și eu alături de familie. În restul vieții am fost numai plecat, numai pe drumuri.