Vrăjitorul viorii - CALIU: "Nu uit de unde am plecat. Am fost un copilaș care dormea pe jos, cu vioara-n brațe"

Iulian Ignat
7 martie la J'ai Bistrot, un local șic, sim­patic, pe Calea Griviței din București.

Maestrul viorii, Caliu din Clejani, își serbează ziua de naștere pe o mică scenă, în fața unui public foarte tânăr, pus pe petrecere și dans. Mulți dintre cei ce încing atmosfera abia se nășteau când la începutul anilor '90, Caliu, Cacurică, Cu­lai și ceilați lăutari din Cle­jani porneau în "odi­seea" lor, care i-a făcut iubiți în întreaga lume. Anii de glorie ai "Tarafului Hai­ducilor" au rămas în urmă, cei bătrâni, imposibil de înlocuit, s-au dus, la fel și Stephan Karo, ener­gicul lor impresar, iar Caliu a rămas să poarte stea­gul. În ultimii trei ani, el s-a concentrat pe scenele din România și, alături de muzicanți mai tineri, strânși sub numele Taraf de Caliu, a muncit din greu, cântând în săli mici, cluburi, în fața unui pu­blic nou, pe care l-a cucerit. Poate că muzica și-a mai pierdut din consistența de altădată, însă Caliu își păstrează ambiția, energia și virtuozitatea sce­nică. Orice întâlnire cu acest lăutar jovial, elegant, debordând de energie este un prilej de bucurie.

Pe dealuri, cu vioara și cu mânzul

- V-au povestit părinții cum a fost când v-ați născut?

- Da, domnu Iulian, stați să vă spun cum m-am născut eu, pe 7 martie 1960, la orele 5 dimineața. Noi locuiam în țigănie, pe deal, nu unde stăm acuma, în sat. Era un dispensar la noi în Clejani și unu mai mare, la Vadu Lat, la vreo 6 kilometri. Și când mama mea, Roza, a zis că naște, un vecin a scos calu, căruța, a pus paie acolo, o pătură, pla­pu­mă, ce-avea, și a dus-o pe mama la noi la dispensar. Era doctori buni atunci și a zis să nu mai mă ducă la Vadu Lat. Se pusese o ploaie și un vânt și m-am născut acolo, la Clejani, la 5 și 10 dimineața. Eu eram prâslea, cel mai mic, mai aveam trei frați și două surori. Și, când m-a văzut tata, a-nceput să se lau­de, "Of, Doamne, mi-a născut nevasta un băiat, e caliu, negru adică, caro, e via­ța mea, mânca-i-aș, fă­ce-i-aș, ăsta seamănă cu mi­ne!". Că tata avea ochii verzi, mare viorist. M-au pus în nu știu ce scutec și s-au pus pe chef. A chemat tata toți prietenii, 70 de lă­utari. Îmi povestea el, după aia. Când stau și mă gân­desc la părinții mei, care mi-au dat o viață pe pă­mân­tu ăs­ta, să ajung cine sunt și să mă bucur de ce fac, și m-au educat, mi-au dat 7 ani de-acasă, să știu să mă comport, m-au trimis la școală, nu știu cum să le mulțumesc.

"Mă trezeam noaptea, îmi luam viorica și mergeam cu ea undeva în spate, să nu-i trezesc pe părinți"

- Când ați crescut, ce cadouri primeați de ziua dvs., pe 7 martie?

- Să vă spun drept, cadourile erau un maiouț, o încălțăminte, cum era pe timpurile alea. Și la 5 ani, am primit de la unchiu meu o vioară pentru copii. El ședea în București, lucra pe la oameni ca un fel de coșar. Și a adus vioara asta trei sferturi, Steiner. Când am văzut-o, Doamne Dumnezeule, n-am mai mâncat aproape o săptămână de dragu la ea. Mai gustam o mămăliguță, o mân­că­ri­că, da numai cu gându la ea eram, să-nvăț să cânt la ea. Dormeam cu ea-n brațe, da unde dormeam, domnu Iulian? Dor­meam pe jos, pe rogojini, pe saltea de paie, așa am crescut noi. Nu mă dau mare, știu de unde am plecat, am fost un copilaș care dormea pe jos cu vi­oara-n brațe. Mă mai trezeam noaptea, ușor, îmi luam vio­rica și mergeam cu ea undeva în spate, să nu-i tre­zesc pe părinți că ei venea de la cântare, de la nunți, mama cu vocea, tata cu vioara. Și cântam ce auzi­sem la cei mari, executam fără să-mi arate ei nimic, unde pui degetu, unde-i fa, do diez, la bemol, si bemol. Singur mă corectam. Totu era-n creieru meu, măsuri, zecimi, număram, tot ce as­cul­tam de la bătrâni. Luam vioara, luam un mânz cu mine, că aveam cai și mi-era drag de mânji, pe Cezar sau pe Nadia, și mergeam pe deal, aveam lo­cu meu, în vii, unde era porumbu, tutunu, agri­cul­tura. Și acolo studiam toată ziua, singur. Cu prie­te­nii nu prea mă jucam, mie la cântat îmi stătea min­tea. Mergeam și la școală, am fost șase ani, după aia mai ușor, că am început să merg la nunți, și-mi luam temele acasă, mă lăsa pro­fesorii, mă vedea că-s obosit. La 11 ani, gata, eram pre­gătit. A­veam mulți con­cu­renți din gene­ra­ția mea și s-a făcut juriu și cei bă­trâni au zis: Caliu e fe­no­men!

"Nu trebuie să ne dăm mari, măi fraților!"

- Cum v-ați îm­pă­cat cu faptul că epo­ca glorioasă a Tarafului Haidu­ci­lor a apus?

- Ne pare tare rău de ce s-a în­tâm­plat cu impresaru nos­tru, cu Stephan, a fost omul care ne-a dus peste nouă mări și nouă țări. Prima deschidere ne-a fă­cut-o doam­na Ră­du­lescu Spe­ranța, apoi a venit Stephan din Franța. Îl vom regreta toată viața, am lucrat foarte bi­ne cu el. Nu făcea se­paratisme, eram cu toții băieții din taraful lui, dacă avea unul din noi nevoie de ceva, nu spunea "nu!", zicea "da, băieții mei, încerc să vă rezolv!" Mă gândesc la ce-a făcut Stephan pentru noi și simt că am în con­tinuare o mare datorie față de el. Știu că lumea ne așteaptă, Tarful Haiducilor e un nume mare în străinătate și vreau să duc mai departe acest nume. Anul ăsta o să avem iară câteva concerte afară.

"Uite, Robert, îți dau sabia mea"

- Cum v-ați simțit să o luați aproape de la început, în ultimii ani?

- Mi-am zis că într-un fel îmi e greu s-o iau de la început, să ajung la nivelul la care am ajuns atunci cu Taraful Haiducilor. Am stat și m-am gân­dit, m-am gândit la familia mea și la cei din ge­ne­rațiile noi. Și mi-am zis că încep o nouă etapă, cum a fost atunci, în '91-'92, cu Stephan. Dacă stau acu să fac prea multe nazuri, excese, că uite cine sunt eu, ce-am făcut eu, să mă dau mare, nu e bine. Le-am zis colegilor mei tineri "nu trebuie să ne dăm mari fraților, trebuie să rămânem umili. Uitați-vă la mine, ce dacă am cântat cu cei mai mari artiști, am jucat în filme, am cântat pe mari scene? Uite, așa se ia o carieră de la început, ca să ajungi acolo sus." Am vorbit mult cu ei, să înțeleagă. Am încre­dere în generația nouă, am încredere în Ro­bert, băiatu meu, cântă și el cu vioara de mic, îmi pun baza-n el. Ei sunt cei care trebuie să ur­meze, că eu, mâine, poimâine... Am și eu probleme de sănătate, dar mulțumesc lui Dumnezeu, deo­cam­dată sunt bine. Îi zic lui Robert să-și mobili­zeze colegii de generație. "Uite, Robert, îți dau sabia mea, tu să ur­mezi, din tată-n fiu, cum am prins și eu din fa­milie, în tradiția de la Clejani".

"27 de ani am fost plecat de acasă"

- Ați descoperit publicul din România, după atâția ani de colindat prin lume...

- Da, domnu Iulian, asta voiam să vă spun, a-nceput acuma tineretu în România, care nici nu mă gândeam eu, să înțeleagă tot ceea ce cân­tam noi în străinătate. Am fost la Timișoara, la Cluj, pes­te tot, și vă dau cuvântu meu, am rămas impresionat. Uite că se poate, mi-am zis, să le dea Dumnezeu sănătate la studenți!

- E asta o rețetă a vi­ta­lității dumneavoastră, să vă înconjurați de tineri? Cum vă păstrați atât de energic, parcă nu v-ați schimbat de când vă cunosc, de 19 ani?

- Cum fac, să vă spun drept. Mănânc o dată pe zi, seara, doar un ceai, o felie de pâine, stau și mă gândesc, Doamne, să nu mă îngraș. La păr, semăn cu mama, tata avea chelie, așa, da mama a avut mereu părul împletit în cozi, până la picioare. Trag din partea lui maică-mea. Mă scol dimineața, fac un ceai, cu cafeaua am lăsat-o: tensiunea... Ceai cu lămâie și două lingurițe de miere, atât, nu-mi mai trebuie nici pâine. M-am spălat, m-am ras, gata, am fumat o țigară și mă duc în grădină, afară, mai întâi îmi fac genoflexiunile. Mă mai uit puțin prin gră­dină, mai fac sport, după aia mă duc în spate, am acolo o bucătărie, să nu-i deranjez p-ăștia mici. Am și surdină la vioară, studiez de pe la 9 la 10 jumate, închid telefonu, nu mă gândesc la altceva. După aia, mă duc în grădină, mai ud florile, d-astea, mă ocup și de agricultură. Se scoală soția mea, Cati, îi zic "Cateluța, ce facem azi de mân­ca­re, facem o ciorbiță, o mâncărică? Da? Haide". Mai tai un cartof, tai o ceapă...

- La cât timp ați fost plecat de acasă, acum vă revanșați...

- Așa e. Ședeam și mă gândeam, 27 de ani am fost plecat, de când eram și eu tinerel. N-am știut de familia mea, din când în când mai ajungeam în țară, acasă. De abia de trei-patru ani sunt și eu alături de familie. În restul vieții am fost numai plecat, numai pe drumuri.